Revista de Marti: Cosmin Constantin

nr. 36 (177) 25 aprilie 2006		TONOMAT

	Cosmin Constantin	skije îmi ceri să te privesc mult de tot pînă se face întuneric şi mai mult te întorc pe toate părţile ca pe un vis îţi străpung armura aurie te urmăresc pînă-ntr-un punct mic, inevitabil ridat, cu falduri greoaie de carne. acolo tot ce cunoşti se uită la tine cu capul puţin aplecat a mirare. dimineaţa plec scîrbit de acasă. privesc în urmă masa murdară şi mă îndrept grăbit către lift. staţia e departe, încerc să nu mă stropesc pe sub hanorac simt ceva cald şi viu. vocea încă nu mi-o pot uita, degetele strîmbe de care mă izbeam mereu cînd mă supăram. ca într-o rană cu coajă dulceagă nu cred în pielea subţiată de pe mîna mea printre degete îmi scapă tot ce am. cu lumină albăstruie străluceşti deasupra şi nu dorm şi uit cum se doarme şi mă-nghit ca un peştişor ce în lumină albăstruie străluceşte ca un peştişor adevărat. nu doare doar că asta mă dă pestecap dintre toţi eu aş fi meritat să ştiu să îmi leg singur sufletul de tot ce e mai frumos şi mai bun. te îmbrăcai să pleci şi mă simţeam prost că nu mă ridic dar eu sunt obosit atît de obosit ochii mi se închid aproape imediat cum ieşi şi începe să mă doară tot. în întuneric se aude tare un tropăit şi alerg, simt cum îmi zvîcnesc picioarele pe sub pătură şi mi-e frică rău de tot ce s-ar putea întîmpla. de după draperie rîde cineva şi eu sunt atît de mic mamă, atît de mic şi aş putea să mă ascund undeva, acum mic aş încăpea oriunde pînă şi în palma ta dar tu te-ai părăsit de atît de mult timp... privindu-i pantofii lui obosiţi pantofii mei se topeau. simţeam costumul putrezind pe mîini şi pe spate cămaşa mă ardea îngrozitor. pe copiii noştri nu îi doare nimic se tîrăsc în genunchi de plăcere nici un cuvînt nu le atinge pielea lor fericită de fier. dacă ai lipi urechea ai auzi cum se înmoaie genunchii dacă eşti lovit e ca în vis şi scriu cu degetul pe apă şi-ascult cît de frumos e cerul răstignit pe cer. şi atunci cum de se pot întîmpla toate cu adevărat de mirare îmi par pămîntul se rezeamă pe oase, nu pe flori şi peste ele trec şerpuind cu şerpii cei vii. Poate doar tu, poate amîndoi am fi făcut la fel cînd pe deasupra noastră au trecut pe rînd, de abia simţite, cele două umbre ale ochelarilor mici, ai tăi şi ai mei. De aici era clar ce urmează. Umbrele slabe ale lentilelor verzi ca de salamandră aduceau după ele ce ştiam amîndoi că în fond trebuia să se întîmple. Trecuseră mai mult de douăzeci de zile de cînd primisem chestia aia fără să fiu curios să o desfac. Habar nu aveam de la cine e, ce conţine şi cel mai mult mă deranja că nu îi găseam un loc al ei pe undeva. O mutam zilnic de colo-colo şi totuşi nimerea mereu în picioarele mele. Locul părea mult strîmtat de cînd venise şi eu aveam nevoie de tot mai mult loc. Pînă şi tu te ridicai uneori nervoasă de lîngă mine şi o izbeai cu piciorul de parcă numai ea era vinovată de tot ce gîndeam. Alteori te aplecai şi îţi lipeai urechea de ea. Ascultai îndelung sperînd la un sunet care te va scăpa de tot ce te sperie pe tine mai rău dar nimic, nimic nu ieşea de acolo şi liniştea ei se apleca asupra ta apoi se întindea în toată casa. Aveai desigur bănuielile tale, mă priveai duşmănos de la biroul mic cînd scriai, eu nu făceam decît să dorm din ce în ce mai mult.
ISSN 1584-1715
© marţi 2003-2006, hosted by altair net