nr.
36 (177)
25 aprilie 2006
RECLAMĆ
Alina Purcaru
reclama proastă la literatură bună
Uite o fată care nu seamănă cu nimeni din generaţia ei de scriitori! Uite-o, a scris două romane pīnă acum, scrie la al treilea şi predă desen la Toniţa. Prietenul meu Luc zice că e a dracului şi nu te primeşte fără firul cu plumb şi guma plastică. Ceilalţi prieteni ai mei nu zic nimic de ea că nu ştiu cine e. Nimeni nu prea ştie cine e şi cine ştie ori cade-n boală după ce scrie ea ori nu mai vrea sa audă despre. Are efectul ăsta asupra oamenilor.
Pe fata o cheamă Elena Passima. E toba de carte şi scrie cele mai decadent-demente proze de care a avut vreodată neamul nostru de cititori parte. Scrie despre stricaţii rafinaţi, cunoscători īn ale plictisului cu potenţial, despre veşnicii insatisfăcuţi, născuţi cu drogul īn sīnge şi mai ales despre drog, altfel decīt la pliculeţ.
Drogul la pliculeţ de obicei se adaugă īn ploaie īn roman ca să-l facă mai underground şi mai pe val pe tīnărul autor. Fata asta de care vă zic eu găseşte reţeta plictisitoare şi neinteresantă, ba chiar vulgară dacă e sa ne luăm după ce spun personajele ei. Iar personajele ei spun că au oroare de gustul care īncepe să placă vulgului
Personajele ei sunt trufaşe şi crude şi se prizează unele pe altele pīnă la leşin. Practică boala şi seducţia de la distanţă. Se disecă de dragul bisturiului. Degetele lor mīngīie pentru a-şi etala bijuteriile care le īncarcă. Mīinile lor nu caută trupul ci stofele care-l īmbracă. Ochii lor nu caută decīt oglinzi. Nările nu tremură decīt la damfuri toxice. Viaţa din ei se trezeşte pe dos, cīnd lumea doarme. Cīnd īn case decrepite un pian cīntă aproape singur valsuri funebre şi o pală rece stinge lumīnările. Efect a la Tuxedomoon. Cīnd mobile descleiate trosnesc sub trupuri străine iar paşii ameţiţi, īn pantofi scīlciati stīrnesc valuri de molii.
Viaţa din ei se trezeşte la mirosul de colivă stătută şi sīnge obosit. Miros moartea din cărţi pe care le sufocă īn legături grele de pietre şi īn oamenii care n-au nimic de pierdut, ca şi ei. Vorba lor e scurtă şi de multe ori īnvineţită īn scrisori cu īnţelesul pe muchie. Nu se īnţeleg decīt īntre ei, pe muchie, aşa şi nu se obosesc să īnţeleagă pe nimeni altcineva. Nu se iau după nimeni şi surīd amar cīnd ceilalţi se iau după ei şi le pierd urma. Şi mai ales cīnd īşi pierd urmele tot căutīnd locul, scena pentru perpetua reprezentaţie finală, Curtea de Ape. Tulburi.
Cumva e normal ca lumea să nu-i prizeze cărţile pentru simplul motiv că nu sunt pentru toată lumea. Nici Huysmans, nici Wilde şi nici dAureveilly nu sunt pentru toţi. Şi nici nu trebuie să fie. Sunt suficienţi andergrounzi cīt sa hrănească cīteva zeci de mii de nonconformişti. Si să-i facă să se simtă bine cīnd īşi regăsesc vieţile lor cool puse īn cuvinte simple şi puţine, cam cīt să poţi citi īntre două staţii de metrou. Cam cum zice Mutu de ziarul Averea: se citeşte uşor şi e chiar mişto.
Despre Elena Passima au zis colegii ei de cenaclu că, citez, nu se mai poate scrie o astfel de proză acum. Probabil c-a urmat dezbaterea pe marginea pututuli şi a nepututului după care corul a dat sentinţa: scriitura Elenei Passima e mult prea baroc-livresc-arhaiza(n)tă, şi pe deasupra necesita un cititor erudit, am īncheiat aproximativul citat. Asta e, īntr-adevăr, cam naşpa, cum ar zice Mutu.
ISSN 1584-1715
©
marţi
2003-2006, hosted by
altair
net