Revista de Marti: Mircea Tuglea

nr. 36 (177) 25 aprilie 2006		HOFBURG

	Mircea Ţuglea	totul ok ziua începe destul de tîrziu, mai ales dacă am stat noaptea scriind, citind sau pălăvrăgind în limba germano-poloneză, şi abia reuşesc să îmi beau cafeaua, de fapt un fel de cappuccino instant, că trebuie să fug prin parc, pe lîngă monumentul lui Rudolf Steiner, pînă spre Südbahnhof, de unde iau tramvaiul D către centru, ăla vopsit acum în culorile statelor membre ale Uniunii Europene; cel mai des cred că am mers cu Letonia sau Slovacia, şi o singură dată am văzut tramvaiul Franţei sau al Italiei, aşa că de-abia aştept să intre şi România în UE, ca să mă plimb şi eu prin Viena c-un tramvai roş-galben-albastru, deşi cine ştie cînd mă voi mai întoarce (apropo, lumea pe-aici pare să fie convinsă că România devine membru UE „în cîteva săptămîni”, cum îmi spunea cineva, scuzîndu-se că trebuie să plătesc o taxă la bibliotecă, din cauza faptului că nu-s încă cetăţean european); aşadar iau D-ul din Südbahnhof, alunec pe lîngă Palatul Belvedere şi ambasada României, uitîndu-mă la maşinile parcate şi salutînd bucuros silueta familiară a vreunui Tico sau a unei Dacii Logan, pînă cînd ajung în piaţa Schwarzenberg (fostă Stalin); de-aici mai este doar o staţie pînă la Operă, unde cobor şi o iau alene pe Kärntnerstrasse, cea mai circulată stradă a Vienei, care miroase non-stop a parfum, printre căluţii de circ, clovni şi cîntăreţi ambulanţi, pînă la Dom, acolo unde, în piaţa sfîntului Stefan, aşteaptă zeci de trăsuri şi e tot timpul plin de turişti, italieni gălăgioşi sau japonezi care fotografiază; cred că am apărut, fără să vreau, în sute de poze făcute de turiştii ăştia, şi uite c-aşa s-a dus cîte-o bucăţică din mine în toate zările şi, dac-ar fi să credem chestia aia că orice fotografie, de fapt orice imagine de-a ta, îţi fură sufletul încetul cu-ncetul, mă îngrozesc pe unde-o fi ajuns sufletul meu; în spatele Domului este un mic bufet al arhiepiscopiei Vienei, unde îmi înfulec de obicei prînzul, după care mai beau un melange în vreo cafenea sau, cînd vremea-i frumoasă şi soarele sus, o bere două pe terasele din Graben; de aici plec către Universitate, să-mi iau de la biblioteca centrală cărţile comandate c-o zi înainte, şi mă întorc prin faţa primăriei, unde mai este încă instalat patinoarul (azi l-au închis! şi vroiam să scriu despre pinguinii ăia cu care învaţă copiii să patineze, ţinîndu-i de urechi, vroiam să mai trec o dată prin Rathausplatz, ca să mă documentez!), străbat Volskgarten-ul şi trandafirii lui, acum înveliţi, şi ajung la Biblioteca Naţională din Hofburg, iarăşi între trăsuri şi japonezi care fac poze statuilor celor doi căluţi în salt, aşezaţi faţă-n faţă, încît ai zice că pe unul stă Yoda şi pe celălalt cancelarul Sith; intru, dau bineţe bibliotecarului care mi-a învăţat numele (ce-i drept, în pronunţia lui nemţească), acelaşi bibliotecar care acum şapte ani, văzînd că vin din România, mă întreba ce mai face Cioran, la care eu i-am răspuns, la fel ca acum şapte ani, că probabil se sinucide, ciudat, pe mine nu mă mai ţinea minte, deşi venisem aproape un an zilnic în biblioteca aia, dar el rămăsese fan Cioran şi după atîta vreme, mă rog, în tura de seară sunt nişte fetişcane mai proaspete, unele numai zîmbet, îţi face plăcere să le dai cărţile cînd pleci şi ele să te-ntrebe „mai aveţi nevoie?”, sau „rămîn?”, şi tu să răspunzi monosilabic, ştiind că se referă doar la cărţi; intru deci în bibliotecă şi aştept să mi se conecteze laptopul în reţea, îmi iau poşta şi citesc ce-au mai făcut ăştia micii, cum comentează ei nu ştiu ce emisiune tv în care-au apărut profesorul şi Mugur sau cum se înghesuie unul într-altul la scris articole pentru revistă, apoi scriu şi eu sau citesc, cîteva ore, pînă se face aproape seară şi tu te întorci acasă, obosită, cu mîinile îngheţate (mă faci să mă simt vinovat c-am oprit eu aici mănuşile – ce minunat sună asta: „singura noastră pereche de mănuşi”!), aşa că deschid messengerul sau intru pe Skype şi vorbim; dacă e să pun cap la cap conversaţiile noastre, cred că s-au făcut vreo sută de pagini, am putea publica un carte cu ele, un fel de duplex live Hofburg-Cireşica; comand online cărţi pentru mîine, la biblioteca Universităţii, mai ies să fumez o ţigară, între leii de piatră care păzesc biblioteca şi, puţin mai încolo, sediul OSCE-ului (de-aia în faţă sunt parcate aproape numai maşini de corp diplomatic, tot felul de VW-uri şi BMW-uri, printre care stă mai stingher şi-un Cielo cam c-al nostru), şi zilnic îmi cere cineva cîte-o ţigară, mă enervez că tocmai pe mine m-au găsit, care mă doare inima să dau 3-4 euro pe-un pachet, eu care fumez numai ţigări de contrabandă, de la ucrainenii care mişună prin Prater sau în faţă la Südbahnhof, mereu mi se-ntîmplă faza asta, şi la Universitate dacă intru sau prin Schottentor dacă-aştept tramvaiul vine mereu la mine cîte unul care să-mi ceară, pe jumătate în glumă, cum fac cerşetorii de-aici, o ţigară sau nişte mărunţiş, ceva, de parcă aş avea faţă de fraier (poate chiar am? cine ştie?), am ajuns să-mi las ţigările în bibliotecă sau, cînd sunt în oraş, să le dosesc cît mai bine, aşa încît chiar dac-aş vrea să nu pot să dau nimănui vreo ţigară, cît despre bani nici vorbă, nu-mi plac cerşetorii, am impresia că ei cîştigă averi fără să facă nimic, cred că de fapt mi-aş dori să fiu în locul lor, măcar mi-ar mai adormi ochiul ăsta din ceafă care se uită la mine pînă şi-n timp ce dorm, mă urăsc pe mine cel din timpul zilei, ăla raţional, tipul cu inteligenţa, îmi pare că cel mai autentic mă manifest tocmai cînd îmi pierd autocontrolul, cînd rămîn treaz pînă spre dimineaţă şi cînd oboseala se combină cu zvîcnetul ăla dintre noapte şi zi, care-ţi dă senzaţia că acum-acum o să se-ntîmple ceva, o să trăznească şi lumea o să se despice în două; plec din bibliotecă mai devreme dacă-i rost de vreo lansare de carte sau vreun concert într-unul din cluburile din centru, alea subterane, prin staţii de metrou sau în pivniţe care-mi aduc aminte de clubul lui Harry Tavitian, cu trei scaune aruncate direct pe asfalt, cu plase de pescuit puse-n pereţi şi două-trei fotolii de ratan pentru oaspeţii mai importanţi; aici l-am ascultat, de exemplu, pe-un englez care se făcea că-l imită pe Bruce Springsteen şi care de fapt falsa-ngrozitor, mai mişto a fost filmul despre Springsteen proiectat pe unul dintre pereţii clubului, şi şi mai mişto era cîinele imens, de rasă (nu mă-ntreba ce rasă, n-am fost niciodată prea priceput la cîini), care se învîrtea printre noi ameninţător, ca şi cum ne-ar fi muşcat dacă îndrăzneam să plecăm, deşi de fapt era un căţel foarte cuminte, era suficient să faci un gest înspre el că venea ascultător să-l mîngîii, dar nu toată lumea îndrăznea să facă gestul ăla, căci dacă ar fi sărit şi ţi-ar fi înghiţit mîna pînă la cot?; şi lansările de carte sunt cumva simpatice, dacă ţinem cont că-s mai toate pe gratis şi că la ele poţi bea şi-un pahar de vin sau înfuleca nişte sticksuri (mai ales la cele de la centrul cultural român, unde sunt adevărate festinuri, cu tot felul de măslinuţe şi sălăţele); îmi amintesc de scriitorul ăla polonez, recomandat de Rasa, ăla care-a scris Pe drum către Babadag, pe care m-am apucat să-l citesc şi peste cîteva zile mi-a zis Oleksandr că va veni în Viena, la lansarea traducerii germane a cărţii, pe undeva pe lîngă Urban Loritz Platz, într-o bibliotecă; am căutat vreun sfert de oră biblioteca asta, ajuns în piaţa respectivă, mi se părea că trebuie să fie ceva micuţ, că nu putea avea nici o legătură cu uriaşa staţie subterană de metrou, care se ridica ca o piramidă în centrul pieţei, dar nu, biblioteca era exact deasupra ei, cocoţată cum ar veni deasupra metroului, în vîrful piramidei iluminate; mă rog, am urcat acolo c-o scară rulantă şi m-am trezit într-o masă de polonezi, nu era aproape nici un neamţ, poate în afară de traducătorul cărţii, se vorbea numai în poloneză şi interpreta făcea eforturi să traducă, deşi era evident că îi traducea numai… traducătorului Babadagului ăstuia, am avut în mare cam aceeaşi impresie dată de colocviile româneşti organizate-n Viena, unde se vorbea în tot felul de limbi străine, aproape niciodată în germană, şi unde vorbitorii se completau reciproc în română, dacă uitau vreun cuvînt, mă gîndeam să-i pun şi eu o întrebare lui Stasiuk, să-i spun că vin din România şi că stau chiar foarte aproape de Babadag, dar nu mi-a plăcut niciodată tipul ăsta de intervenţii, e ca şi cum ai suna la radio sau la concursurile alea tîmpite, noaptea tîrziu la televizor, unde animatoarea repetă de-o sută de mii de ori pe seară miza jocului şi ce uşor se poate ea cîştiga c-un simplu telefon; în fine, dacă nu-i nici o lansare sau nici un concert (din astea mai pe gratis, anunţate pe events.at, şi care de fapt sunt aproape în fiecare seară), stau pînă cînd biblioteca se-nchide, la 9 seara, şi rămîn aproape singur în sala imensă, apoi ies din Hofburg printre Yoda şi Sith, privind la luminile clădirilor profilate pe cer, şi mă sui în acelaşi tramvai D al Slovaciei sau Letoniei, către Südbahnhof, mai scriu (cum fac de exemplu acum), citesc sau pălăvrăgesc în germano-poloneză, la un pahar de vin, aşa că ziua următoare începe destul de tîrziu; nimic spectaculos, totul OK.
ISSN 1584-1715
© marţi 2003-2006, hosted by altair net