Revista de Marti: Ancheta - Poezii in farfurii

nr. 36 (177) 25 aprilie 2006		POEZII ÎN FARFURII

	Radu Burnete Andreea Pavel Mugur Grosu Bogdan Suceavă	radu burnete Îmi vine greu să vorbesc despre desfătări culinare cînd mă gîndesc că pentru jumătate dintre conaţionalii mei acestea vin doar de Crăciun sau de Paşte ca pe vremea regretatului şi a regretatei. Mă doare sufletul să spun că îmi permit din cînd în cînd să aşez pe farfuria mea o porţie de cîrnăciori picanţi şi o bucată de Camembert cînd ştiu că studentul român este un fel de ascet al secolului XXI. Ascetul de la mănăstire face acest gest în virtutea credinţei sale în Dumnezeu. Studentul din Regie face acelaşi gest dar în virtutea credinţei domnului Iliescu în cele mai nobile idealuri ale socialismului. „Există poezie într-o farfurie de cartofi prăjiţi?”. Aş fi înclinat să spun că nu. Dar cînd mai alături acelor cartofi o porţie mare de muşchiuleţ de vită prăjit în sînge, îmbrăcat cu unt din belşug şi ornat cu niţel pătrunjel proaspăt care să îţi gîdile nările şi pe deasupra mai ai şi un pahar de vin lîngă farfurie care să troneze peste acest festin parcă începi să simţi adierea poeziei. Asta dacă-ţi fuge mintea la vreun poet aristocrat. Gîndindu-mă la Francois Villon parcă nici pîine prăjită cu unsoare nu-mi vine să mănînc. Adevărata poezie stă însă în spatele farfuriei ticsite cu bunătăţi şi mă refer aici la acel minunat laborator alchimic care este bucătăria cu toate ustensilele şi mirodeniile ei. Uneori bucătarii sunt nişte adevăraţi magicieni, altfel nu îmi explic de ce ei pot transforma un mic animal cu pene într-o operă de artă iar eu nu pot face din el decît un pui fript. Nu mă feresc să recunosc că sunt un mic gurmand. Cuvîntul „festin” mă duce adesea cu gîndul la imaginea hollywoodiană a meselor medievale. Încărcate pînă la refuz cu fructe de tot soiul, cu porcuşori de lapte, şi în principiu cu tot ce umblă sau înoată şi poate fi prăjit. Le-aş gusta pe toate în ritmuri de jazz pentru a mă prăbuşi apoi în moliciunea a sute de perne turceşti. O masă îmbelşugată nu poate fi servită decît leneş. Revenind însă la realitate, mîncărurile soioase nu fac parte din meniul meu zilnic. Îi las pe edilii Bucureştiului să mănînce icre negre la Marriot în timp ce discută viitorul amplasament al craterelor de pe marile artere. Eu îmi năpăstuiesc stomacul cu surogate de la MacDonald’s, KFC sau alte minunate „grădini” ale globalizării. Intrînd pe tărîmul filozofiei mi-aş putea pune următoarea întrebare: „De ce mănînc”. Teleologic vorbind, o fac pentru că altfel aş muri. Totuşi, mîncatul nu este un simplu act al amînării sfîrşitului care ne aşteaptă pe toţi. Actul de a mînca are şi o latură bahică. Este uneori o desfătare. Prins în faţa unei farfurii ornate pînă la refuz cu ciuperci prăjite cu caşcaval şi cu slăninuţă aş putea spune oricînd: „Nu, nu sunt gurmand. Tot ce fac este să evit moartea desfătîndu-mă”. andreea pavel Dacă mă pui să scriu despre mîncare, trebuie să mă laşi ceva vreme ca să mă hotărăsc dacă-ţi povestesc despre cît îmi place să gătesc, sau cît urăsc să mănînc ce gătesc. Aaaa, da’ nu rîde, băi, de mine, că asta nu înseamnă că gătesc prost, ci că detest mîncarea gătită, în general. O să ajung la facultate în Bucureşti, am multe motive să-mi doresc asta, iar una dintre condiţii este să ştiu să-mi gătesc. Şi nu, nu facultatea îmi cere asta, ci mama. Bine că… ea habar n-are pe ce or să se ducă banii ei, dar în nici un caz pe mîncarea gătită. Sau poate nu pentru mine, în orice caz, asta pentru că aş găti, cu foarte mare drag, pentru alţii. Şi-aş învăţa să prepar şi feluri noi, dintre cele mai gustoase, sau ciudate. Aici semăn cu tata, printre multe altele. Cînd vine din voiaj e clar că nu-l scoţi sub nici o formă din bucătărie. Gătitul îl relaxează şi nimeni nu are voie să-i fure dreptul ăsta. Mama zice mersi şi-l şi pupă, eu zic Doamne, păzeşte-mă!, pentru că aşa mă umflu ca un balon, din cauza lui. Tot el m-a învăţat să am un respect deosebit pentru tot ce ţine de bucătărie: pentru masa în sine, la care se mănîncă, să respect momentul în care mîncăm, atunci nimeni nu se ridică de la masă, sub nici un pretext, pentru ritualul gătitului (părul strîns, şorţ alb, alte reguli de igienă, suflet pus în mîncare, tot, absolut tot!), pentru cum se aranjează masa şi pentru că atunci cînd suntem toţi acasă, mesele se servesc împreună şi la ore bine stabilite. Şi mi-a zis, într-o zi: Andreiaşule, tu ascultă-l pe tata, că dacă faci cum spun eu, bărbată-tău o să te respecte la rîndu-i şi n-o să plece la alta, că după o vîrstă, îţi spune tata că bărbaţii nu mai căuta fund şi ţîţe, caută altceva. Bine, tată, dar eu o să am grijă să-mi păstrez şi fundul, şi bustul, pentru orice eventualitate. Şi dacă e să mă întorc la gătit, mi-amintesc primul fel de mîncare învăţat şi aplicat: banala ciorbă de zarzavat, apoi şi cea cu carne, după aia tocăniţa de cartofi, orezul sîrbesc, cel cu ciuperci, compoziţia de chiftele şi sarmale, friptura şi cam atît ştiu deocamdată, fără să mai socotim omleta, cartofii prăjiţi, pizza, cafeaua şi clătitele. Chiar îi povesteam unui prieten foarte drag, cum nu se compară nimic cu sentimentul ăla pe care-l ai cînd pui zarzavatul la fiert şi vezi cum totul începe să prindă culoare şi miros, şi eşti atentă să nu uiţi vreun ingredient, şi guşti din timp în timp, ca să vezi dacă mai trebuie fiert, dacă e prea puţin sărat, sau altceva. Iar la sfîrşit, cînd de obicei presari verdeaţa, te bucuri că ai stat 2, 3, 4 sau 5 ore în bucătărie şi TU ai gătit pentru ai tăi, pentru el, şi-acum pînă şi ţie îţi vine să mănînci ceva gătit, oricît ai urî genul ăsta de mîncare. Pentru că e făcut de tine! Şi prietenul acela bun îmi spunea că nu, nu îşi dă seama cum e sentimentul, dar că e funny să-şi imagineze cum gătesc eu, cu şorţ în faţă şi de toate şi pentru că am bază în el, o să-l cred pe cuvînt, şi-atunci o să mă amuz şi eu de fiecare dată cînd voi găti, cînd voi gusta prima oară din mîncare şi cînd o să spăl vasele, sau cînd îmi voi da şorţul jos. Poate chiar are dreptate, sau poate sunt de-a dreptul ridicolă, pentru că mama îmi povestea cîndva, cum pe ea a apucat-o toată nebunia asta cu gătitul ca un fel de premoniţie, exact înainte să-l cunoască pe tata, şi deci, am zis ridicol pentru că… off, com’on, ar fi culmea ca puradeaua din mine să-şi ia bărbat la nici 18 ani. Şi tot eu i-am mai povestit lui, cum există băuturi care se servesc după un anumit fel de mîncare, sau deşerturi, ori însăşi mîncarea în sine şi care-mi amintesc instantaneu, fără să-mi dau seama de ce, de anumite persoane. De exemplu, pastrama îmi aduce aminte fără doar şi poate de o singură persoană, tata şi, pe lîngă asta, îmi mai amintesc de el şi mîncărurile cu sos, şi mămăliga (la care mai am de învăţat nişte şmecherii la fiert). Apoi, orice fel de friptură, expresso-ul, sucul de lămîie şi cola îmi vor aminti de el, într-o zi mi-a explicat cît de simplu se găteşte friptura şi cînd am ajuns acasă, am gătit friptura de porc, apreciată din plin de ai mei, eu în schimb nici pînă azi nu ştiu cum a ieşit. Am preferat să gust doar din vinul roşu, de după. Şi vinul ăsta mi-a amintit de Nichitescu. De fapt, cine-l cunoaşte pe Radu, fie că e sau nu atras de domeniul culinar, e imposibil, atunci cînd soarbe din vin, să nu-şi amintească de el. Şi dacă-l cunoşti pe Radu, probabil îl ştii şi pe Axi, şi-atunci e clar că de el o să-ţi amintească berea la halbă şi Rothmans. De una dintre bunele prietene, Mădă, mă leagă o salată de fructe, foarte răcoritoare şi sănătoasă, deloc greţoasă. Sau, pardon, mai bine aş alege multe felii de kiwi proaspăt. Şi pe cealaltă prietenă, Denisa, e imposibil să n-o asociezi cu ciocolata de casă, după reţete mereu “originalizate” de tine, şi cu sucul de portocale cu pulpă, apoi, de Maria o să-mi amintesc mereu cînd o să prăjesc ochiuri, poate pentru că mereu ştie tot, dar e genul de observator tăcut şi retras undeva, într-un colţ, sau într-o farfurie din care dimineaţa îţi citeşti programul pe toată săptămîna. Mai sunt pistruiaţii: o tipă de treabă, pe care acum încep s-o cunosc şi care mereu mînca brînză de vaci cu salată de roşii, şi el, un băiat jos pălăria, pînă la urmă, de care mi-ar aminti mîncărurile complicate şi greu de învăţat, dar foarte uşor de preparat, după mai multe încercări. să-ţi fie de bine! mugur grosu fastforward food [au mai candidat titlurile „best of haloi“, „recycle bean“, „mîncătorie-ntre texte“, „remix“ şi „ ce poate face un mixer în textele tale mai vechi cînd ţi-e lene să scoţi unul nou dar ai apucat să promiţi, pentru că ţi-a plăcut tema anchetei şi ştii că ai o grămadă de texte cu chestii de-astea şi că, la urma urmei, au fost aşa de drăguţi cînd ţi-au spus: vă invităm să scrieţi în cîte feluri poftiţi despre tot ce vă îmbie... “] o bucătărie. lumină de seară. ninge lin cu ciorbă şi cu leuştean. un tip burtos, în maieu, aşezat la masă. femeia îi pune în faţă o farfurie cu mîncare. ninge ca-ntr-o burtă plină cu iahnie. bărbatul o mătură de pe masă cu o lovitură de palmă. ce caută berea asta în mine? ninge ca la moartea unui frigider. la ananghie, omul se putea hrăni cu mirosuri. şi ultima frază pe care am auzit-o era tot despre galpacho salsa. e doar vina mea, nu-mi place la picnic. cînd vîntul suflă la trompetă, oraşul pute-a usturoi. şi mîinile mele albe pleosc sar cît colo ca nişte caşcavaluri. păi n-avea sos pe gît? în faţa mea, în locul în care fusese balta, era o porţie uriaşă de galpacho salsa. aici, în ganguri, ca o prăjitură, m-aşteaptă moartea. am bănuit asta după enorma felie de lămîie verde aşternută în faţa picioarelor mele şi care se pierdea hăt, în zare, parfumînd orizontul. uneori am mai călcat strîmb mi-am tras cămăşi din lapte de capră. am fugit imediat la singurul telefon public, să anunţ autorităţile şi pe bunica leah, care mă aştepta pe versantul celălalt cu un borcan de zacuscă în mîna stîngă. cartofii prăjiţi de duminică, nunta mamei cuiva din străinătate, poate chiar mama ta din străinătatea mea. cinaţi şi-n seara aceasta? fusesem invitat de mai multe ori la masă niciodată în pat. unde încape atîta mîncare? mîrîi la partidulup concurent şi înfuleci pastramă. dar neapărat să pui o felioară de lămîie verde în farfurie. omleta-n blid îmi pare violetă. unele specii vor fi decimate şi eu m-am nimerit pe la prînz între ele. aveţi şi frigider? e destulă pastramă. aţi încercat şi cu un şerveţel şi n-a mers? la început era un partid care răspundea de tot, dar mai ales de alimentaţie. n-aţi tamponat puţin în zona aia? să zicem că era cît o mandarină dar trasă rău la faţă. însă eram atît de speriat la gîndul că îl făcusem să dispară încît nu reuşeam să-mi compun în memorie decît expresia aia, cînd îi apăruse în faţă o porţie uriaşă de galpacho salsa. asta-i a doua imagine care-mi vine în minte: vite jupuite, hăcuite în două. aveam la dispoziţie foarte puţin cuţit. au urmat lupte intestine pentru supremaţie. în lumea plină de jumări, eu sunt un om cu nişte stări. şi s-au cristalizat cele mai reprezentative structuri: partidul treaba mare, partidul social diareic, uniunea sfincterelor naţionale, partidul constipat democrat ori partidul pişarea civică. vecinul meu se cacă des, vecina foloseşte farduri. era destul de sătulă mîncase destul personal? cît despre bideul popular democrat, mişcarea pentru un căcat naţional, partidul borîţi cu noi sau forţa băşinii, astea au un electorat prea mărunt să aspire la guvernare. accept, rîvnesc, visez sa cadă ceva maro la moartea mea. n-ar trebui să le marinăm? sunt şi bogat, duduie, am contul gras, gustos şi vreau să gust vagin de gărgăriţă blondă. vreau şi eu reţeta asta cum procedez? sunt bun, dulceaţă acră, de-aceea nu te iert. şi sap o tranşee de carne sub fereastra ta, fireşte. eram la bastion la braţ c-o bere brună. într-o zi, însă, eram chiar în locul ăsta şi m-a pocnit aşa, dintr-odată, o poftă nebună după o porţie de galpacho salsa. ţineam băţul ăsta în mînă şi ce crezi că mi s-a întîmplat? dacă nu vrei să fii făcut pastramă, intri-n politică. tot locul ăsta, aşa cum vezi balta asta din faţa ta, mi-a apărut mie în faţă o porţie uriaşă de galpacho salsa, cu o felie enormă de lămîie verde care se întindea ca un covoraş de la picioarele mele pînă la orizont. serveşte-te cît pofteşti? cînd un partidulup îţi înghite partiduloaia, împachetezi sau rămîi să înfuleci pastramă cu vechii şi noii colegi de partidulup. şi dinţii mei cei noi în paharul cu apă. atunci le iubeam cel mai mult cumpăram pepsi şi cîte-o navetă cu girafe. cei mai mulţi ajung să adore pastrama. prepara un cotcteil cu solzi şi ni-l turna direct în palme. unii tînjeau după ea în secret iar acum o halesc pătimaş, trăgînd doar cu ochiul, o vreme, să nu-şi înghită vreo rubedenie, din neatenţie. poate mă plictiseam singur cu varza de viaţă în braţe. umpluse oraşul cu schelete de peşte şi noaptea puteai să juri că te-a înghiţit o balenă. şi imediat după aceea cîte un iepure le intra în ureche. şi într-o brună zi deschizînd frigiderul va găsi înlăuntru un cactus flămînd. deci vor bea be-re. cine mănîncă florile? de trei oi încoace lupul nu-i mai place. noi luptăm aici cu pîinea cu cîinii şi cu tot felul de rechizite sociale. pentru că ogorul ne dă mă ne dă ce ne dă nouă o-go-rul ne dă să crăpăm mîr-la-ne suge burta mîr-la-ne c-ai să te duci a-ca-să şi-o să faci bur-di-han şi-o să-ţi umpli sifoanele. guriţă, se pare că locul ăsta-i flămînd după tine. îşi vor regla saliva pe fonturi universale. atunci ţi le punem în frigider să nu se strice. au pus acolo cîteva plase pline de pacheţele şi-n pacheţele, te miri ce nimicuri pline cu-nţelepciune alimentară. fliup-fliup. intimitatea s-a întîmplat pe la mijlocul ceştii de cafea. aleargă-l puţin, dă-l cu fruntea de fruct miroase-l puţin, nu vezi? ai trecut cheltuielile? pe ziua de ieri c-ai luat pîini - patru! - n-ai scris. ai pus în farfurii? ai tăiat pîinea? n-ai tăiat. într-adevăr, dar după aia punem totul să sune punem apa caldă la 9 punem salamul şi felia de pîine la 9. - rahat! - nu pune gura acolo. alergam după hrană cu aerul grav, suav (acest mister încă nebănuit de nimeni. apoi cu o mulţumire sfîşietoare ne-am dat patima în vileag la acea oră doar lenea mai robotea prin casă veni cu şerveţelul şi ne şterse la gură. ultima lecţie: asta e limba lui şi probabil cu ea se va linge pe bot după aia, dar asta numai dacă i-ai picat cu tronc. vă rugăm să vă reîncărcaţi profitaţi de noua cartelă de 12 molari. i-am întins o bomboană lucioasă cu staniol lipicios. eram un adevărat fan încă din copilărie cînd îmi intrau furnici în nas din cauza înclinaţiei mele spre cele pămînteşti, ce să spun, asta l-a impresionat pînă la măsele unde m-am oprit. a văzut serialele a ieşit în lume de unde şi-a cumpărat ceva de-ale gurii şi ochiului. pe 11 sau 12 sosi îmbrăcată-ntr-o rochie de maioneză, îi trebuia de urgenţă mixer s-o mai strîmteze cred că-ncepuse să curgă. ea ce prin forţa destinului şi-a pastilelor pastiluţelor se trezise cîndva legată de trup printr-o dîră de pipi. cînd tavanul făcea la fiecare curbură a somnului cîte un ou cu gălbenuşul din wolfram. poate altfel nici n-ar fi observat atît de energic absenţa urgentă a binelui din aragaz. uite ce burtă are pingul, trebuie să slăbească (nu mai ştie ce vrea, de-aia cere cu opulenţă să fie protejat, rabatat, marinat). îţi propun canibal pe la ţîţe-un deranj. am scos tacîmurile alea bune e ziua ta ziua ta vei avea lumînări la discreţie dacă vrei ţi-e permisă şi o mică erecţie dar simbolic oh şi cu servodirecţie astăzi da eşti scutit de flotări de-ntrebări, vor să te violeze, nu e adevărat, te vor face jumări. mai vede prin acadea cîte-o mînecă dinspre erete. dar mai ales nu deschide gura la nimeni căci prada te va prăda atunci precum mărul îl pradă pe vierme de foamea lui şi asta chiar în vremurile cu dezlegare la peşte. fugi mai bine la măcelărie şi cere un fluier. spunea că salivează după o porţie de galpacho salsa şi îşi amintea de ziua cînd pescuise ultima oară sardine, asta se întîmpla de fiecare dată cînd mă duceam cu ăştia la pescuit, pierdeam toată ziua fără să prindă nimic dar ei nu se plictiseau, nu, îşi aminteau de isprăvile lor pescăreşti din trecut, de ziua în care plouase cu sturioni, cădeau din cer ca avioanele în picaj, unii plonjau în apă, într-o jerbă de spume, alţii se redresau la cîţiva centimetri de sol şi planau ca nişte fluturi pe care puteai să-i apuci cu mîna, ori de ziua în care au reuşit să enerveze un somn pînă sărise pe mal, după ei, să îi muşte. şi toţi erau mulţumiţi cît toate erau la locul lor, cerul de-asupra, pămîntul dedesubt şi oamenii vîrîţi la mijloc între astea două ca-ntr-un mare sandwich. şi, natura, un sos delicios în care tot ce putea ciripi ciripea. cineva urma să bea foarte curînd toată această poşircă. pentru că, am uitat să vă spun, ca să-i conving să bea apă a trebuit să inventez paharul. din moment ce aproape tot corpul nostru e compus din apă urmau, fireşte, cîteva episoade cu scene incitante de canibalism. asta se întîmpla de regulă seara, cînd omului îi e cel mai greu să se urnească din casă pînă la prima băltoacă. era mult mai simplu să întindă mîna după partenerul de viaţă şi, într-un moment de neatenţie conjugală, să-i smulgă toată apa din trup. mie mi-a luat o carte de bancuri care se încheia aşa: întotdeauna mi-am dorit să scriu o carte care să se încheie cu cuvîntul maioneză bogdan suceavă mic îndreptar pentru amatorii de sushi Nu mai îmi lipseşte demult Europa, poate şi pentru că nu mai caut poezia aşa cum o făceam altădată. Nu-mi plac bomboanele cu gust de espresso fabricate în Indonezia pe a căror etichetă scrie Pentru cei care n-au timp de cafea. Nu e oare această etichetă cea mai neplăcută imagine a distrugerii timpului de reflecţie şi relaxare, care s-a retras pentru prea mulţi dintre noi în favoarea timpului performant, cel al alergăturii eficiente, cu agenda în mînă şi interminabilă listă de sarcini? Hai să spunem adevărul: probabil că la intrarea in iad se dau astfel de bomboane. Cred că Brillat-Savarin (în raport cu paginile lui ar trebui discutat ce gusturi declanşează sentimentul de poezie) ar fi încîntat să viziteze unul dintre restaurantele de sushi din sudul Californiei. Dincolo de masa barului se află maeştri de sushi, îmbrăcaţi în uniforme de un alb impecabil, unii dintre ei vorbind engleza într-o versiune diferită de varianta Queen Elisabeth, chiar dacă sunt de decenii prin zonă, adevăraţi artizani ai importantelor proceduri de a prepara ruloul de sushi. Ştiu să asorteze perfect un rulou de orez, umplut cu avocado şi carne de crab, cu somonul la grătar, stropit cu un sos tradiţional. Ştiu să îmbrace peştele în haina tempura, şi să aşeze rezultatul pe acelaşi fragil rulou de orez, de dimensiune exact cît trebuie pentru a fi stabil între beţişoarele de bambus. Deloc în cele din urmă, maeştri de sushi ştiu să aşeze carnea crudă de ţipar, de caracatiţă, sau de somon pe un suport elipsoidal de orez, care se poate înmuia în sosul de soia în care se amestecă, după gust, o plămadă ardentă făcută din muştar pur care - pentru cei neavizaţi - pîrleşte simţurile. Are şi muştarul acela rostul lui: arde eventualele bacterii care ar s-ar afla în carnea crudă. Dar din pricina lui, dacă nu eşti atent, călătoria la restaurant ar putea deveni la fel de palpitantă ca prima călărire a unui mustang. Asta îmi aduce aminte de aventura unui coleg belgian care a vizitat America şi a fost invitat de gazda lui la un bar de sushi. „Ştii cum se serveşte sushi?” l-a întrebat amfitrionul momentului atunci cînd masa a fost plină. „Da, fireşte, şi noi în Belgia avem!” a zis simpaticul oaspete şi, înainte ca interlocutorul lui sau chelnerul să aibă timp să zică ceva, a apucat cu îndemînare în beţişoarele de bambus bucata de muştar verde crud şi şi-a pus-o entuziast pe limbă. A urmat o secundă de tăcere, apoi simţurile au implodat haotic, braţele s-au răşchirat în aer, paharul cu apă s-a golit (degeaba, căci nu se stinge cu apă), coardele vocale s-au ars şi au dat în gîjîit, obrajii au început să ardă, iar vreme de o zi întreagă limba nu a mai simţit nici un alt gust. E la fel ca în viaţă: focul se află aici, aproape, dar îţi trebuie un moment de reculegere şi reflecţie înainte să te faci una cu nucleul lui.
ISSN 1584-1715
© marţi 2003-2006, hosted by altair net