nr. 36 (177)
25 aprilie 2006
 

DEMISIA

Mircea Ţuglea

Īmi prezint cu ocazia asta demisia solemnă din grupul „constănţenilor subversivi” sau cum s-o mai fi chemīnd, din „generaţia douămiist㔠şi toate douămăsurile ei, din Alianţa Civică īn care m-am īnscris īn 1992 la insistenţele blonde ale dirigintei şi, īn fine, din asociaţiile sau firmele cu care am colaborat de-a lungul anilor ăştia trişti; eu nu sunt deloc subversiv, mi-ar place doar să le pun cīte-o mică bombă nucleară sub fund lui Bush şi lui Băsescu, ba chiar şi lui Blair (cu toate că ăsta mi-e cel mai simpatic), numai aşa, să arăt că există axa aia Bucureşti-Londra-Washington, şi să demonstrez că şi ţara noastră subdezvoltată poate fi parte a unei construcţii mai mari, măcar prin suferinţa şi incredibila ei uitare de sine; n-am văzut/auzit niciodată de vreun monument al sutelor de mii de romāni morţi sau prizonieri la Stalingrad sau aiurea, nu ştiu de nici un fel de ansamblu comemorativ de mărimea pe care-o are, de exemplu, īn Viena parcul ostaşului sovietic, īmpănat cu citate din Stalin, nu-mi aduc aminte ca Romānia să fi respectat pīnă la capăt vreun tratat, atunci cīnd venea vorba de război sau de pace, nu-mi vine-n cap nici numele vreunuia care, īn zilele noastre, să-şi facă meseria pe bune şi să nu viseze tot timpul la alte joburi pentru care să fie plătit baban fără să facă nimic; mie īnsumi munca mi se pare o chestie prostească, inventată de oameni ca să nu se plictisească, numai că eu nu mă plictisesc deloc cu mine īnsumi, īmi place să observ iarba şi cum au răsărit florile, dar după o zi de muncă nu mai ai chef să faci nimic din toate astea, treci īn viteză şi pe līngă copaci şi pe līngă păsărele şi nu-ţi răsună īn minte decīt cursurile pe care trebuie să le ţii, traducerile pe care trebuie să le termini, ce să mai haleşti sau cu ce bani să mai cumperi o sticloanţă de vin care să te ducă pīnă mīine dimineaţă; munca n-are nimic nobil, este pur şi simplu animalică, te īmpiedică să devii om şi te menţine īntr-un stadiu abrutizat, şi sunt absolut sigur că marile idei ale omenirii n-au venit de la tipii care băgau la daltă şi ciocan, ci de la unii care au stat pe cīmp şi-au privit cerul, căci tocmai ăştia au avut puterea de-a se desprinde de lumea lor şi de-a o privi din exterior, de a-i da adică o conştiinţă reflexivă; Rafal īmi spunea că oamenii se disting de maimuţe prin memoria lor, prin grija cu care īşi conservă cunoştinţele şi cu care le transmit de la o generaţie la alta, astfel īncīt să nu mai fie nevoiţi să o ia de la zero (un indiciu că romānii, cu al lor „etern reīnceput”, ţin cumva de vreo naţie originară, nu?), şi că nici o altă specie nu-şi protejează bătrīnii, ca pe un fel de baze de date pentru cei care vin; nu vezi nici un leu tīnăr care să-l īntrebe pe leul mai bătrīn „bă, cum s-o agăţ pe puştoaica asta?”, şi nici leul bătrīn nu scrie tratate despre cum să vīnezi antilopele pentru ca leii tineri să nu mai alerge, eventual, după ele, ci să facă un fel de capcane din care să se servească, pīnă cīnd antilopele īnseşi să se deştepte şi să pună capcane pe marginea capcanelor astea, īn care să prindă toţi leii care vin să le mănīnce, şi tot aşa; dar şi memoria, i-am spus eu īn noaptea aia, privind prin fereastra īn care se vedeau deja răsărind zorii deasupra copacului din curte şi-a cuibului suspendat pe cea mai īnaltă creangă a lui, memoria īnsăşi e-un exerciţiu reflexiv, ai nevoie să te īnchipui aşa pe tine proiectat īntr-un viitor incert, să-ţi vezi umbra pe fundalul ăsta, pentru a şti ce cunoştinţe anume merită să fie salvate, ce-i va folosi umbrei tale din viitor, trebuie să te dedublezi īn cel de-acum şi īn cel care te vei transforma, adică, măi Rafal, să ieşi īn afara ta, să te părăseşti şi să te uiţi pe tine īnsuţi, locuindu-l pe cel care vei fi; de-aia nu scriu leii cărţi despre-antilope şi astea nu fac capcane pentru lei, fiindcă n-au nenorocita de capacitate reflexivă care să-i facă să se uite pe ei īnşişi, să se vadă cu ochiul din ceafă şi să se mire ce tīmpiţi sunt, ochiul ăsta īl are doar ăla care stă lungit pe cīmp printre flori şi pare că se zgīieşte la cer, īn timp ce el de fapt scrutează adīncurile; din cauza asta a scris, băi, Celan cartea aia pe care ţi-am tot zis s-o citeşti, Möhn und Gedächtnis (adic㠄Mac şi memorie”), fiindcă trebuie să te uiţi/să te adormi pe tine ca să accezi la memorie, şi tot din cauza asta sunt trecute traducerile din Cărtărescu īn seriile de SF, fiindcă ăsta vorbeşte numai despre el, se umflă īn pene, de parc-ar fi cine ştie ce King Kong al Bucureştilor, e o chestie rarisimă la scriitorii romāni să le simţi ochiul din ceafă, ei par că scriu mai mult cu mīinile decīt cu capul, par că īşi muncesc textele, ca şi cum ar cosi iarba (de-aia făcea bancuri Moromete la seceriş īn loc să pună mīna pe coasă, īi creştea şi lui ochiul din ceafă, nu crezi?); căcaturile pe care mi le amintesc din viaţa mea de pīnă acum nu sunt, nu ştiu cum se face, aproape deloc legate de mine, nu mă ţin adică minte pe mine pur şi simplu, ci doar băgat īn tot felul de chestii, vorbind cu cineva sau mīngīind un cīine, trecīnd strada pe Fasangasse şi deodată un tir frīnīnd brusc īn faţa mea, de parcă ar fi vrut să mă spulbere ca Schwarzenegger pe robotul ăla ucigaş, am trecut de sute de ori strada cu „fazani”, cum i-am zis, odată chiar am traversat pe roşu prin faţa maşinii poliţiei, sticleţii dinăuntru se uitau cam intrigaţi la mine, dacă mi-aş fi luat seama şi m-aş fi īntors sigur m-ar fi oprit, şi probabil aş fi pierdut ceva timp arătīndu-le actele şi alte prostii, dar am continuat să traversez zīmbitor pe roşu, iar ei s-au gīndit poate că sunt vreun vienez distrat, dar din toate drumurile astea către staţia D-ului mi-a rămas īn minte doar scrīşnetul de frīnă al tirului care venea īn viteză, ca pe autostradă, şi care aproape că era să se dea peste cap cīnd īn sfīrşit a oprit, exact īn faţa liniei albe; eu stăteam şi mă uitam ca idiotul la el, eram incapabil să mă mişc, mi se părea că acum-acum mă face plăcintă şi că mai bine profit de clipele-astea ca să-mi chem īn memorie flash-urile alea din viaţă pe care le vezi prin filme, derulīndu-se rapid īnainte de moartea eroului, mi se pare că mi-au şi trecut prin cap cīteva, cu mine īnotīnd sau tu mīngīndu-mă dimineaţa, īnainte de trezire, dar mai ales am avut senzaţia că n-am făcut mare lucru īn viaţă, mor prea tīnăr şi n-am nici măcar urmaşi, n-am sădit nici un copac, nu mi-a venit nici o idee atīt de deşteaptă īncīt să justifice vizita mea prin lume; după ce-am reuşit totuşi să traversez strada, īnjurīnd şoferul care observase stopul atīt de tīrziu, mi-am spus că, pīnă la urmă, nimeni n-ar fi īn stare să găsească, brusc, īn acea fracţiune de secundă īn care se confruntă cu moartea, un motiv rezonabil care să-i fi dat dreptul de-a trece prin lume, un voucher sau o invitaţie de la Dumnezeu, tradusă şi legalizată la notariat (acum cică au scos nătărăii treaba cu invitaţiile, să vezi cīţi romāni o să se tot īnghesuie să scape din iad); īţi imaginezi că Goethe, luat aşa la surpriză, ar fi exclamat „Faust!”, sau că Einstein i-ar fi dat cu relativitatea? crezi că Shakespeare ar fi zis „gata băi, am găsit: Hamlet!”, şi că da Vinci ar fi băgat la alegere ori Mona Lisa, ori elicopterele lui? căcat, sunt convins că s-ar fi bīlbīit cu toţii, şi că Goethe s-a gīndit vreo şaizeci de ani, ca şi cu Faust-ul lui, la faza aia cu „lumină, mai multă lumină”, pe care s-o dea live, numa’ bună de dicţionarul de maxime; suntem cu toţii fragili īn faţa morţii, ne-am sacrifica pentru umanitate doar īn direct, cīnd chiar vine momentul ăla ne băgăm picioarele, apare deodată un tir care te calcă pe trecerea de pietoni şi-atunci cum să mai salvezi tu lumea, cum să scoţi din buzunar vreo idee şmecheră, ca iepurii din joben, cum să fii subversiv? să-mi zică mie cineva dacă-i mai vine atunci, ca dobitocului de Breton, să scoată puşca şi să tragă la īntīmplare īn mulţime, sau dacă mai are chef de marşuri şi mitinguri, din alea la care se ducea diriginta cīnd īntīrzia cu şedinţele cu părinţii, dacă se mai īnghesuie s㠄ceară imposibilul” şi dacă se mai bagă la vreun ’68 (poate la un 69, aşa mai da!); şi diriginta asta cu aerul ei năuc, cīnd se īntorcea la şcoală şi īi găsea pe părinţii strīnşi grămadă la şedinţă īn vreo sală friguroasă, īnjurīnd-o printre dinţi, īi privea ca şi cum abia acum şi-ar fi adus aminte de ei şi le spunea senină c-a fost la un miting de-al Alianţei, să ceară demisia lui nea Ilici, după care īi expedia rapid fiindcă trebuia să meargă la nu ştiu ce concert rock, de mīnuţă cu amantul ei cu zece ani mai tīnăr, unul pe care-l vedeai fluturīndu-şi pletele şi trăgīnd īnsetat din ţigară īn parcul din faţa Sălii Sporturilor; avea şi-o fiică de cam aceeaşi vīrstă, făcută c-un poet local, care o īnvăţase englezeşte parcă special pentru a emigra īn State, urmată īn scurt timp de diriginta noastră şi moaţele ei blonde fluturīndu-i nervos peste Atlantic, şi chiar, la un chef de-al ăsteia īmi scria Manu că se va lăsa din nou violată, iar eu i-am răspuns ca prostul „multă plăcere”, fără să bănuiesc că era vorba de-o invitaţie; dar ce mai contează ratările mele nenumărate pe līngă faptul că lumea asta toată nu-mi pare decīt o oribilă experienţă ratată, un fel de laborator īn care nişte savanţi amestecă chicotind drăceşte substanţe chimice, le supun la şocuri electrice, le īmpachetează īn vid, mai pun de-o fisiune, de-o fuziune mică, pīnă cīnd laboratorul explodează cu ei cu tot, şi-uite aşa creatorul se uneşte īn extincţie cu creatura sa; Karol rīdea odată de-un documentar pe Arte, unde-l intervievau pe un tip cu părul vīlvoi care-arăta ca un nebun, „ce să-i faci”, i-am răspuns eu, „e-un fel de savant, ăştia cu toţii sunt cam nebuni”, la care el s-a uitat la mine cu surīsul lui de vulpe şi m-a īntrebat „dar atunci tu ce eşti?”, iar mai tīrziu īn noapte, trecīndu-i prin faţa camerei şi-auzindu-l tastīnd furios la nu ştiu ce referate, m-am gīndit că dacă-i posibil să fiu cīt de cīt nebun, savant nu sunt īn nici un caz, nu sunt nici măcar un „intelectual”, eu nu sunt de dat ciufulit la televizor, nu port nici papion şi mă enervează de fapt toate ţinutele scorţoase, dar mai ales (mai ales!) nu mi-aş putea comenta propriul sfīrşit īn direct; uite, o zăresc din camera cealaltă pe crainica asta de la ştirile sportive, care-n trei luni de cīnd n-am mai văzut-o a băgat pe sub piele ceva grăsime, se cunoaşte c-a dus-o bine, zici c-a mers şi ea-n cupele europene, dar văzīnd-o zilnic nimeni n-observă cīt de ridicolă este acum cu fălcuţele ei; toate establishment-urile astea sunt cam aşa, prind după o vreme fălcuţe şi-atunci e clar că nu-s făcute decīt din grăsime, din banalităţi şi din resemnare, este exact acelaşi lucru să ţii la jobul tău plicticos sau să faci greva foamei īn Piaţa Universităţii, strigīnd „Jos Iliescu!”, pīnă la urmă te vei trezi tot īn nenorocita de axă Bucureşti-Londra-Washington, acelaşi căcat este să fii putred de bogat sau să umbli pe străzi căutīnd bani pe jos, cum făcea Gellu Naum şi cum visam şi eu īn urmă cu ani, cīnd rămăsesem desculţ prin Viena; a face parte din ceva presupune fie acceptarea, fie raportarea la un sistem care nu poate fi bazat decīt pe eroare, şi īnlăuntrul lui actele subversive nu fac prin recul decīt să crească sisteme mai complexe, cu ale lor erori invizibile şi fatale, aşa că-n lumea noastră fundamental ratată poate că singura subversivitate nu este decīt īnsăşi ratarea, demisia şi retragerea, flash-urile care-ţi lucesc īn minte īn aşteptarea tirului care te va strivi, şi care nu-ţi spun decīt că trebuie să nu uiţi, să-ţi scrii cartea ta despre antilope şi să nu intri īn nici un afurisit de sistem, fiindcă toate sunt de fapt numai capcane puse de antilope acolo ca să te prindă īn laţ, şi mă gīndesc c-aici ar fi cazul să bag şi-o maximă, una numa’ bună să intre-n dicţionar, ceva de genul ratarea-i marele act ratat al lumii noastre ratate, sună mişto, nu ţi se pare?

ISSN 1584-1715


 

© marţi 2003-2006, hosted by altair net