nr. 34-35 (175-176)
7 martie 2006
 

ULTIMUL COLŢ

Radu Nichitescu

am făcut aceste însemnări urmîndu-l tăcut pe călătorul nocturn (al lui) ştefan câlţia

    Am rămas în faţa tablourilor lui Ştefan Câlţia timp de doi ani. În tot acest timp, un tip care îmi semăna identic s-a ocupat de toate treburile mele.

   În tablourile lui Ştefan Câlţia nu se întîmplă nimic, de aceea se întîmplă de fapt ceva. Ar fi o greşeală şi o limitare să abordezi o explicaţie mentală. Lucrurile astea trebuie uitate cît mai repede. Şi neapărat înlocuite.

    Este o tăcere caldă şi o stare de suspendare, de levitaţie, care nu creează tensiune ci o constanţă în care intri fără să mai vrei afară. Sau ieşi fără să mai vrei înăuntru. Orice se poate întîmpla aici, în aceste deschideri nelimitate şi ceţoase.

    Este greu să vorbeşti despre tablourile lui Ştefan Câlţia, nu neapărat fiindcă limbajul ar fi o convenţie nefericită, ci fiindcă picturile lui sunt atîrnate în camera ta încuiată. Acolo nu are voie nimeni. Toţi ştim asta. Pe toţi ne uneşte cel puţin această singurătate a camerei.

   Niciodată să nu subestimăm lucrurile pe care nu le vedem. Descondirearea chestiunilor invizibile este motivul unic al decesului.

    Cînd vezi picturile lui Ştefan Câlţia realizezi de fapt sărăcia ultimelor noastre milenii biologice. Lacunele şi omisiunile ştiinţei. Neîmplinirea ei. Inutilitatea şi nivelul ei redus, primitiv. Imposibilitatea ei de a descoperi şi de a ne explica acel minunat organ, acea prelungire anatomică nenumită şi a cărei locaţie rămîne necunoscută, care începe să lucreze în noi cînd dăm peste tablourile lui Ştefan Câlţia.

    Vei realiza că pe Călătorul lui Ştefan Câlţia îl ştii de multă vreme. Vei fi confuz fiindcă nu îţi aminteşti de unde. Apoi vei face o plecăciune, nu neapărat una vizibilă, nu neapărat una corporală. Îţi vei plînge ochiul sărac. Îţi vei ascunde mîinile şi vei deveni ruşinos.

    Dar fericit.

ISSN 1584-1715


 

© marţi 2003-2006, hosted by altair net