nr. 34-35 (175-176)
7 martie 2006
 

TONOMAT

Maria Rosu

I

     A trecut un timp de cînd mă aflu în casa asta. O casă cu două etaje.
   Mă găsesc într-o cameră întunecată, cu lumini intermitente, obositoare, care însă nu ajung la mine. E o agitaţie fără fum. Degeaba îl vad, nu pot să-l respir – cred că vor să mă păcălească. Gălăgia se vede pe feţele transpirate care gesticulează. Nu se aude decît muzică. Trec oameni prin faţa mea şi le zîmbesc. Le zîmbesc intim şi-i stînjenesc. Ei oricum sunt prinşi în fum şi zgomot, eu nu, nici tu. Nu îi băgăm în seamă, îi observăm doar, zîmbind. Mă sprijin pe o tejghea din lemn îmbîcsit şi moale. Tu la fel, dar puţin mai încolo. E linişte şi miroase frumos a ceva greu.
    Ne ascultăm o vreme fără replici şi priviri – la tejghea e mereu linişte. Mă simt în largul meu aici. Nu eşti nici mai apropiat nici mai crud decît îmi eşti oricum, însă acum ai ochi şi o cămaşă neagră. În tăcere îmi promiţi întîlnirea într-o altă parte a casei, ştiu eu. Voiam să vizitez casa oricum. Nu mai ştiu cum am ajuns aici.
     Pleci. Urmez eu. O fereastră prăfuită cu margini groase sculptate în piatră mă opreşte. Dincolo e noapte şi a plouat. Un felinar, lumina, o băltoacă. Sub el, o bancă galbenă îmi aminteşte din nou de tine. Trebuie să ajung la timp. E timp. Rîzînd, dintr-o cameră cad în altă cameră. Acum sunt la etajul unu. Aici mă aşteaptă un tip. Ce bine că ai ajuns. Vrea să plecăm cît mai repede pe faleză. Ai trecut şi tu pe acolo. Dar ştiu, nu e aici. Îmi faci un semn: aproape e timpul. Îi spun tipului. Trebuie să ajung undeva. Bine. Mă duce pe o canapea în mijlocul camerei. Sar. Imaginile zboară ca şi cum aş fii în cădere. Totuşi, sigur că urc. M-am oprit într-o cameră cu lumină roşie şi un miros mai dulce decît la tejghea. O cameră goală cu multe umbre. De data asta aud zgomotele, sunt sus acum. Era şi timpul. Vreau să deschid uşa dar mă prinzi de braţ din spate. Nu te observasem.
     Ştiam de cînd am ajuns aici că în sfîrşit te cunosc. Îmi confirmi un lucru. suntem de acord. Amîndoi ieşim din cameră spre zgomot. E o petrecere de apartament. Am nimerit pe hol. Ne cunoaştem de o grămadă de vreme. E bine şi e confortabil. Un hol alb.


II

     Nu-mi pasă de nimic. Vreau să uite toţi de mine. Să mă lase. Sunt din nou sărbătorită. Habar nu am pentru ce. Feţe vechi se uită zîmbitor şi tîmp. Tu eşti pe aici şi rîzi de toţi. Faci un haz grozav despre tot ce se întîmplă şi nu şi ar putea. Încerci blînd să mă înveseleşti. Îţi zîmbesc. Te mişti în continuu, ca un copil poznaş. Aduci diferite lucruri şi jonglezi cu ele. Mulţumesc. Şi te mîngîi pe obraz. Azi n-ai barbă mare. Ştiu fiindcă pot să-ţi simt pielea.
     Dintr-o dată – o provocare a celor care erau in cameră (purtai o discuţie; banal, nu ştiu despre ce). Alergi înspre terasă, te arunci în rîul care curge în faţa casei. Fug după tine. Îmi faci semne vesele din apa rece. Am început să rîd cu poftă. Înoţi împotriva curentului. Ieşi din rîu cu o poză cît peretele meu de luminoasă cu faţa ta care zîmbeşte. Mi-o faci cadou.


III

     Suntem de-o seamă. Mîncăm alune. Apartamentul e împăienjenit de voi. Părinţii mei dorm senini într-un cocon. Normal, ei nu visează.
Cît de goală sunt aşa fără voi. Mi-ai fi fost de ajuns doar tu. Eşti pe plajă. ţi-am recunoscut tricoul verde. Eşti atît de mic, de la mine de la balcon. Mi-am întins gîtul şi-ţi şoptesc, ca să nu surzeşti. Am nevoie de tine. Mă culc pe canapeaua frez şi tot număr pescăruşi care se întorc la cuib. După un timp te caţeri la mine.
     Urc pînă la tine îmi zici. Cine ţi-a spus că sunt sus?
     Te conduc pînă în camera mea nemobilată. Doar o draperie grea şi îmbîcsită de fum. Ne chinuim mult timp împreună, tu la un capăt, eu dincolo. Am reuşit să o rupem – ca să nu îşi reocupe locul, îmi spui. Cît de luminos.
     Ne oglindim în fereastră şi mă întreb ce cauţi încă lîngă mine. Rămîi cu mine. Sărim legaţi cu o mînă şi ajungem pe un drum prăfuit de ţară, în haine albe. Bate un vînt fierbinte pe drumul înspre casele pescăreşti.

ISSN 1584-1715


 

© marţi 2003-2006, hosted by altair net