nr. 34-35 (175-176)
7 martie 2006
 

STĂRI

Andreea Pavel

vali e un peşte bleg

    “ Andreea, ai să te joci cu cineva, aşteaptă-l după colţ, e-mbrăcat în pijama /A cules din oraş toate florile să-ţi arate cît mai bine sentimentele Andreea de ce l-ai alungat în pijama, puteai măcar cămaşa să-l laşi să şi-o ia/ Andreea nu contează cît de tare l-ai minţit, sau firele de păr pe care tu i le-ai albit/ Andreea dacă ai pe altcineva dă un telefon la mă-sa ca să vină să şi-l ia/ Că de cînd stă după bloc în pijamale neclintit, a-nceput să se împută şi tot blocu e-ngrozit! “ (Ada Milea)

     De ziua asta magnifică a îndrăgostiţilor se vorbeşte foarte mult. Cel puţin la începutul lui februarie, toţi oamenii cu standuri, buticuri, magazine de mîna-a cinşpea’ se gîndesc ce să mai inventeze, ce să mai caute, să mai născocească doar-doar ar face vînzare pe 14 februarie, cît pentru următoarele trei luni.
Da’ uite că anul ăsta, dacă nu m-aş fi trezit cu ditamai trandafiru’ alb în bancă, aproape că aş fi considerat ziua aia o mare rutină cu moţ, un balonaş spart, o glumiţă ieftină şi aici vă mai las pe voi să găsiţi atribute ca să vă integraţi în text. Tre’ să vă acomodaţi mai întîi cu ce scriu, să vi se pară că vă regăsiţi în text, să spuneţi „ -Oau, asta scrie exact ce credeam şi eu!”, să vă simţiţi în articolul meu ca la voi acasă: pe canapea, relaxaţi, cu blugii desfăcuţi la prima capsă, cu picioru’ atîrnînd pe parchet, asta măcar aşa ca să aud şi eu o dată că „ -Bravo, mă, e un text okay! L-ai luat pe cititor de partea ta”.
Şi pe de altă parte, cît m-am săturat de expresia „e okay!”; dar în lipsă de altceva mă mulţumesc şi cu ea. Mi se pare că o folosesc doar cei cu probleme grave în a-şi exprima gîndurile, cei care nu pot să lege două vorbe începînd cu „eu cred că...”, sau sunt prea inhibaţi de propria persoană pentru a spune pe şleau „aia e aşa, aia e invers şi cealaltă e naşpa” fir’ar mama ei a naibii de treabă că ne doare burta dacă vorbim clar şi româneşte. Cu „nasol”, „sictir”, „prost”, „bine”, „excelent” sau „mai dă-te dracu’”. Ceee, suntem la piaţă?! Nuuuu! Suntem peste tot, numai în chestii elitiste, vorbim frumos, elegant, pompos că mai intrăm şi-n U.E, şi-n căcat şi cine-ştie-unde ne mai băgăm aşa de-am proasta, ca să nu zic de-am... (hai cu cenzura!)
Şi uite aşa, tot de-am proasta am deviat şi eu de la subiect, da’ aşa sunt: cînd îmi dai un deget să ţi-l admir, eu îţi iau toată mîna şi ţi-o tai bucăţele, bucăţele din priviri şi mă uit şi la băşica din podul palmei, şi la ciupitura de sub unghie şi la cotul julit, peste tot. Oricum, pînă la urmă revenim la 14 februarie...

      Am mers plină de emoţii pînă la liceu, m-aşteptam să văd la şapte dimineaţa îndrăgostiţi ţinîndu-se de mînă pe stradă, el o duce pe ea pînă în clasă, o lasă în prag, o sărută, ea se întoarce după el, îl mai pupă o dată, el o urmăreşte cu privirea, ea bate la uşă că tocmai intrase profesoru’, se hlizeşte, profesorul rîde complice, ea merge la loc şi toată ziua visează. Dar, nu, nici un cuplu de-ăsta pe străzi. Atunci oare ea e la el acasă, de dimineaţă(?): ai lui plecînd de la prima oră, ea îl trezeşte, sare peste el în pat, e ca o căpriţă zburdalnică, fericită care-a ieşit la păscut, el mormăie, dă pătura la o parte, o strînge-n braţe de-i bubuie ochii, încep cu drăgălăşenia, se pupă, fac dragoste, pe urmă el se spală, ea face cafeaua, se ceartă aiurea, pleacă bosumflată şi se împacă seara într-un club, apoi fac sex în baie şi o duce acasă. Nu? Nici aşa, desigur... atunci fiecare la orele lui şi după ce termină cu şcoala se întîlnesc într-un loc, îi duce bomboane sau flori, se iau de mînă, se pupă şi par să se iubească mai mult ca niciodată. De multe ori, nici varianta asta. Aşa că mă las de interpretări. Ideea e că inevitabil, dacă şi-au început viaţa sexuală, atunci or să facă mai mult sex în ziua aia, dacă de obicei sunt mai veseli, atunci or să rîdă excesiv, dacă sunt mai romantici, atunci îi găseşti pe plajă, greţoşi în declaraţii şi dacă sunt normali, se salută şi se comportă la fel ca pe 2 decembrie, 9 aprilie, 28 mai, sau alegeţi, din nou, tot voi, altă dată. Mare brînză!
     Şi cum spuneam, am ajuns la liceu, cumva mirată că nu vedeam pe nici un coleg, nici o colegă dintr-ăia pe care-i văzusem pe hi5 cu statusul: married, cu flori, cu inimioare în mîini, sau făcînd schimb de tricouri, bluze, buze etc. Băi, aproape că lucrurile reveneau la normal: era o zi ca toate celelalte, cu feţe obosite, cu rînjituri în semn de salut şi-aşa mai departe. Da’ ajung în clasă... ajung şi-n bancă... un trandafir alb zăcea cîş, că de mare ce era n-avea loc. Îl iau frumuşel, mă holbez la el, se holbează şi juma’ de clasă la mine, caut după vreun bileţel, indiciu, ceva, orice, dar spre disperarea mea nimic. Curios! Am admiratori, oau?! Pînă la urmă n-am nimic cu biata floare, chiar îmi place; caut şi-o sticlă de jumate’ la domn’ Băraru, şi-mi ţin trandafiraşul la adăpost pînă la două cînd urma să plec. În tot timpu’ ăsta intriga mă rodea: cin’ să fie, cin’ să fie? M-aşteptam ca după prima oră să vină vreun mieluşel, vreun pîrjolit de-ăla care muşcă din cuvinte că aşa e cool, să-mi zică „ –Vrei să te pui cu mine? Că io te yubi mult din prima clipă care te-am văzut p-aici” sau altceva de înlocuit cererea. Dar nu, nici gînd, nici de data asta. Ce să facem, asta-i viaţa! Mă gîndesc cît poate să fie de trist pentru un băiat, să trimită flori doar cu te-miri-ce ocazii stupide, bălărioase, gen ziua marilor înamoraţi, care fie vorba între noi, n-are nici o treabă cu românii, şi-a căpătat proporţiile astea datorită nemernicilor de la pro tv, acum nu ştiu cîţi ani. Apoi... şi dacă trimite: băi, domle’, vino cu floarea în mînă, prezintă-te, dă cu tipa noroc, ca bărbaţii, arată-i că eşti bărbat, adică adoptă o ţinută adecvată, nu fi o momîie, n-o lua de braţ şi-o pupa pe obraz cum se pupă ea cu toate colegele ei, nu-i zîmbi excesiv şi nu face pe trendy-flendy, rămîi cool, ţine-te pe poziţii, fă-te că nu eşti foarte afectat de prezenţa ei, că doar o admiri şi de-aia i-ai adus o floare. Şi de m-ar crede măcar o persoană din zece, că o fată e mult mai mulţumita şi fericită dacă primeşte o floare cu menţiunea „ia o floare, doar pentru că e marţi” şi nu „muah! muah! happy valentine’s day!”. Mă rog, cel puţin o fată inteligentă... Totul ţine de atitudine, cum mă-ncuraja nu demult, un drag prieten. Şi da, foarte adevărat: totu’ ţine de atitudine, de bărbăţie, de tărie. În concluzie, am catalogat gestul drept unul drăguţ, dar sec. Apoi, un lucru foarte mişto mi s-a părut ninsoarea de maxim jumătate de oră, dar cu nişte fulgi atît de mari şi care cădeau atît de rapid şi des, încît aveai impresia că fiecare cîntăreşte vreo două kile şi că pe jos se-aşezaseră sute şi sute de tone de zăpadă. Ăla da semn că Dumnezeu încă e îndrăgostit de noi şi că pînă şi el era atunci mai vesel, mai romantic şi că ar fi făcut mai mult amor decît în oricare altă zi. Şi-aşa am ajuns eu acasă, pe-aceleaşi străzi pe care venisem şi nici de data asta nu văzusem vreun cuplu, ori ceva special, aşa ca de 14 februarie. Varză!
     Aşa am ajuns acasă, unde m-aşteptau cîţiva peşti, pe care i-am curăţat cu toată dragostea şi cu fiecare solz măcelărit, cu fiecare burtă crestată şi curăţată, simţeam că mă împlinesc ca gospodină, ca femeie în casa mea, ca viitoare soţie desăvîrşită. Apoi, ca să echilibrez balanţa mai trăgeam cu ochiul la trandafirul pe care-l pusesem în vază, lîngă, şi mă gîndeam ce amantă senzaţională o să fiu pentru bărbatul meu, pentru soţul meu adică, doar n-oi ieşi o mamă de curvă, ferească!, cît de sexy o să arăt cînd o să mai cresc, nu acum, c-acum stau cu genunchii juliţi de la volei, cu unghiile rupte şi cu pieliţele jumulite, cu păru’ tocit şi cu machiaj alandala... şi mă gîndesc şi la Bucureşti, cum m-aşteaptă el cu facultatea aia genială de jurnalism, de unde-oi pleca printr-alte ţări, cu reportaje, misiuni războaie, prin armată sau cine ştie unde-ajung... şi-aşa o să mă împlinesc şi profesional. Uite cum o s-ajung o genială instantă trei în unu’, cu peştele-ntr-o mînă, cu transmisiunea în cealaltă şi cu o coadă de bărbaţi după mine.

    Şi-acum serios, cu un aşa potenţial cine mai are nevoie de-un pămpălău’ ca Valentin?

ISSN 1584-1715


 

© marţi 2003-2006, hosted by altair net