nr. 34-35 (175-176)
7 martie 2006
 

SCRISORILE DOMNULUI T

Tudor Totolici

dragă m,

    Nu am mai vorbit de atîta timp. Bucureştiul mă apasă, e ca un bolovan pe care mi l-am legat de gît şi l-am aruncat în mare… Dar marea nu mai e. Nimic din ce ştiam eu nu mai e. Prietenii, oraşul, visele mele. Tu eşti tot ce mă mai leagă de Constanţa, de un oraş mort pentru mine. Am ştiut ca viaţa în capitală va fi grea, dar nu atît de aproape de imposibil. Este o groază de timp pierdut aici, o groază de tentaţii şi foarte mulţi oameni trişti. Am învăţat şi eu să fiu trist, întîi din simpatie, după aceea din nevoie şi în final din obişnuinţă. Astăzi, sunt trist cu sau fără motiv, sufăr şi regret un trecut care mi se pare că e atît de îndepărtat, mi se pare că nu ar fi al meu.

    Recitesc Fişă de înregistrare. Îmi aduce aminte de Băgău. Ioana Bardea avea un scop, găsise un motiv pentru toate acele trivialităţi, un context. Ioanei Bateica îi lipseşte tocmai acest context salvator. Şi la a doua citire cartea ei încă mi se pare un eşec.

    Mă uit pe net la nominalizările pentru oscarurile de anul acesta. Dacă ar fi fost un film cu două lesbiene probabil ar fi ajuns catalogat drept pornografie, dacă sunt doi băieţi deja e artă.

    Nu mai am timp să citesc, nici să scriu, nu mai am timp nici de mine. Urăsc sa mă pierd pe străzile parcă prea lungi, şi urăsc să ajung între 4 pereţi, de unde nu se vede răsăritul, ci doar un apus fără valuri. Aş vrea să pot începe o nouă viaţă, poate aş face altă alegere, sau poate aş greşi exact în acelaşi moment, poate lucrurile ar fi altfel sau poate ar fi exact la fel…

    Dintr-un oraş prea mare,
    T.

ISSN 1584-1715


 

© marţi 2003-2006, hosted by altair net