nr. 34-35 (175-176)
7 martie 2006
 

POŞTALION

Raluca Ciochină

 

     Am tras mîţa de coadă cu Poştalionul de numărul ăsta pentru că am texte proaste. Sau nu proaste, ci foarte proaste. În numărul trecut am rugat nişte gentlemeni să-mi trimită proză. Nu a venit. Însă a venit Alina Hrişca, în acelaşi ton prozastic, filosofic, romantico-eminescian de raftul zece. Te rog mult, Alina Hrişca, nu mai trimite proză, cel puţin nu la noi sau, dacă vrei neapărat să scrii, uite, ia colecţia tînără de la Polirom şi învaţă, cu creionul în mînă, să scrii. Pe bune.
     Al doilea pretendent la publicare i-a făcut lui Radu Nichitescu o mare favoare. Nu numai că totul în proza lui se desfăşoară în zilele de Marţi, dar şi-a transformat deja textul în fontul Verdana la mărimea potrivită, s-a încadrat în limita de pagini, şi-a inserat diacritice. Bravo, frumuşel băiat, dar nu-i de ajuns. Trebuie să fie un text interesant, care să aibă ceva de spus, care să-ţi dea măcar impresia că citeşti literatura. Or Bogdan Gagu scrie despre tricouri si eşecuri în dragoste. Fraţilor, e adevărat că iubirea este, alături de moarte, tema centrală a literaturii lumii – dar să nu exagerăm.

Raluca Ciochină

 

alina hrişca

doare… să visez

     Îmi cert sufletul; îl cert că visează; visurile dor. Lumînarea care imi frige inima e iluzia. Dar ceara se topeşte si acolo unde odată pîlpîia o lumina, e întuneric. Doare. Oftez. Condamnată să port blestemul realităţii, deschid ochii. Orfană de fericire, în straturile de beznă caut o rază evadată, nu soarele, nu... doar o rază. E noapte. Si e lună. În jurul meu disting obiecte. Puţine. Un pahar cu viaţă din care nu pot să mă îmbăt. Un ceas, mereu înainte. Mă împiedic de un eşec. Răstorn paharul şi viaţa este repede absorbită de pămîntul crăpat de sete. Ce înseamnă o scînteie în focul purificator al Iadului? Nu ştiu de unde am venit, pentru ce am venit şi nu ştiu nici unde o să mă duc. Sunt un ignorant. Nu ştiu nimic. Ştiu doar să visez. Tîrîtă de eternitate între două zbateri de gene m-am surprins rîzînd căci sufletul îmi este răsfăţat de demonica iluzie. Dacă cerul s-ar topindu-se cu pămîntul şi cu lumea întreagă nu mi-ar putea potoli focul visării. Visurile dor. Fulgerată de lumină, închid ochii, ca o repetiţie pentru clipa ultimă, devin prizoniera timpului rătăcitor. Mă trezesc. Sufăr. Am visat că visez. Voi visa iar... si iar... si iar... Sunt o suferindă. Visurile dor

 

bogdan gagu

     A venit la mine, cu lacrimi în ochi, şi cu un zîmbet discret: „Vrei să te căsătoreşti cu mine?” „Cum?!” Da, cum?! Ea, domnişoara în alb, îngerul pierdut de ceaţă, mă cerea în căsătorie. Pe mine, pe cel care nu a fost în stare niciodată să se lege sufleteşte de cineva mai mult decît trebuia. Nu înţelegeam nimic. Am vrut să îi spun ceva dar m-a oprit. „Îmi răspunzi după cină.” M-a luat la ea şi pe drum mi-am amintit de toate zilele de marţi... Era un deja-vu, dar de data aceasta aveam de gînd să îl iau în serios. Din maşina neagră admiram ploaia din ce în ce mai aprinsă, mai tulbure, mai nebună. Canalizările erau înfundate pe majoritatea drumurilor. Ploua de cîteva zile fără încetare. Eram tăcut. Mă simţeam ca un ursuleţ de pluş mutat dintr-un loc în altul de copila această inocentă. Pentru că eram foarte obosit, din cauza stării mele, am adormit repede. Cînd am deschis ochii mă aflam într-un garaj. M-a mîngîiat pe frunte şi apoi sprijinit de ea am intrat într-un hol care dădea într-o bucătărie imensă. Ochii mei uimiţi nu încetau să cerceteze spaţiul dar în acelaşi moment realizam că nimic din toate astea nu e real sau că nu ar fi trebuit să fie reale. M-a condus într-o cameră la etaj unde am observat că toate lucrurile mele din cămăruţa de pe strada Narciselor se aflau acolo. „Cum vine asta?” „Am trecut pe-acolo într-o zi să văd unde stai şi am vorbit cu băbuţa care te ţine în gazdă. Sărăcuţa, nu ştia nimic de tine şi era îngrozită de teamă. I-am explicat ce s-a întîmplat, i-am arătat actele tale şi am rugat-o să mă lase să iau toate lucrurile tale de acolo şi să le aduc la mine. I-am plătit restanţele la chirie pe pe şase luni în avans. Asta în cazul în care nu vrei să stai aici cu mine. Sper că nu te-am supărat cu nimic. Dar dacă vei vrea să pleci acolo o să chem pe cineva mîine şi o să iţi ducă lucrurile. Nu... nu spune nimic deocamdată.” Am tăcut, oricum nu mai aveam sunete libere şi nici nu ştiu dacă mai puteam vorbi. „Fă un duş, vezi că ai hainele curate în şifonier plus cîteva pe care ţi le-am cumpărat eu... şi apoi te aştept jos la masă...” Haine, etaj, masă, duş... pentru mine erau doar mită. Nu aveam de gînd să aştept nimic. Eu vroiam să mă însor din dragoste, nu că nu o iubeam pe... nici măcar nu ştiam cum o cheamă, cîţi ani avea... dar nici nu conta. Eu trebuia să plec de acolo cît mai repede, dar înainte m-am hotărît să fac un duş şi apoi să mănînc ceva, să dorm bine şi de dimineaţă să plec la mine acasă. Nu aveam de gînd să stau mai mult în casa aceea, care era infectată cu milă şi compasiune... şi avea etaj.... şi duş cald. Nu mai făcusem o baie fierbinte de trei săptămîni iar în cămăruţa mea nu aveam baie ci doar o chiuvetă la curgea doar apă rece şi aia cu program. Ce?! Vă gîndiţi că Bucureştiul e capitală europeană? Vă înşelaţi. Dar mă opresc cu subiectele astea că dau în politică şi mie nu îmi place politica.

ISSN 1584-1715


 

© marţi 2003-2006, hosted by altair net