|

























|

Raluca Ciochină |
Am tras mīţa de coadă cu Poştalionul de numărul ăsta pentru că am texte
proaste. Sau nu proaste, ci foarte proaste. Īn numărul trecut am rugat
nişte gentlemeni să-mi trimită proză. Nu a venit. Īnsă a venit Alina
Hrişca, īn acelaşi ton prozastic, filosofic, romantico-eminescian de
raftul zece. Te rog mult, Alina Hrişca, nu mai trimite proză, cel puţin nu
la noi sau, dacă vrei neapărat să scrii, uite, ia colecţia tīnără de la
Polirom şi īnvaţă, cu creionul īn mīnă, să scrii. Pe bune.
Al doilea pretendent la publicare i-a făcut lui Radu
Nichitescu o mare favoare. Nu numai că totul īn proza lui se desfăşoară īn
zilele de Marţi, dar şi-a transformat deja textul īn fontul Verdana la
mărimea potrivită, s-a īncadrat īn limita de pagini, şi-a inserat
diacritice. Bravo, frumuşel băiat, dar nu-i de ajuns. Trebuie să fie un
text interesant, care să aibă ceva de spus, care să-ţi dea măcar impresia
că citeşti literatura. Or Bogdan Gagu scrie despre tricouri si eşecuri īn
dragoste. Fraţilor, e adevărat că iubirea este, alături de moarte, tema
centrală a literaturii lumii – dar să nu exagerăm.
Raluca Ciochină
alina hrişca
doare… să visez
Īmi cert sufletul; īl cert că visează; visurile dor.
Lumīnarea care imi frige inima e iluzia. Dar ceara se topeşte si acolo
unde odată pīlpīia o lumina, e īntuneric. Doare. Oftez. Condamnată să port
blestemul realităţii, deschid ochii. Orfană de fericire, īn straturile de
beznă caut o rază evadată, nu soarele, nu... doar o rază. E noapte. Si e
lună. Īn jurul meu disting obiecte. Puţine. Un pahar cu viaţă din care nu
pot să mă īmbăt. Un ceas, mereu īnainte. Mă īmpiedic de un eşec. Răstorn
paharul şi viaţa este repede absorbită de pămīntul crăpat de sete. Ce
īnseamnă o scīnteie īn focul purificator al Iadului? Nu ştiu de unde am
venit, pentru ce am venit şi nu ştiu nici unde o să mă duc. Sunt un
ignorant. Nu ştiu nimic. Ştiu doar să visez. Tīrītă de eternitate īntre
două zbateri de gene m-am surprins rīzīnd căci sufletul īmi este răsfăţat
de demonica iluzie. Dacă cerul s-ar topindu-se cu pămīntul şi cu lumea
īntreagă nu mi-ar putea potoli focul visării. Visurile dor. Fulgerată de
lumină, īnchid ochii, ca o repetiţie pentru clipa ultimă, devin prizoniera
timpului rătăcitor. Mă trezesc. Sufăr. Am visat că visez. Voi visa iar...
si iar... si iar... Sunt o suferindă. Visurile dor
bogdan gagu
A venit la mine, cu lacrimi īn ochi, şi cu un zīmbet
discret: „Vrei să te căsătoreşti cu mine?” „Cum?!” Da, cum?! Ea,
domnişoara īn alb, īngerul pierdut de ceaţă, mă cerea īn căsătorie. Pe
mine, pe cel care nu a fost īn stare niciodată să se lege sufleteşte de
cineva mai mult decīt trebuia. Nu īnţelegeam nimic. Am vrut să īi spun
ceva dar m-a oprit. „Īmi răspunzi după cină.” M-a luat la ea şi pe drum
mi-am amintit de toate zilele de marţi... Era un deja-vu, dar de data
aceasta aveam de gīnd să īl iau īn serios. Din maşina neagră admiram
ploaia din ce īn ce mai aprinsă, mai tulbure, mai nebună. Canalizările
erau īnfundate pe majoritatea drumurilor. Ploua de cīteva zile fără
īncetare. Eram tăcut. Mă simţeam ca un ursuleţ de pluş mutat dintr-un loc
īn altul de copila această inocentă. Pentru că eram foarte obosit, din
cauza stării mele, am adormit repede. Cīnd am deschis ochii mă aflam
īntr-un garaj. M-a mīngīiat pe frunte şi apoi sprijinit de ea am intrat
īntr-un hol care dădea īntr-o bucătărie imensă. Ochii mei uimiţi nu
īncetau să cerceteze spaţiul dar īn acelaşi moment realizam că nimic din
toate astea nu e real sau că nu ar fi trebuit să fie reale. M-a condus
īntr-o cameră la etaj unde am observat că toate lucrurile mele din
cămăruţa de pe strada Narciselor se aflau acolo. „Cum vine asta?” „Am
trecut pe-acolo īntr-o zi să văd unde stai şi am vorbit cu băbuţa care te
ţine īn gazdă. Sărăcuţa, nu ştia nimic de tine şi era īngrozită de teamă.
I-am explicat ce s-a īntīmplat, i-am arătat actele tale şi am rugat-o să
mă lase să iau toate lucrurile tale de acolo şi să le aduc la mine. I-am
plătit restanţele la chirie pe pe şase luni īn avans. Asta īn cazul īn
care nu vrei să stai aici cu mine. Sper că nu te-am supărat cu nimic. Dar
dacă vei vrea să pleci acolo o să chem pe cineva mīine şi o să iţi ducă
lucrurile. Nu... nu spune nimic deocamdată.” Am tăcut, oricum nu mai aveam
sunete libere şi nici nu ştiu dacă mai puteam vorbi. „Fă un duş, vezi că
ai hainele curate īn şifonier plus cīteva pe care ţi le-am cumpărat eu...
şi apoi te aştept jos la masă...” Haine, etaj, masă, duş... pentru mine
erau doar mită. Nu aveam de gīnd să aştept nimic. Eu vroiam să mă īnsor
din dragoste, nu că nu o iubeam pe... nici măcar nu ştiam cum o cheamă,
cīţi ani avea... dar nici nu conta. Eu trebuia să plec de acolo cīt mai
repede, dar īnainte m-am hotărīt să fac un duş şi apoi să mănīnc ceva, să
dorm bine şi de dimineaţă să plec la mine acasă. Nu aveam de gīnd să stau
mai mult īn casa aceea, care era infectată cu milă şi compasiune... şi
avea etaj.... şi duş cald. Nu mai făcusem o baie fierbinte de trei
săptămīni iar īn cămăruţa mea nu aveam baie ci doar o chiuvetă la curgea
doar apă rece şi aia cu program. Ce?! Vă gīndiţi că Bucureştiul e capitală
europeană? Vă īnşelaţi. Dar mă opresc cu subiectele astea că dau īn
politică şi mie nu īmi place politica.
|
 |