nr.
34-35 (175-176)
7 martie 2006
ORAŞUL
C. B. Papacostea
Denisa Cīrlomăneanu
Raluca Ciochină
Anda Nemirschi
Mădălina Enache
Andreea Pavel
Mircea Ţuglea
Camelia Adriana Ţuglea
oraşul meu imaginar
Oraşul meu imaginar, īn care īmi petrec eu tainic zilele, nu are străzi, ziduri, turnuri, nu e curat sau murdar, treburi de-astea. Dacă stau să mă gīndesc bine, din el lipsesc pīnă şi cīinii vagabonzi, ceea ce reprezintă totuşi un real efort al imaginaţiei, pentru care īmi mulţumesc. Orăşelul meu drag nu e o facere spaţială, nu are dimensiuni, el este pur şi simplu o chestiune de locuire. Ei bine, ăsta e teribilul meu secret, oraşul meu aspaţial e populat cu blonde. Blonde superbe, stranii, perfecte, scoborīte ca nişte angeli radioşi din īnaltul celui mai pur şi inimagibil erotism. Mişcările lor compozite, o īmpletire alambicată de plutire şi şerpuire, sunt cele care sugerează ori mai degrabă construiesc filigranat spaţiul de poveste al oraşului meu. Cu adevărat ireal īnsă e că făpturile astea superbe, care trăiesc īntr-o autonomie de monadă leibniziană, sunt capabile de-o inteligenţă neumană, fapt care se citeşte relativ uşor īn zīmbetul lor. Ele nu au nevoie să-şi mişte buzele sau vreun muşchi al feţei, pur şi simplu sunt zīmbet, un fel esenţe ale acestei stări de spirit, un soi de distilat de monalisă. Eu locuiesc īn aceste surīsuri ca un despot alb, dependent de inteligenţa diafană care le generează, profitor de lux al unei lumi perfecte.
Cīnd mai ies de nevoie pe străzile oraşului presupus real, Constanţa, oraşul imaginar i se suprapune fără efort, ca un abur străveziu. Mă deplasez atunci prin două spaţii care se īntīlnesc, fulgurant, pe figura vreunei blonde aflată la shopping īn Tomis. Īn astfel de momente mirifice oraşul evanescent invadează realitatea prin poarta unui chip care se ignoră. Totul durează īnsă o fracţiune de secundă, după care blonda din Tomis trăieşte cīteva clipe de dulce năuceală fără să aibă habar că pentru o vreme a fost ea īnsăşi. Fractura se reface apoi şi cele două oraşe īşi reiau existenţa netulburate de vreun vis al lumii de dincolo.
Acest fenomen mirabil pe care am avut privilegiul şi uimirea să-l observ nu o dată mi-a confirmat practic o teorie a reputatului fizician Quentin Valentino. Īn revista Scientific American, ediţia franceză, din ianuarie 2005, acesta a expus o idee ce l-a făcut să reacţioneze vehement pe īnsuşi Stephen Hawking. Valentino susţine că inteligenţa există īntr-o cantitate limitată, idee aflată īn mare vogă la vechii greci, şi că ea poate fi cīştigată prin eforturile seculare ale umanităţii, dar că la fel de bine ea poate fi şi pierdută īn folosul unor lumi ascunse īn dimensiuni care scapă intuiţiei umane. Observaţiile lui revoluţionare se bazau pe numeroase studii statistice realizate de-a lungul a două decade de Institutul pentru Inteligenţa Umană din Massachussets, statistici care relevau scăderi grave şi inexplicabile ale indicelui general de inteligenţă. Concluzia lui Valentino era că umanităţii i se fură la propriu acest preţios capital prin nişte sorburi secrete.
Surprinzător şi scandalos era īnsă că omul de ştiinţă identificase aceste canale de scurgere tocmai īn blonde, fără să specifice īnsă dacă este vorba despre blondele naturale sau despre cele vopsite. Această lipsă de rigoare i-a adus oprobriul comunităţii ştiinţifice şi teoria lui a căzut īntr-o nemeritată dizgraţie. Observaţiile sale au avut īnsă un ecou pe măsură īn psihologia gestalt care a putut astfel explica atracţia irepresibilă pe care bărbaţii cu inteligenţă deasupra mediei o resimt faţă de blonde.
M-am īntrebat deseori după ce am citi acel articol dacă eu sunt singurul răsfăţat al oraşului imaginar sau dacă nu cumva mai sunt şi alţi intruşi care profită de deliciile acestei adevărate grădini a desfătărilor. Deocamdată nu am īntīlnit īnsă pe nimeni, ceea ce mă face să cred că zīmbetele oraşului diafan mi se oferă din secrete motive exclusiv.
minunatul oraş al nataliei
Undeva există un oraş minunat pentru fiecare. Nu se ştie precis unde, şi nu s-a ştiut vreodată. Nu este la munte dar nici la mare; nu e īn cer dar nici pe pămīnt. Īl vei găsi acolo unde te aştepti cel mai puţin. Sau, īn cazuri excepţionale, te va găsi el pe tine dar lucruri de felul ăsta se īntīmplă foarte rar īn viaţa de-acum.
Minunatul oraş al Nataliei este de găsit īn serile de primăvară, cīnd soarele apune de obicei pe la orele şapte din tocul de sus al geamului pīnă īn cel de jos. Atunci se naşte. Din elastice de păr aruncate neglijent pe birou cu fire de păr īnnodate īn ele, din foile tehnoredactate īmprăştiate pe podea. Cīteodată se naşte din noroiul de pe īncălţări.
Formele pe care le ia sunt ciudate. Este o minge de plastic colorată sau o portocală. Este un gīnd frumos pentru un om departe. Sau este o mīnă caldă ca un calorifer adīnc sudată īntre coaste. Ceea ce este īnăuntru, contează īnsă cel mai mult. Acest oraş minunat este plin de case mici şi vesele cu mansarde şi grădini imense. Fiecare locuitor are cīte o grădină personală unde pe līngă flori şi copaci umbroşi se găsesc mese de şah, scăunele cu trei picioare şi alte improvizaţii. Oraşul este străbătut de o reţea de canale īnguste ce trece prin fiecare grădină astfel īncīt vīslitul īn bărci de două persoane este o plăcere. Locuitorii acestui oraş sunt gurmanzi supli care gătesc cele mai bune mīncăruri, dar īn special cele mai bune dulciuri din lume. Fie că este vorba despre bomboane fondante, trufe, amandine, acadele sau ciocolată de casă. De la plăcinta cu mere şi scorţişoară pīnă la torturi sofisticate din amestecuri pe care nimeni nu le-ar īnţelege vreodată. Nu-i interesează altceva decīt cultura florilor, creşterea şi īngrijirea cailor, care sunt cele mai īndrăgite animale şi gătitul. De asemena, domnii īnvaţă secretele vīslitului īn bărci de diferite dimensiuni precum şi cīteva trucuri marinăreşti pentru că undeva, reţeaua de canale se varsă īn mare. Doamnele fac exerciţii de vorbire frumoasă īn faţa oglinzii şi studiază arta bunului gust. Străzile oraşului nu au nume. Īnsă de-o parte şi de alta a acestora sunt copaci şi iarba. Pe fiecare copac există atīrnată o tăbliţă astfel īncīt fiecare trecător poate scrie pe ea numele străzii aşa cum īl simte. Īn oraşul ăsta se cīntă teribil. Peste tot, prin spaţiile special amenajate oamenii vin cu chitarele, viorile şi fluierele şi cīntă, indiferent de zi sau oră.
Şi ceea ce este grozav, īn oraşul minunat al Nataliei se iubeşte necondiţionat.
Pentru că īn definitiv totul se petrece īntr-o hīrtie mototolită sau īntr-un ciob de care te loveşti mereu fără să simţi.
Cu autobuzul, cu maşina, cu avionul, cu autocarul, cu prieteni, cu mama şi mamaia, cu M, cu Radu, cu Andreea şi tanti Mirela, cu Simonica mereu călătoresc īn vise spre īn oraşe īndepărtate, străine, necunoscute. nu cred că am un anumit oraş visat care să aibă liant real, ci mai degrabă un oraş-atmosferă unde ne oprim să ne cazăm īntr-un hotel, īntr-o cabană, īntr-un motel sau īntr-o tabără, līngă mare, la munte sau pur şi simplu īn centru ori la periferie. oraşul este pustiu, fără alţi locuitori īn afară de noi, pasageri temporari. īntotdeauna este lumină, niciodată noapte şi īntotdeauna eu mă pierd de grup şi sunt īn cursă contratimp să prind trenul, autobuzul, avionul īnapoi. īntotdeauna īmi pierd şi bagajele şi-mi ia timp mult să le adun de peste tot şi să le pun īn valiză sau īn rucsac. oraşul este labirintic, dar eu parcurg cu dexteritate pe distanţe foarte lungi. odată am visat că am pierdut trenul la cinci minute şi-l aşteptam pe următorul, altă dată autocarul a plecat fără mine, ca şi cum n-aş fi existat. mereu maşinile sunt conduse de altcineva decīt de mine şi, īn ultima vreme, suntem īnsoţiţi de căţei mici, albi, creţi.
De fapt făceam ce face oricine după o despărţire. Cu fiecare dintre ei mergeam acolo şi stăteam cīteva nopţi. Nu mai eram īmpreună de mult, uneori nici nu fusesem cīnd se īntīmplau toate astea. Trebuia să ne ascundem de cineva şi puteam merge doar cu un grup; acelaşi grup īn orice călătorie. Eu nu mergeam mereu, din contră, dar şi motivele mele erau altele. Şi acum cred că erau cele mai plăcute şi normale. Oricum astea nu contau. Ajunsesem să mă īnţeleg cu majoritatea deşi mă feream să le aflu poveştile. Maşina ne lăsa īntr-o parcare mai tot timpul pustie şi arsă de soare care era de ajuns să te convingă să te īntorci. Nici unul dintre partenerii mei nu a vrut să meargă īn felul ăsta mai departe, pīnă la tine. Dar cum vrei…
După ce treci de parcare după ce simţi că te usuci şi iei foc ajungi īn locul ăsta unde chiar nu mai trebuie să īţi faci nici o grijă. Īţi mai aminteşti ce locuri vizitam cu grupurile care au fost īnaintea noastră? Mi se pare că ne aflam chiar īntr-o zonă care era numai cu case atīt de vechi, toate din cărămidă şi străzile cu piatră cubică şi peste tot erau copaci. Rămăsesei ultimul şi mergeai īncet cu mīinile īn buzunar. Te-am aşteptat ca să discutăm; tu nu vorbeai cu mine pentru că aşa te rugasem, dar să ştii că asta fusese cu mult timp īn urmă. Cartierul ăsta era ca o după-amiază de vară liniştită ca atunci cīnd dorm toţi oamenii pe timp de zi. Şi tu aveai cămaşa perfectă pentru locul ăsta; era aia cu portocaliu, cu cărămiziu, cu galbenul ăla palid. Nu cred că ai mai păstrat-o. Primul meu iubit terminase de construit şi aici la el tot timpul era īntuneric, străzile erau ude, pline de gunoaie şi parcă īi vedeam zīmbetul peste tot. Urcau īn spirală şi aveau ca pereţi clădiri care nu se diferenţiau prin nimic. Scări de piatră crăpată făceau trecerea de la un nivel la altul. Īn rest era numai gazon. Cred că ne-am oprit pe o străduţă, cred că am stat jos, cred că am văzut pe cineva. Mie totul īmi părea destul de pustiu şi el ştia. De asta aducea mereu femei mai multe şi mai multe şi niciodată nu reuşea să umple locul ăsta imens... nici măcar pe jumătate. Oricum erau destule pentru o capitală unde nu mai existau fantezii. Toţi se opreau aici, clienţi pentru tot restul vieţii şi refuzau rolul de Dumnezeu peste un cartier al lor. Poate că din cauza lui a rămas oraşul atīt de mic şi de primitiv. Dacă n-ar fi trebuit să rămīn doar un turist ca să vă părăsesc pe toţi īn locurile astea mă gīndesc uneori că ar fi fost altfel. Acum doar locul ăsta mai seamănă cu mine parcă īmi amintesc de tine mic cum stăteam amīndoi tu care creşteai şi miroseai altfel cīnd veneai te iubeam mult timp credeam ca ne construieşti o cameră mai mare decīt tot ce vedeam cīnd deschideai uşa poate nu ştiu nici acum unde eram. Ne aflam pe o stradă dintr-asta şi următoarea era mai sus, cumva deasupra ei. Dar acum e rīndul tău dragul meu, să īmi construieşti ceva aici, un templu.
butterflies city
"ţie, cu complicitatea care ne uneşte"
Dacă mă īntrebi care e oraşul meu īţi voi spune că e ăla īn care īţi simţi faţa īn flăcări şi la fiecare doi paşi dai de o clădire īncadrată de poze cu noi, fluturi şi bulevarde colorate.
Eu o sa fiu (mereu) deasupra ta născocind străzi şi pasaje la care o sa tot stai sa te gīndeşti „să intru, să nu intru, să intru, să nu intru”, exact aşa cum rupi petalele unei margarete.
La fiecare teatru o să se joace piesa: „Phu’te in qur ist”, despre cum, pentru mine, ai devenit ultimul şi cel mai josnic dintre vinovaţi.
Să nu-ţi vină să crezi, dar oraşul meu fluturesc e fără cafenele dezinvolte, gări siropoase şi faruri genoveze, are doar un drum nepavat care (te) duce īn cīmp.
Oamenii ca tine o să locuiască īn dreptunghiuri stupide de carton, iar al tău o să fie mai strīmt decīt de obicei. Afară, viaţa se va dilata nerăbdătoare şi va ieşi din tipare. Eu o să locuiesc pe Cristian Radu, dar de aici īncep cu poveşti lipsite de logică.
Era atunci, īn ziua cu două dimineţi, cīnd amīndoi alergau de nebuni la ora trei, pe unde-apucau, ea sa prindă răsăritul, el s-o prindă de haină şi s-o pupe pe străzile alea īnclinate, cubice şi răsfrīnte-n paişpe mii de bucăţi, la fel ca ce simt eu acum, răsfrīnt īn paişpe mii de dumnezei şi-un singur regret.
Acolo la ei īncepea totul de dimineaţă, pe la şase şi nu se termina niciodată. Nu dormeau, pentru că mereu aveau impresia că pierd timpul dormind. Mergeau doar cu autobuzul alb pe distanţe mai mari, īn rest, īn oraş nu exista decīt un taxiu şi-ăla costa trei lei, orice cursă ar fi făcut. Īn taxiu era muzică proastă, din păcate, dar asta era mişto pentru că īi amuza, le descreţea frunţile. Şi se plimbau cu el doar noaptea tīrziu, spre dimineaţă, să tot fi fost vreo două ore după miezul problemelor.
De la unşpe’ pīnă după-amiaza se certau cu fel şi fel de oameni imaginari, ori din trecut, nu se-mpăcau niciodată cu ei, rămīneau doar doi contra tuturor. Pīnă aici e plictisitor īn oraşul meu, ştiu, dar o să vă duc odată acolo; o să vă duc, altfel trist, dar n-aveţi să mă īnţelegeţi. Sau mai bine vă duce el. Da, el vă va duce sigur īntr-un carusel din care se vede totul mai rapid şi vă trece mai brusc din vorbă-n vorbă, din fapt īn fapt, aşa nu vă plictisiţi.
Dar deocamdată vă spun eu că ei īi plăcea sa scrie. Scria despre prostii, despre ce vedea prin jur, ce-i pica īn mīnă şi ce vedea la el. El ar fi vrut să-i scrie la rīndu-i, să citească, dar n-avea timp. Alesese demult altceva, foarte diferit, foarte trist şi-asta īl despărţise de ea pentru mult timp. Ea nu-şi făcea griji, avea nişte feelinguri ciudate, o telepatie bizară, īnfricoşătoare uneori, rămīnea gură-cască, iar el se grăbea s-o uite. De fapt, nu făcea decīt s-o sărute. Ştia că aiurea, sau nu, e legat de ea cum sunt cerşetorii de străzile pe care călca pīnă să se mute-aici. Da, se iubeau desigur, īnsă prea puţin important pentru ce trăiau. Era aşa ca o chestie ciudată, ca o roată care se-nvīrte.
Şi totul doar din cauza oraşului lor. Era unul imens, dar imens. Foarte mare, cam cīt trei oraşe obişnuite, de-ale tale chiar, la un loc. Se numea cum se numea, asta chiar e neimportant, ar trebui reţinut doar că nu era capitala şi n-avea nici marea la picioare. Nici gīnd! Aproape că nu exista pe harta lor, ci de-abia dacă-l zăreau la ei īn palmă. Degeaba, oricum.
Īn ziua aia cu două dimineţi şi-au luat mere, pentru că īn oraş, cele mai căutate lucruri erau merele. Nu costau mai nimic, chit că erau foarte greu de găsit. Īn oraşul ăla merele ajungeau să rupă, să spargă tot, să aducă praful din orice, dacă erau gustate de femei. Dar nu mă īntreba de ce. De unde ai vrea să ştiu? M-am angajat doar ca să-ţi povestesc cum e acolo… cum īţi spuneam, deci, dacă erai femeie, era indicat să eviţi merele, să te abţii īn mod constant. Ea n-a făcut aşa, a muşcat dintr-un măr, a muşcat strīmb, pesemne nu mai putea de poftă. Niciodată n-am īnţeles sentimentul, nu l-am putut īmpărtăşi, n-am ce zice acum. Prefer să tac şi să promit că-ntr-o zi o voi īntreba, iar ea vă va povesti mai departe istoria ei.
Aşa a ajuns el să stăpīnească vestul, ea estul. Īn braţele ei se năştea totul, iar el stingea totul plus alte cīteva lucruri. Se ocupa cu număratul stelelor, făcea afaceri cu firele de nisip de pe trotuare, strecura zilele mişto de alea mocirloase şi le punea deoparte pentru nopţile nedormite. Cam astea erau marile lui afaceri. Dar el nu-şi dădea seama. Dormea tot timpul şi deschidea ochii din cīnd īn cīnd, o privea cīnd nu era atentă, vedea că afară īncă e lumină şi se culca la loc.
Agitată mai tot timpul, nervoasă, stresată, paranoică, aşa ajunsese din cauza lui. I se stricase şi tenul, nu mai ştia nici să traverseze strada, nici să plătească un buchet de zambile. Drumul ei īn oraş era simplu. O stradă importantă şi vie ca fiecare amintire de-a ei, străbătută īn toate felurile posibile şi un gang urmat de o alee despre care atunci cīnd o traversa, mărturisea că se simte ca pe un podium. Da, īi plăcea să fie īn centrul atenţiei. El n-avea probleme de genul ăsta, cel puţin nu se-arăta. Trebuia să rămīnă discret. Uneori obosea şi īncepea să zboare, să-i scape detalii pe care īncerca să le controleze, şi să meargă prin locurile pe unde mergeau īmpreună odinioară. Apoi, ea avea feelingul ăla, trecea pe-acolo, le găsea, le-ascundea prin mīneci şi le lipea la ea acasă, le punea pe calorifer, la uscat şi pe urmă īn rama de lemn, līngă poza ei preferată.
Singurele locuinţe din oraşul lor erau un vapor şi o cameră mai spaţioasă, ruptă şi-aruncată acolo din cel mai luxos bloc de pe vremuri. Vaporul naufragiase pe locul unde ar fi trebuit să fie desenată şi marea. Sau un fel de deltă, oricum o fīşie de apă. Epavă īn toată regula, ţinea de cald totuşi. Camera era foarte comodă, potrivită pentru el. Cel mai vizitat loc din oraş era o piaţă, dar nu dintr-acelea de unde azi cumperi leuştean şi morcovi, ci o piaţă veche, un rondou īnconjurat de ziduri prin care erau montate tunuri, la fel ca-n perioadele de război. Nu-mi amintesc exact cum se numeau, nici piaţa respectivă, nici zidurile, dar ştiu foarte bine că delimitau un loc foarte mare, cel mai luminos din oraş, aflat la două treimi de vapor şi-o treime de camera aceea luxoasă. Era acoperit de un pavaj cubic şi īn mijloc, dacă erai atent, găseai o masă cu trei scaune şi cu īncă puţină atenţie vedeai şi un fel de terasă din lemn, foarte mişto, cu ghivece cu flori, atīrnate deasupra locului pe care-l alegeai ca să te odihneşti. Ei doi făcuseră un fel de pact, ca să meargă pe rīnd īn locul ăla, pentru că, evident, nu se puteau abţine să nu treacă pe-acolo. Dar trebuiau acum să păstreze distanţa şi dacă cine-ştie-cum se īntīlneau s-ar fi rezumat la discuţii controversate despre vreme. El trecea pe-acolo doar seara, ori noaptea foarte tīrziu şi servea un expresso sau sucuri de lămīie, ea venea īn restul timpului şi servea vişinată, vin sau băuturi amare. Īn afară de piaţa aia, aleea-podium şi trotuare, nu exista altă bucată de asfalt īn tot oraşul. Doar pămīnt negru, uscat, toamna şi iarna acoperit de iarbă, primăvara cu ce alegea fiecare şi vara doar cu buruieni.
Ultimii locuitori ai acelui oraş au fost ei, care n-au mai găsit de-atunci drumul de la unul la altul. Asta era cam trist, pentru că se pierdeau aiurea la ora trei, de fiecare dată cīnd el pleca spre vapor, ori ea se gīndea să-l caute īn paişpe mii de regrete şi-un singur dumnezeu.
Adam şi Eva n-ar fi trebuit să fie alungaţi niciodată.
constanţa (by zdenek & romuald)
Ziceam de Zdenek, ăsta care-mi povestea de cum mă vedea cum a făcut el autostopul din Cehoslovacia pīnă-n 2 Mai, acum o sută de ani, şi cum a stat ore īntregi īn vamă pe podul de la Ruse, fiindcă atunci nu puteai traversa graniţa pe jos, aşa că a trebuit să prindă o maşină, ceva, chiar pe pod; veneau de fapt cu toţii īn Romānia fiindcă asta era, la vremea aia, una dintre rarele posibilităţi de a merge „la mare”, alături de Bulgaria; chiar şi Romuald, polonezul cam flegmatic care prinsese īn Romānia pīnă şi inundaţiile din ’70, pe cīnd eu īncă nu mă născusem (mă şi īntrebam ce vīrstă o avea, că nu arăta deloc datat, marcat adică de chestiile alea care fac maturitatea-bătrīneţea atīt de antipatică, ci părea chiar tīnăr, la maximum patruzeci de ani), īmi spunea că pentru el Constanţa īnsemnase, īn anii ’70, o felie groasă de Occident: nu mai văzuse pīnă atunci să se danseze pīnă dimineaţa pe plajă, nici nu-şi imaginase că pot exista cluburi de noapte, nu văzuse pīnă atunci luminile sclipitoare ale hotelurilor de lux, sticlind īn zare, reflectīndu-se īn lac şi īn mare, nu jucase niciodată bowling şi nu se suise īntr-un montaigne russe, şi mai ales nu ştia că un oraş īntreg poate trăi de pe urma şi īn aşteptarea sezonului, ca īn aşteptarea īntoarcerii unui vapor īn port; de fapt din Constanţa propriu-zisă īşi amintea foarte puţin, cīte ceva despre moschee sau despre un cimitir musulman, mă rog, chestii care făceau diferenţa īn raport cu ceea ce ştia/văzuse īn Polonia, probabil vizitase şi ruinele romane, dacă nu cumva astea se expuseseră mult mai tīrziu īn parcul Casei Albe (şi dacă nu cumva atunci chiar Casa Albă, aşadar sediul primăriei şi prefecturii, īncă nu fusese construită), īn mod sigur văzuse şi statuia lui Ovidius, şi poate īn spaţiul gol din faţa ei īntrezărise ceva din ruinele hotelului prăbuşit la cutremurul din 1940, dar nu mai ţinea minte nimic din toate astea, erau cam ca imaginile unui film pe care, dacă-l revezi, ţi le aminteşti, deşi altfel poţi zice că le-ai şi uitat; mă rog, ascultīnd eu ce-mi povesteau mă īntrebam, evident, ce naiba se alesese din Constanţa de-atunci, pīnă īntr-atīt īncīt un american īntīlnit de mine acum cīţiva ani tot īn Viena să-mi zică scīrbit c-ar fi „a fucking city”, şi să-mi povestească cum cineva i-a smuls sandvişul din mīnă, lăsīndu-l mască şi īntrebīndu-se ce căcat de ţară o mai fi şi asta; probabil se făcea deja simţită criza economică īn care intrase Romānia din cauza industrializării şi urbanizării forţate, pentru care lipseau materiile prime, mai ales petrolul, care trebuia şi el importat de nu ştiu unde, dar după revoluţia din Iran ăsta ia-l de unde nu-i, aşa că dă-i cu tot felul de raţionalizări īmpuţite, ba la alimente, ba la curent, pīnă īntr-atīt īncīt īţi trebuia cartelă ca să cumperi o amărītă de pīine, de parcă am fi fost īn război sau mai rău decīt atīt (am citit eu undeva că şi īn timpul războiului mīncarea era incredibil de ieftină īn Bucureşti, ba chiar că prizonierii de război americani mīncau mai bine aici decīt la ei acasă); culmea-i că īn ţara asta care nicicīnd n-avusese probleme cu hrana sa proprie, cel puţin pe vreme de pace, care exporta la greu tot felul de cereale şi alte materii prime, mai ales lemn, era deja o problemă īn anii ’80 să găseşti un kil de făină, să faci rost de-un litru de ulei – ce să mai spui de portocale sau banane? păi ăsta era deja lux-lux, trebuia să ai pile mari de tot sau să pierzi o zi īntreagă la coadă ca să faci rost, trebuia să dai din coate, să fii şmecher de şmecher, ca să te alegi pīn’ la urmă doar c-o banană; şi totuşi, chiar şi īn perioada asta, care se suprapune al naibii de bine exact peste adolescenţa mea, Constanţa era oarecum ferită de măgăriile de mai sus, căci doar aici era portul, veneau tot timpul marinari din lumea īntreagă, se īntorceau navigatorii romāni care pescuiau nu ştiu ce peşte oceanic sau ce mai īnvīrteau ei pe-acolo (īntr-o societate fără reclame, era de-a dreptul surprinzător să vezi pe cīte un bloc din Constanţa īndemnul „Consumaţi peşte oceanic la fiecare masă!”), oraşul avea īn timpul sezonului, probabil, cele mai multe restaurante din toată ţara şi īn el se găsea din belşug marfă de contrabandă; fiecare marinar care se īntorcea acasă aducea cu el cīte ceva, fie cafea, reviste porno, casete video, ceasuri, calculatoare de buzunar sau blugi, fie chestii mai complexe precum staţii audio-video sau mai tīrziu computere, şi toate intrau pe piaţa neagră – căci de cīte perechi de blugi sau de cīte ceasuri avea nevoie marinarul cu pricina sau familia lui? ele intrau cu tonele īn ţară prin portul din Constanţa şi de-acolo invadau străzile, fiindcă evident că marinarul ăla nu se ducea el să le vīndă direct īn tīrg, īn caz că nu le dăduse deja pe la cunoştinţe, ci le īncredinţa unui intermediar, unui īntreprinzător, aşadar unui bussinesman, de unde minunatul cuvīnt romānesc bişniţar, precum şi altele mai frumoase ca, de exemplu (şi specific dobrogean) ciunga pentru chewing-gum; acolo, deci tot īn Constanţa, s-a dus şi fratele meu să-şi cumpere blugi, cīnd īn sfīrşit ajunsese moda şi-n orăşelul nostru şi lumea se prinsese că „blugii” romāneşti nu-s buni de nimic (propaganda era pīnă la urmă eficace, căci realizase la timp potenţialul pe care-l avea noua marfă şi-şi lansase propriile mărci, cam cum fac acum supermarket-urile, dar ce folos? că blugii ăia romāneşti numai blugi nu erau); īn fine, fratele meu s-a īntors din Constanţa, după cīteva zile, şi fără blugi şi fără bani, pretextīnd că-l păcălise nu ştiu cine pe stradă şi că aşa se duseseră toţi banii; bineīnţeles că nimeni nu l-a crezut, am fost cu toţii convinşi că s-a distrat cīteva zile prin Constanţa, fermecat de minunăţiile de-acolo, şi că a inventat toată povestea asta doar ca să se justifice īntr-un fel faţă de părinţi; şi pīnă la urmă nici părinţii nu l-au luat foarte īn serios, era la vīrsta adolescenţei, īncepuse să cam fugă de-acasă, la fel cum eu īnsumi am evadat īntr-o vară, pe motiv c-am fost invitat īntr-o tabără de creaţie literară (deja fusesem īntr-una, eram deci credibil) la Buzău, şi-am ajuns pīnă la urmă tocmai īn „staţiunea tineretului” Costineşti, unde am stat pīnă am terminat toţi banii şi, cīnd m-am īntors, am călătorit fără bilet; nici mie nu ţin minte să-mi fi făcut mare scandal părinţii cīnd a venit amenda, şi eu eram pe punctul de a-mi lua zborul, mă transformam īn altceva, ba ţin minte că atunci, īnainte de a mă īntoarce acasă, am rămas cīteva zile la Şoitu, īmpreună cu care am făcut, īn două nopţi, cam toate cluburile de noapte din Mamaia, strecurīndu-ne īnăuntru nevăzuţi (o dată chiar am sărit pe balcon) şi degustīnd apoi muzica şi mai ales sunetul atīt de necunoscut al limbilor străine – este prima dată, cred, cīnd am auzit pe viu limba germană, pe care acum o vorbesc zi de zi, mai stīlcit, mai fluent, īn funcţie de starea mea psihică (ah, atīt de labilă) şi de persoana cu care mă conversez: am observat, de pildă, că-mi este mult mai uşor să vorbesc fluent īn germană atunci cīnd īmi asum condiţia de străin, şi că nu reuşesc decīt să īngaim cīteva cuvinte cīnd īncerc să fiu „corect”, să respect toate declinările, genurile, terminaţiile – atunci pīnă şi cuvintele uzuale īmi dispar din minte, şi cam fac, probabil, o impresie de retardat; oricum, am venit īn Constanţa de cincisprezece ani, stăm aici īmpreună de vreo şase ani, şi foarte aproape de mare de trei ani, am văzut deci cu ochii cum oraşul s-a extins, cum au īnceput vară de vară să vină mai mulţi turişti, să ocupe locurile de parcare, cum staţiunea Mamaia s-a lăţit şi peste zonele limitrofe ale Constanţei, ca de exemplu a noastră, astfel īncīt să avem vara mai mulţi vecini turişti decīt unii stabili, am văzut cum satul de vacanţă şi plaja Cleopatra au fost cucerite de manele, şi după īngrămădeala de cearceafuri din timpul zilei ne-am plimbat şi noi pe plaja mustind a cutii de bere, am stat şi noi la cozile imense de la „Cuptorul cu plăcinte” pentru nişte mici sau frigărui ieftine (de ce s-o fi numind cuptor „cu plăcinte” cīnd vinde mici, asta chiar că nu ştiu), īn fine, am plecat din „Mamaia săracilor”, cum se numeşte acum zona aia prin care acum treizeci şi ceva de ani Romuald sau Zdenek īşi făceau veacul, mai către capătul staţiunii, acolo unde īn zilele frumoase īl poţi urmări pe primar, īn timpul orelor de serviciu, făcīnd surfing, asta atunci cīnd nu-i plecat prin Brazilia sau nu goneşte ca nebunul prin Deltă cu barca, acolo unde, īn fine (şi-n zilele şi mai frumoase), īl poţi vedea pe primul ministru īn pantaloni scurţi, vorbind cīt e ziulica de lungă la telefonul mobil şi dīnd ordine scurte prin care, īn sfīrşit, să scoatem odată ţara asta din rahat, măcar aşa, cīt să facă o baie īn mare şi după aia să se īntoarcă-napoi; stăm īncă aici, ne ţinem tare pe poziţii, suntem cei din linia-ntīi, deşi eu tot nu pot să pricep cum s-au schimbat lucrurile īn halul ăsta, aşa cum nu pot să īnţeleg cum de lui Zdenek i s-a părut că singura chestie mai ciudată din Romānia, acum treizeci de ani, erau lozincile afişate peste tot, pe care scria „Traiasca Partidul Comunist Roman”, sau „Traiasca Nicolae Ceausescu” (am scris aşa cum pronunţa el, şi după aia mă-ntreba rīzīnd dacă asta īnseamnă „Es lebe…”); păi atunci, Zdenek, ţi se pare că īn rest ţara asta era normală? că a existat realmente aici vreo perioadă de normalitate? fantastic – şi eu de ce n-am prins-o? de ce naibii m-am născut aşa de tīrziu – sau aşa de devreme?
camelia adriana ţuglea / mircea ţuglea
Vienezia
Cami says: europa e sub zăpadă
Mircea says: pe-aici a īnceput să se topească
Mircea says: sīnt 5 grade afară
Mircea says: dar şi azi a nins ceva
Cami says: am primit invitaţia
Mircea says: aşa repede?
Mircea says: şi, e ok, da?
Cami says: sper ca peste trei săptămīni pe timpul ăsta să fim prin venezia
Mircea says: păi de ce speri? trebuie să fim
Mircea says: am luat bilete, card pentru muzee, viena/venezia te-aşteaptă
Mircea says: trenul ajunge direct īn santa lucia, adica īn gara din veneţia
Mircea says: nu mai trebuie să luăm autocarul
Cami says: plonjăm direct īn venezia
Mircea says: cum se īntīmplă de obicei, că trenul opreşte īn mestre, parcă
Cami says: da, mestre, acolo ne-a lăsat şi pe noi şi am luat un vaporetto
Cami says: da
Mircea says: vienezia
Cami says: scrie despre oraşul ăsta
Cami says: cīnd scrii articolul despre oraşe?
Mircea says: să ajung īntīi şi-n veneţia, nu?
Mircea says: păi tu n-ai văzut ce-au scris ceilalţi?
Cami says: scrie despre venezia oraşul visat
Mircea says: aşa că mai īntīi să scrie alţii despre oraşele lor, eu mai aştept
Mircea says: fiecare cu oraşul lui
Mircea says: aseară am visat ceva din constanţa
Mircea says: am visat că pierdusem maşina
Cami says: scrie despre asta
Mircea says: era un cielo negru
Mircea says: īl parcasem pe undeva pe līngă trocadero
Mircea says: şi cīnd m-am īntors nu mai era
Mircea says: mă īntrebam dacă īntr-adevăr acolo era
Mircea says: sau dacă nu cumva uitasem cheile īn contact sau uşile deschise
Mircea says: şi-o furase cineva
Mircea says: am luat-o pe lăpuşneanu īn sus, uitīndu-mă după maşină
Cami says: şi ce treabă are constanţa cu asta?
Mircea says: dar alunecam pe stradă mai repede decīt cu maşina
Mircea says: parcă fīşīiam
Mircea says: şi am căutat-o cīteva zile
Mircea says: pentru ca la sfīrşit să-mi dau seama că maşina e īn buzău
Cami says: horror
Mircea says: că nu e neagră, e bej
Mircea says: şi că eu sīnt īn viena acum
Mircea says: şi visez despre constanţa
Cami says: serios?!!! īu!!
Cami says: ce coşmar să fii īn viena
Mircea says: da, chiar aşa
Mircea says: a fost visul
Mircea says: mă rog, dublat de alte vise
Mircea says: īn care nu mai ştiu ce făceam
Mircea says: ăsta era visul principal
Mircea says: unul din visele alea de dimineaţă, lungi şi complicate
Mircea says: păi n-ai īnţeles aluzia?
Cami says: eu am visat un cīine cu gīt de pui de gīscă aviar care avea pui
Mircea says: de unde maşină neagră, că a noastră-i bej?
Mircea says: metalizat?
Mircea says: cīine aviar?
Mircea says: ai visat caviar?
Mircea says: uite, visul ăsta ar fi bun de pus īn marţi
Mircea says: cu toată discuţia de-aici, exact aşa
Mircea says: ce zici?
Cami says: no way
Mircea says: tu īn schimb visezi numai ciudăţenii
Mircea says: de ce, o mai coafez, īi mai tai unghiile
Cami says: nu
Mircea says: şi-o trimit aşa, că oricum n-am chef de-altceva
Mircea says: eşti īncăpăţīnată rău
Mircea says: dacă vrei tai visul tău
Cami says: să nu cumva să-mi tai visul!
Mircea says: hai că ţi-o trimit īnainte ţie, să vezi cum arată
Mircea says: īn seara asta vroiam să le trimit două poeme
Cami says: dar nu are nici un pic de haz - ce dacă ai visat tu maşina?
Mircea says: păi mă dau şi eu mare că am maşină
Cami says: de ce nu scrii naibii despre viena sau venezia aşa cum ţi-o īnchipui?
Mircea says: şi īncă cielo
Mircea says: bej
Mircea says: metalizat!
Cami says: sciocchezze
Mircea says: hai măi, īmi amintesc şi eu un vis după ce mă trezesc şi ţie nu-ţi place
Cami says: faci ce vrei dar nu mă implica
Mircea says: uite replica asta o păstrez
Mircea says: "faci ce vrei dar nu mă implica" - sună a cami 100%
Cami says: nu vreau să apar īn papuci īn spaţiul public
Mircea says: īn pijamale!
Cami says: īn blugi şi maletă gri
Cami says: că am musafiri
Mircea says: īn pijamale gri!
Mircea says: de şobolan!
Mircea says: ştii costumul tău gri şobolan, nu?
Mircea says: hai zi-mi ce-ai mai făcut, că de visat am văzut
Cami says: am făcut pilaf cu ciuperci
Mircea says: eu pizza
Mircea says: cu ton!
Mircea says: cu tonton
Cami says: serios? te pricepi?
Mircea says: puţin spus
Mircea says: sīnt maestru
Cami says: tonton e din zazie dans le metro
Mircea says: ştii cum faci?
Cami says: īnseamnă unchiuleţ
Mircea says: muşchiuleţ?
Mircea says: īncălzeşti cuptorul, pui pizza şi-aştepţi 15 minute
Mircea says: īntre timp poţi desface o bere, fuma o ţigară
Cami says: a ieşit bună?
Mircea says: duce gunoiul sau spăla ciorapii
Mircea says: foarte bună, crezi ca aştia care o vīnd pe la chioşcuri pe-aici
Mircea says: o fac altfel?
Cami says: dunque si mangera pizza nella prima settimana dell'aprile
ISSN 1584-1715
©
marţi
2003-2006, hosted by
altair
net