nr. 34-35 (175-176)
7 martie 2006
 

LAURA

Laura Sandu

cea mai frumoasă moarte din 2002

    Aveam 19 ani atunci cînd am văzut prima dată Ultimul tango la Paris. Era prima sau a doua oară cînd mergeam la cinematecă şi încă nu învăţasem limbajul filmelor de acolo, care oricum era greoi pentru că banda albnegru, pentru că banda veche ...

    Maria Schneider purta o pălărie neagră cu flori de hîrtie. Maria Schneider purta şi un palton alb cu mîneci de blană şi o fustă foarte scurtă.

     Colacul se scufundă.

     Şotia lui Paul între flori şi „un marriage pop!”

     Parisul e sumar în filmul lui B, ca şi costumaţia Mariei Schneider în 68,9% din scene. E un Paris-atmosfera: portăreasa nebună, apartamentul bizar, pălăria Mariei Schneider, metroul cu reclame colorate, vechiul Renault, fundătura unde Brando îl bate pe clientul bătrînei prostituate şi în care, în colţul din stînga sus apare o firmă: La Boheme.

     Scenariul e şi el dezlînat. Amănuntele despre vieţile celor doi sunt în plus. Personaje ca Tom, soacra lui Paul, mama lui Jeanne, amantul Rosei, etc. sunt în plus. (Servitoarea ar fi fost şi ea în plus dacă n-ar fi salvat-o zîmbetul ăla horror de la sfîrşitul monologului).

     Singurul motiv pentru care Ultimul tango are dreptate să existe e Marlon.

     Marlon care îşi molfăie cuvintele şi care tuşeşte tot timpul de la tutun, care priveşte pierdut şi libidinos, tînăr şi bătrîn, nici tînăr, nici bătrîn etc. Marlon care povesteşte de parcă improvizează şi care te face să-ţi fie pe rînd scîrba, frică, poftă etc. Care te face să vrei să o iei la fugă, să rîzi, sa mai ţină filmul puţin etc.

     Marlon care moare.

     După ce aleargă după o Jeanne care strigă după ajutor, care nu-l mai vrea şi care ştie că nu are unde să se ascundă, după ce îi spune că a alergat prin toata lumea doar ca să o găsească pe ea, Marlon primeşte odată cu numele ei glonţul în stomac. Şi are privirea ACEEA. Se îndreaptă către balcon, se împiedica puţin de prag. Privim odată cu el încă puţin oraşul de sus. Apoi îl privim pe el, de foarte aproape, în ochii surprinzător de senini. E fericit. Lipeşte guma de mestecat sub balustradă. Şi cu genunchii strînşi ca un copil, cu spatele la oraş...

     Marlon Brando a murit pentru lume pe 1 iulie 2004 la Los Angeles.

     Pentru mine, Marlon Brando a murit cu spatele la Paris, în primăvara lui 2002 în sala cinematecii din Bucureşti, după ce o Maria Schneider scoasă din minţi l-a împuşcat în stomac.

     Mi-am lipit guma sub mînerul de pluş al scaunului de cinema.

     A fost cea mai frumoasa moarte din 2002, 2003, 2004, 2005, 2006 etc.

ISSN 1584-1715


 

© marţi 2003-2006, hosted by altair net