nr. 34-35 (175-176)
7 martie 2006
 

CRITICOMICĂRII

Laura Sandu

 

      Mă trezii sîmbătă dimineaţa cu expresia „flaneur prin bucureşti” în cap. Pe la 12 jumate îl sunai pe Victor Stutz, colegul de la marţi care scrie despre muzica şi mîncare şi nunu mai, şi care atunci cînd deschide în fereastruika lui de explorer revista asta nu citeşte decît articolul LUI. Şi-i zisei: băi Stutz, ieşi p-afară? Stutz se-nvîrte pe după deget, că să vezi, c-o fi c-o păţi, că dorm, că unde vrei să mergem, mă rog, pînă la urmă îl conving să vină să mă ia din faţa blocului să mergem să mîncăm prînzu la Monte Carlo în Cişmigiu că mai fusesem noi odată acolo într-o duminică toamna trecută cu Mădălina care acuma nu mai vrea sa fie prietena cu noi şi ne plăcuse.

     În Cişmigiu ciripelele ciripeau, cîinii cîineau şi copiii copilăreau printre baloane multicolore de săpun, care sînt efemere, ca şi viaţa omului, şi printre copaci golaşi şi printre băncile alea verzi din Cişmigiu. Să borăşti, nu alta, aşa că am luat-o cu Stutz la fugă pîn’ la Monte Carlo unde ne-am aşezat la masa de nefumători fericiţi.
     Ne-am aprins o ţigară şi am cerut mămăligă cu brînză.
     Nu facem, gargariseşte pinguinu.
     Cum adică nu faceţi?
    Nu servim decît carne cu garnitură, piept de pui, ceafă de porc, cîrnăciori, pulpă, aripioare şi alte d-astea cu aviară.
     Bine, vrem mititei, zic.
     N-avem. Doar piept de pui, ceafă de porc, cîrnăcioare, aripiori...
     Noi vrem mititei, zic din nou.
     N-avem, duduie, nu-nţelegi?
     Duduie mă ta.
   Ne ridicăm calm, după ce unu din noi şi-a suflat nasul într-un şerveţel de stambă care stătea în formă de cioc de barză pe farfurie.
     Şi o tulim vîslind printre blagosloviri.
     ţi-am zis mă că mai bine mergeam din prima La Cătă?
     Lui Stutz îi place cînd faptele dovedesc că a avut el dreptate.

    La Cătă e plin de publicitari. Tricourile lor multicolore, codiţele lor africane, bărbuţele lor arogante şi creative, totul-totul la ei e original, nou, proaspăt, pe val, şi mainstream şi underground în acelaşi timp, şi simţi că fiecare e unic şi irepetabil şi-ti vine să borăşti acolo pe ei.
    Ne-am aşezat lîngă masa cu băbuţe simpatice care aproape că erau underground pe bune şi pe care le servea Cătă însuşi, în stilul lui relaxat şi sigur. Pe noi ne-a servit nevastă-sa la început şi dup-aia ne-a servit fie-sa care n-aude bine. (Stutz i-a zis că vrem un bergănbir şi un pexi şi ea a priceput că un bergănbir şi un bex. I-am zis eu să nu mai zică pexi că se creează confuzii).
     Ne-am luat mititei.
    Să ne-nţelegem, La Cătă, un mititel are cca. 118 grame. Din pricina cărui fapt, redenumirăm această categorie existenţială mititoi. Am servit fiecare o porţie fabuloasă de cartofi prăjiţi cu cîte trei mititoi şi salată de murături.
    În tot acest răstimp, cît am aşteptat mîncarea şi cît am mîncat propriu-zis, am lecturat revista Time şi revista Star, făcînd schimb de reviste atunci cînd simţeam nevoia. Apoi, la ţigară, Stutz a hotărît printre altele că o să-şi omoare rubrica de la marţi în direct, pentru că e proastă prin simplul fapt că e rubrică şi îl obligă, iar el are claustrofobie. Şi eu am vrut să mi-o omor pe-a mea, dar m-am răzgîndit.

    Terminînd de mîncat, de vorbit, de băut, de fumat, ne gîndirăm să explorăm bucata de Popa Tatu unde toamna trecută, împreună cu Mădălina care nu mai vrea sa fie prietenă cu noi, fusesem spectatorii unei nunţi ţigăneşti cu orchestră de manele la poartă. Pe strada acum pustie şi cheală am descoperit Queen’s Club. Cu ochii strălucindu-ne de entuziasm, am dat sa intrăm, dar înaintea noastră s-a năpustit un tip cu geacă originală Mike. Queen’s Club era, din păcate, doar o sală cuminte de jocuri mecanice. Deznădăjduiţi, am intrat neglijent pe o alee care, deşi iniţial nu promitea, ne-a oferit ocazia de a proiecta pe toată întinderea ei de asfalt cele mai lungi umbre pe care le-am făcut vreodată pămîntului. Ne-am îndreptat apoi cu însufleţire către piaţa Matache de unde aveam să ne cumpărăm o cutie albastră de cremă Nivea pentru colecţia mea şi un buchet cu coada lungă de imortele. Copiii care copilăreau în această zonă se deosebeau vizibil de cei care copilăreau grijiless prin Cişmigiu. În primul rînd erau mult mai deştepti. În al doilea rînd ştiau ce vor: să bea suc din sticlele noastre. Nu ca aia de la prînz care alergau ca muştele fără cap. Apoi am făcut o poză cu ministerul transporturilor şi apoi alta cu un domn foarte drăguţ, zugrav după haine, şi cu imortelele în faţa magazinului: „Încălţăminte – confecţii; preţul este mic, totul este şic”. Din păcate nu pot să vă arăt fotografia pentru că a făcut-o Stutz care nu se pricepe şi nu se văd imortelele.

    Cerul se făcuse trandafiriu şi vestea inundaţii. Seara cobora peste Bucureşti. Am intrat în gară pe la clasa a II a şi ne-am aşezat pe o bancă la linia 8. Doamna care anunţa trenurile era răguşită. Vocea ei trăda indiferenţa faţă de public. Cred că şi ea mînca cipsuri d-alea verzi de la cio. Stutz şi cu mine vedeam fix în săgeata albastră care pleca la Craiova. Am oftat. Deja, totul se făcuse prea trist. Oltenii îţi scoseseră preventiv senvişurile cu parizer rustic şi le amuşinau. Un cîine ne tîrcolea. Am plecat şi de-acolo.

     Pe drumul spre casă am intrat într-un loto. Înăuntru era unu care completa variante la şasedinpatrujnouă şi doamna vînzătoare. Am cerut loz în plic.
    N-avem, a zis.
    Cum adică n-aveţi?
    N-avem.
    Am tăcut. Privind cu regret lista cu oferte loto, înjurăm ţara-n gînd.
    Totuşi, chiar nu aveţi loz în plic?
   N-am domnişoară, decît cu treizeci de mii! S-a răstit doamna de la loto.
    Păi daţi-mi din ăla! Am urlat eu. Ea s-a dus bombănind în spate să ia teancul de lozuri. Cîte vreţi?
    CINCI! am zis.
   Şi cinci mi-a dat şi nu ştiu dacă am cîştigat sau nu că nu le-am deschis.

    Era sîmbătă seara într-un Bucureşti d-ăsta murdar şi nesigur.

ISSN 1584-1715


 

© marţi 2003-2006, hosted by altair net