nr. 34-35 (175-176)
7 martie 2006
 

A DOUA RUBRICĂ

Radu Nichitescu

hunter s. thompson / deviat

     Mă pregătisem să scriu pentru numărul ăsta un articol despre Hunter S. Thompson. Un articol aniversar, dacă se poate spune aşa. Un reminder pentru un personaj care e poate prea puţin cunoscut în România şi care şi-a luat viaţa acum un an. Fix.
     Însă toată chestia asta a cam ajuns să mă obosească. Toată discuţia asta despre tot felul de scriitori şi artişti. În fond totul se rezumă la un singur lucru, pe care îl găsesc din ce în ce mai respingător.

     Pe Hunter S. Thompson l-aţi văzut în Fear and Loathing in Las Vegas, interpretat de Johnny Depp. Filmul este ecranizarea aproape exactă a romanului cu acelaşi titlu (1971), care s-a bucurat de un oarecare succes prin State dar care nu a făcut ca autorul să devină prea celebru prin părţile noastre. La noi nu s-a tradus nimic.
     Voiam să scriu despre Hunter din două motive. Primul, pentru că romanul lui e ceva deosebit şi încă proaspăt spre deosebire de romanele care apar la noi după tiparul generaţiei beat. Thompson nu este un beatist, ci un ocazional consumator de droguri care împinge lucrurile către un maxim inimaginabil sau poate inexistent. Al doilea, fiindcă Hunter, înainte de a fi fost scriitor, a fost jurnalist. Un jurnalist care a încercat o ruptură de tradiţiile şcolilor şi a militat pentru sinceritatea scriiturii. Articolele lui, încadrate în ceea ce avea să se numească „stilul Gonzo”, mizau pe o autenticitate a scriituri care putea să-l introducă pe cititor în miezul evenimentelor, în atmosfera locului, cu toate tensiunile sau rupturile ei. Adio cu regulile jurnalismului clasic. La revedere obiectivitate, la revedere prezentare clară a evenimentelor. Este nevoie de mai mult decît un ochi şi un pix pentru a reuşi să scrii un articol. Iar pentru asta se poate recomanda mahmureala, sau, cum s-ar zice, ruperea. Articolele sunt pline de metafore, pline de elemente literare, te introduc imediat în ochiul lui Hunter. Romanele lui sunt pline de trimiteri exacte, date concrete, elemente neficţionale. Aşadar, o combinaţie între un jurnalist strălucit şi un drogat nu putea rezulta decît într-un Hunter S. Thompson.

     Renunţ însă la a mai scrie ceva mai mult despre Thompson din cauza unei oboseli pe care mi-a produs-o. Fiindcă în tot acest proces chinuitor de sincer care se numeşte scrisul unui articol pentru marţi, Thompson s-a transformat pentru mine dintr-un tip meseriaş într-un ratat care s-a sinucis. Sunt unele lucruri peste care nu mai pot să trec.

     Prefer să spun „totul pînă la un punct”. Acest punct, sau moment, este aici de prea multă vreme şi începe să devină apăsător. Încep să nu-i mai sesizez utilitatea, distracţia, potenţialul. M-am săturat, vreau să spun, de aceşti şaizeci de ani de literatură narcotică. De la generaţia beat la generaţia 2000. Nu mai am chef de toţi drogaţii, de toţi tîmpiţii şi de toţi rataţii. Această modă trebuie să înceteze. Această mentalitate trebuie să dispară. Şi desigur, totul într-o direcţie progresistă. Drogul este, fără dubiu, o formă de protest social, un fel de-a te pune împotriva a ceea ce înţelegi tu prin sau din realitate. Însă lucrurile încep să se banalizeze, încep să devieze iar noi continuăm să rămînem aici. În punctul ăsta nenoricit. Tendinţa aceasta este deconstructivă. Să lăsăm drogurile pe mîinile rataţilor. Dorinţa de a împinge lucrurile într-un extrem negativ doar din distracţie este expresia unei inconştienţe şi unei degradări umane generalizate. Acceptarea lor ca artă şi recunoaştere lor ca valori sau puncte de reper este nafavorabilă. Aşa ceva nu este bine. Trebuie să trecem totul într-un plan nou, superior. Poezia asta îşi pierde farmecul. Încep să mă satur. Încep să mă enervez.

     Să ne mutăm cu toţi în ultimul colţ.

ISSN 1584-1715


 

© marţi 2003-2006, hosted by altair net