Revista de Marti: Raluca Ciochina - Postalion: Livia Mar, Lucian Parfene, Florin Hulubei

nr. 31-33 (172-174) 24 ianuarie 2006		POŞTALION

	Livia Mar Lucian Parfene Florin Hulubei	păcat de hîrtie! Sfîrşitul şi începutul anului a fost, pare-se, prolific din punct de vedere creativ. Am primit la Poştalion foarte mult material, din care a trebuit să fac atît o selecţie cantitativă, cît şi una calitativă. Aş vrea să reamintesc, totuşi, pentru poeţii şi prozatorii ţării, plini de zel, imaginaţie şi mai mult sau mai puţin talent, ce scrie la rubrica Publicare a revistei noastre: Domnii Lucian Parfene şi Jarod Catrin mi-au trimis material enorm, excedînd cu mult numărul de pagini limită, mai ales la proză. În acest număr al revistei voi prezenta poezie, şi domnii au timp pînă data viitoare să selecteze 10, 15 pagini maxim din lucrările domniilor lor şi să le retrimită pe adresa redacţiei. Livia Mar scrie o poezie intimă şi intuitivă, dar care are nevoie de un clar proces de distilare pentru a-şi cîştiga subtilitatea şi profunzimea. Pendulînd între afară / înăuntru / foarte înăuntru, spaţiul pe care îl conturează este unul nu lipsit de personalitate, însă este unul foarte tăcut, pustiu şi destul de rece. Apar două prezenţe, eu-ul şi tu-ul, legate afectiv într-un spaţiu lipsit de afectivitate- fapt care produce confuzie la nivel tematic. Limbajul folosit de Livia Mar nu este încă unul matur din punct de vedere literar, însă poezia ei, pe de-a-ntregul, te farmecă într-o oarecare măsură. Cred că limbajul cotidian ar reprezenta o adevărată problemă pentru Florin Hulubei numai dacă s-ar adresa oricui cu un singur vers pe zi. Textele lui, deşi publicate on-line (ne mărturiseşte autorul), nu îmi spun nimic concret, nu-mi transmit nici un mesaj, nu construiesc nici o atmosferă. Un lung şir de idei, cuvinte abstracte, care, probabil, segmentate în haiku-uri ar avea mult mai mult de exprimat decît în forma actuală. Florin Hulubei aruncă versuri, cum afirmă el însuşi despre personajul său, Maria. O eroare de natură tematică în Figurinele lui Lucian Parfene: nu există figurine! Dar asta nu ar fi o problemă dacă ar exista o metaforă, o analogie, o comparaţie, o aluzie la o cît de mică figurină - însă nu! Apoi, una dintre problemele poeţilor din toate vremurile cred că este faptul că încearcă, se străduiesc, sunt obsedaţi să spună lucruri foarte simple într-un limbaj mult prea abstract. Să luăm numai acest vers: “Eşti singura absenţă dintre spaţiul meu şi cel al exilaţiilor” – adicătelea cum, nene Parfene? Plîngi că ţi-a plecat iubita şi te crezi exilat din patria iubirii? Pe onorea mea! Sfat de încheiere: Cînd aveţi probleme de reprezentare, de limbaj sau probleme în general, citiţi-l măcar pe Mircea Ivănescu - el o să vă răspundă la multe întrebări! Raluca Ciochină livia mar prima camera colţ 2 de la un timp nu mai ştii care sunt ferestre şi care scorburi mai bine dă-mi o aspirina, să o pisez, să o vîr sub unghii, culoarea alb are ceva brusc în preajma mea <de unde vin bandajele astea de lumină> multiplicînd pereţii ca într-un spital de paiantă de la un timp genele mele sunt smulse şi, din ele, o pensulă mică va mătura buricul unui bărbat cărunt aşa cum odată chinuiam şi eu papuşi cu capete perfecte aici,în camera asta pe care o descînt la fiecare vers, să nu o ia din loc cu mine, fără să vrea. se întîmplă lucruri pe care nu pot să le explic decît cu gura închisă ca o scorbură acoperită cu un plamîn de mort. colţ 3 dintr-o dată toate devin mai mici se-nceţoşează şi rămîi singur poate că nu eşti tu de vină, îţi repeţi pîna cînd îţi sîngerează gingiile de atîta dragoste ca un sărut mîncat de molii pe partea cealaltă a obrazului privind timid către strada, de-aici, din fereastră, ca din capul lucios al unei omide, te faci că nu înţelegi, tot răsucind pe mîna brăţări aducătoare de noroc, în camera asta nimic nu te mai ţine în braţe sari dintr-o dată în patul curat ca o piele de leu tînăr, întinsă pînă la obrăznicie între picioarele tale şi ale mele şi nu pot decît să îmi doresc, de parcă aş fi împins către asta, nu pot decît să cer iar şi iar, dimineaţa cu chip mutilat a acestui cearşaf. colţ 4 ai început să pricepi, deşi mîinile tale nu-mi spun asta decît în treacăt, că nu trebuie să mai cauţi nimic că poţi sta în orice colţ tot ridicînd din umeri cînd treci pe lîngă vreo uşă, liniştit ca un om care nu crede în doctori, răsturnînd cu gesturi tandre cu capul în jos, cu capul tot mai în jos, papuşi din cele trei camere ale unei femei. lucian parfene Figurină 1 În noaptea asta timpul care cade peste mine striveşte un copil de hîrtie Tu nu trebuie să plîngi undeva în pîntecul tău de femeie vieţuieşte poezia. Figurină 2 Mă roteam ca un contrabas fără coarde visam să găsesc cuvîntul care fugise din mine cuvîntul acela fără timp, fără milă, totul se potrivea perfect cerşetorul de duminică zgomotul maşinăriilor, parfumul magnoliei moarte pînă atunci nu visasem nimic între palme de femeie nici nu credeam că se poate visa din umbră. Cuvîntul acela mă tăiase odată în bucăţi pentru că vroia să mă împartă săracilor cuvîntul acela cu urme de bici pe spate cuvîntul acela sîngerînd cuvîntul care iartă era singur şi pescuia pentru mine începutul lumii. Figurină 3 Eşti singura absenţă dintre spaţiul meu şi cel al exilaţilor o insulă de jăratec în care poposesc homunculşii înainte de moarte. florin hulubei Blue 1 dimineaţa înfăşura fumul maşinilor scîrţîind din încheieturi ca o babă reumatică pe feţele pietonilor soarele roşu era un tatuaj chinezesc carbonizînd gîndurile amorţite de băutură în poemul ăsta albastre sunt doar unghiile Mariei cu care mă jucam în noaptea dintre pahare într-un bar tapetat cu acorduri de jazz armenesc şi frigul care ne fractura simţurile încinse cînd tristeţea cerşind s-a aşezat la masa noastră îngînînd molifte şi blesteme păgîne gara pulsa din toate şinele transpirate iar Maria sorbea plictisită ceaiul în aşteptarea trenului gol şi indecent ca o vedetă porno prin lumina gălbuie a fulgilor se cernea o linişte mărunţită ţipătul mut al iernii se încolăcea ca o folie transparentă împrejurul cuvintelor obosite cînd dimineaţa se pregătea să muşte hălci din oraş şi huruitul de moarte al trenului mă împungea între coaste ca o puncţie rahidiană iradiind în corp o căldură necunoscută mie cînd ne ciocneam privirile ca două pahare de whisky ah ce păcat că nu am luat la pachet seara aceea marea zăcînd ca un balaur răpus de otravă şi zîmbetul tău spălîndu-mi retina asemenea ploii aş fi plantat-o în faţa blocului să-ţi pîlpîie în geamuri cuvintele-răni pe care nu mi le-ai vindecat de singurătate Maria Blue 2 după-amiaza pasăre roşiatică cu solzi de ploaie prăbuşindu-se peste oraş adormit soarele cu gust de sauvignon sau dovleac odihnindu-se în cupa orizontului Maria desenează un poem despre inutilitatea iubirii ca instrument de smulgere a sentimentelor din starea de dezagregare prăvălindu-se cu zgomot imperceptibil peste oameni seara îi sufocă lumina galaxiilor nicicînd văzute pe coastele de metal ale blocurilor sunetele străzii se pliază infiltrare a muzicii în albastrul oraşului Maria scutură poemul meu de la balcon şi metaforele schilodite se pierd în mulţimea de zgomote, clipiri, gemete, intersecţii şi coapse noaptea o înghite cu gură de şarpe şi îmi pierd cumpătul de ce sunt umerii zîmbetului tău acoperiţi de singurătate şi cum facem să înapoiem tristeţea sie înseşi, Maria
ISSN 1584-1715
© marţi 2003-2005, hosted by altair net