nr. 31-33 (172-174)
24 ianuarie 2005
 

st dinco

magnum 44

nu am starea poetică respectivă, am alte treburi urgente de executat, aşa că o să fiu scurt. s-a întîmplat într-o noapte, ca orice vis...

într-un cămin, erau mai multe oglinzi. Era un cămin de liceeni, mixt, adică fete plus băieţi, aranjat de comunişti cu lacăte, zăvoare, pedagogi, pedagoge, s.e.a.l., beretele roşii, cravatele de pionier, snaipărşi, chestii, gîsculiţe.

îl simţeam că este acolo. Comutasem pe ultraroşii, nasu-mi fila pe raze ics, mă strecurasem la parter. Din două mişcări scurte – pus braţul stîng la beregată, tras cu mîna dreaptă, brusc, de cap, în dreapta extrem – am rupt gîtul plantonului. Purtam bascheţi chinezeşti, şan-hai, nu se auzea nimic. Tzunk-punck, vorba lui georg von basilievic.

Scanam în continuare, pe orbită, mi se scurgeau fişierele cu date, ca cifrele-n matrix.
 
Urcam treptele cîte două-trei-patru, bascheţii mei şan-hai aveau arcuri de zahăr lipicios, zburam către ţintă. Într-una din camere. Întruna, din camere se auzeau voci de fete. El era, nu avea cum să lipsească, era acolo, furişat cu mulţi ani înaintea mea. Camil Petrescu. Nume de cod – „Camil”. La etajul unu, am întrezărit, prin etanşarea proastă a unui hublou, o lumină. Era camera de călcat. M-am lipit de perete şi m-am apropiat cu mare atenţie: două fete călcau cămăşi şi vorbeau despre cîini. Nimic interesant.

Am profitat de puţina lumină strecurată spre mine şi am recapitulat: într-unul din buzunarele vestei de comando, ţineam mai multe fotografii ale lui Camil, sub diversele lui înfăţisări, traversiuni. Ok, nu vă dau amănunte. Le-am recapitulat, să nu fiu surprins de vreuna dintre acele posibile schimbări fizionomice.

Dragul meu Camil, vei muri!
Eu sînt aici, ceea ce înseamnă că tu vei muri!
Am un magnum 44 cu mine, special adus pentru acest eveniment.
O inimă fierbinte din ţeava lui va ţîşni, tu te vei tăvăli în agonie sfîrşind autentic...

Fetele vorbeau în continuare despre cîini. Nu erau de rasă, ci nişte cîini simpli, comunişti.

Dar eu eram un copoi tînăr, în plină afirmare, deşi citisem cîteva cărţi. Nu trebuie să le citeşti pe toate, oricum vei muri de un glock 40 sau un magnum 44.

Nu folosesc arme, de obicei. Am un geamantan, o geantă destul de încăpătoare, în care îmi port cu mine, ca pe propriia umbră, autocrima. Este şi mijlocul meu de transportare. E o armă în toată regula.

Simţurile mele, şapte sau opt copoi în tensiune maximă, mă trăgeau după ele, în holul etajului unu. Am înfipt o stea ninja în olfactiv: nu era încă momentul!

m-am întors la parter şi am plasat dinamita telecomandată. Am îngropat-o în colţurile bildungsromanului. La parter era linişte: administratorul dormea, şoarecii ronţăiau alimentele (asta m-a revoltat, însă mi-am futut una-n cap, să-mi treacă şi să-mi văd în continuare de treabă), pedagogele şi pedagogii sforăiau concomitent. Plantonul ucis încă sîngera.

Apoi, am urcat la etajul doi, ultim. Şi aici, am plantat dinamitele respective în punctele respective: ora doişpe, ora cinşpe, ora oşpe, ora douăşunu. Taimărul era sincronizat. Atmosferă paşnică: puştanii jucau table la fleşul lanternei, alţii făceau labă în cabinele cu duşuri, holbîndu-se printr-o gaură neagră în alte dimensiuni.

Cînd m-am întors la etajul unu, tipele din călcător nu terminaseră încă discuţia despre cîinii comunişti de cartier. Cînd vorbeşti monoton pe acelaşi subiect, tu eşti subiectul însuşi. De-aia, cele două liceene lătrau şi îmi incomodau operaţiunea. Le-am lichidat scurt, din două ori două mişcări, identic cu cele două descrise mai sus. Deşi nu e normal, şi ele începuseră să sîngereze. Păcat de munca lor... hai, gata! Am treabă: intru pe hol, din nou, copoii mei tensionează lesele la maxim. E acolo, ştiu, animalelor, dar aveţi răbdare. Toate la timpul lor: taimărul  se apropia de punctul zerozero:cinşpe.

Bum:Bum

Etajul unu era izolat. Asta urma să se întîmple...

Deocamdată, treceam prin holul de la etajul unu, deschizînd cu ţeava magnumului 44 uşile perfect simetrice ale camerelor. Înăutru, figuri de ceară.

Camera 101: figuri de ceară, mişcare bruscă stînga
zerozero:paişpe
Camera 102: figuri de ceară, mişcare bruscă dreapta
zerozero:treişpe
Camera 103: figuri de ceară, rotaţie călcîie stînga
zerozero:doişpe
Camera 104: figuri de ceară, fandare dreapta, împins uşă ţeavă, culcat
pe burtă, mă apropiam
.......
Camera 109: figuri de ceară, concentrare, concentrare
zerozero:zeronouă
Camera 110: două voci. Dialog:
zerozero:zeroopt
     - tu chiar nu ţi-ai dat seama, draga mea irină, că ladima e eminescu?
     - Nu, pentru că ar fi însemnat să merg mai departe cu posibile similarităţi...
     - Dar nu era cazul. a egal cu a, be egal cu be - haidegăr! A nu este exclus să fie egal cu b – eu!
     - Haidegăr? N-am auzit de el...
     - N-a fost încă tradus. peste un an, doi, însă, ai să-l găseşti în librării şi o să-l citeşti, fată deşteaptă... altfel, mă vei dezamăgi!
     - Pleacă! Trebuie să pleci! Ai ordinele de front la tine!
     - Şi?
     - Vor muri oameni, vei plăti pentru ei!
     - Nu-mi pasă! Moartea este un fenomen natural inventat de medici... şi, dacă tot o să moară, îţi închipui ce spectacol cosmic vom avea în noaptea asta! Vor cădea atîtea stele...
     - Eşti cinic...

     - Hei, hei, ai grijă ce cuvinte foloseşti! Ce ştii tu despre cinici?
     - Mai nimic. Dar ai putea să-mi spui tu...
     - Mersi de invitaţie... vezi tu, în grecia antică...
zerozero:zerotrei
Mişcare relanti: îndreptat pistol către patul de la fereastră, figuri mişcate în pat. Camil şi I, apropiaţi, familiari. O fracţiune de secundă, am împietrit: acum, vedeam clar ce se întîmpla. Scanam şi introduceam în fişiere: Camil, mare, lungit în pat, îmbrăcat într-un fel de togă albă, de mătase cezarică, sprijinindu-şi în palmă un cap imens, era cu spatele la mine. Pe acelaşi pat îngust, din cele opt inventariate, strîngîndu-şi cu braţele genunchii dezveliţi de un halat de baie, alb, cu un prosop alb înfăşurat stereotipic pe cap, I. El, întorcînd uşor faţa spre mine. Ea, îngrozită. Eu, fericit că am găsit-o, după atîtea vise nereuşite. El, privindu-mă cu subînţeles (purta mustaţă de arab – ce dreaq!). Ea: nu e ceea ce crezi! Eu (trecuse fracţiunea de secundă) detonez:
zerozero:zerozero
Bum:Bum

Etajul unu era izolat. Asta urma să se întîmple... inevitabilul s-a produs. Etajul unu plutea izolat de restul pămîntului: eu, Camil, I şi restul – figuri de ceară.

Zbang! I. pictează în roşu albul din încăpere
După care, foarte rapid, aproape simultan:
Zbang! Camil se desumflă, ia proporţii din ce în ce mai mici
Eu alerg spre pat
Zbang! în Camil desumflîndu-se, şi iar: zbang! zbang! zbang! tipul era inepuizabil, se scurgea către marginea patului, ca un balon spart în bîlci, către o gaură din cer, Camil se scurgea între coperţile romanului, coperţile se închideau, cartea se topea, eu: zbang! zbang! zbang! ţac! ţac! clic! declic! Nu mai aveam muniţie, oricum, podeaua era ciuruită şi, prin găurile negre către spaţiul negru de dedesupt, se scurgea sîngele alb al dragei irine. Mă umflam, mă umflam, mă umflam... deveneam un fel de cinci săptămîni în balon, de cinci ani în balon, de cinşpe ani în balon şi, înainte de a nu mai putea să-mi ajung cu mîinile la puţă, mi-am scos dopul şi m-am propulsat în galaxia de vizavi de I.

ISSN 1584-1715


 

© marţi 2003-2005, hosted by altair net