nr. 31-33 (172-174)
24 ianuarie 2006
 

 Florin Poenaru

zlata confiscă suferinţa

(Zlata Filipovici, Jurnalul Zlatei, Editura RAO, Bucureşti, 1996)
    
     Luni, 2 septembrie 1991, undeva spre seară, Zlata Filipovici scrie prima pagină de jurnal. Zlata are aproape 11 ani şi locuieşti la Sarajevo, împreună cu părinţii. Timp de un an, în însemări scurte, Zlata consemnează viaţa tipică a unei familii de mic burghezi din Iugoslavia lui Miloşevici: şcoala, excursiile la ţară, schiatul, aniversările. Apoi începe războiul, iar jurnalul se concentrează exclusiv pe ororile lui şi pe atmosfera din casa- adăpost în care Zlata supravieţuieşte împreună cu familia ei şi cu alţi refugiaţi. La un moment dat, după primele 6-7 luni de război, Zlata află că există posibilitatea ca jurnalul ei să fie publicat în ediţie samizdat la o editură subterană din Sarajevo. După alte cîteva luni, posibilitate devine realitate şi Zlata face o lectură publică din jurnalul ei, într-un adăpost, în faţa locuitorilor dintr-un cartier din Sarajevo. Apoi vine acasă şi notează ceea ce s-a întîmplat, în jurnalul din care tocmai citise. La scurt timp apar jurnaliştii străini, Zlata şi jurnalul ei depăşesc graniţele cartierului şi se mondializează. Finalul jurnalului ei consemnează începutul drumului prin lume al jurnalului, urmat apoi la scurt timp, de drumul Zlatei prin lume ca ambasador al păcii.
     Pentru specialiştii în jurnale, ceea ce scrie Zlata oferă un material bogat de studiu. Referinţe intertextuale, metalimbaj, puncte de vedere, întretăierea stărilor subiective cu elemente de dinamică politică, toate acestea dinamitează construcţia clasică a unui jurnal (intim). Ce mă interesează pe mine, e însă altceva, o temă recurentă de altfel în articolele mele din acestă rubrică: anume, confiscarea suferinţei.
     Trebuie să recunosc că am fost mefient cu privire la acest jurnal, încă de la pagina de introducere a editorului francez. Jurnalul a apărut în franceză, în 1993, în plină criză balcanică, iar aerul demonstrativ-populist este la fel de tare ca o cafea franţuzească bine făcută. Atenţie, la Sarajevo se suferă, iar politicienii discută rece şi sec! Chiar dacă e un truism, nu e un lucru rău să spui asta. Contează cum o faci. Contează dacă ai nuanţe şi subtilităţi, contează dacă suferinţa celor care suferă te mişcă sau doar îţi oferă un prilej bun pentru un tiraj ridicat la ziare sau/şi cărţi. Editorul francez, sub pretextul că atrage atenţia unei catastrofe (reale, fără doar şi poate) a confiscat discursul asupra unei suferinţe şi l-a pus la produs bani. Poţi arăta solidaritatea faţă de durerea unor oameni prin măsuri proactive, iar dacă nu, atunci prin unele „reactive”: marşuri de susţinere, campanii de lobby pentru încetarea războiului, presiune asupra politicienilor francezi să intervină, ajutoare umanitare etc. Partea tristă cu măsurile reactive este că aduc ceva imagine, foarte rar bani. Şi implică şi mult mai multă muncă şi determinare. Deci, mai bine scoţi o carte în 35 de milioane de exemplare. Aici se încheie prima confiscare şi se deschide a doua, deşi, paradoxal, a doua e cauza primeia. Cerc (vicios) închis ermetic.
     Mefienţa mea cu privire la jurnal a continuat şi după pagina editorului francez şi a ţinut pînă dincolo de ultima pagină. Personal, cred foarte puternic că tot jurnalul Zlatei este un construct politic (în sensul abordărilor constructiviste ale socialului) şi deci complet fals în raport cu limitele clasice ale jurnalului intim. În primul rînd, vîrsta autoarei. Nu împlineşte 11 ani şi se apucă de acest jurnal. Unii copii pot fi precoce, nimic de zis, iar unele fete sunt într-adevăr sensibile şi au nevoie, mai mult decît alţii, să se exprime. Ce nu înţeleg este de ce jurnalul începe fix cu un an înaintea războiului şi prezintă exclusiv aspecte de viaţă cotidiană dintr-o familie a clasei de mijloc iugoslave. O viaţă banală, dar plăcută, anostă, dar liniştită, nefericită dar veselă. De asemenea, nu înţeleg, de ce pe parcursul primului an, referinţele la politică şi politicieni sunt în număr de două, extrem de sumare, complet depreciative. Iar apoi în partea a doua (în timpul războiului) Zlata, care acum are 12 ani, ne ţine la curent cu poziţia frontului de luptă, cu dinamica trupelor ONU, cu elementele birocratice ale rezoluţiilor Consiliului de Securitate, cu modalităţile de calcul a obuzelor trase pe care le folosesc căştile albastre şi cu planurile eşuate de demilitarizare a Sarajevoului, discutate la Geneva. Mai mult, Zlata devine „personalitatea lunii” la un moment dat (graţie jurnalului) şi participă la întîlniri de presă unde îşi dă cu părerea despre evenimente, iar jurnalişti din toată lumea notează cu conştiinţiozitate maximă. Cel mai artificial rămîne, totuşi, structura textului. De la un cap la altul acesta este structurat pe binomul viaţa în casa-adăpost, alături de prieteni, rude şi ştiri despre ororile de afară, în opoziţie cu discuţiile politicienilor. Politica este o chestiune minoră în concepţia autoarei şi generatoare de conflict, însă ea nu uită să menţioneze în jurnal fraze de genul „statul suveran şi independent Bosnia-Herţegovina” şi să termine apoteotic cu o poezie bosniacă naţionalistă, de Faruk Jazic. Altfel spus, dacă politica e o chestiune atît de futilă şi dăunătoare, făcută de nişte idioţi, cum se transformă o fată de 11 ani, din cetăţean iugoslav fără griji pe pîrtia de schi, în apărătoare a identităţii naţionale bosniece, în doar cîteva luni? Zlata, prin jurnalul şi prin publicarea lui chiar în timpul conflictului, confiscă, la rîndu-i, discursul asupra suferinţei. Jurnalul încetează să mai fie unul al consemnării şi devine unul al exhibării. Doar Zlata şi cei din jurul ei suferă, restul oamenilor sunt material pentru datele din jurnal. Copiii care mor în parcul din spatele casei ei sunt utili pentru a mai adăuga o imagine terifiantă, cîrlig pentru jurnaliştii şi publicul occidental. Şi pentru a putea repovesti, în Le Figaro, ce a simţit ea, văzînd atrocităţile. În timpul nebuniei din Balcani au suferit şi sîrbii căsăpiţi de bosnieci şi/sau croaţi, şi bosniecii căsăpiţi de sîrbi şi/sau croaţi şi croaţii căsăpiţi de sîrbi şi/sau bosnieci. Anul trecut la Mostar, în Herţegovina, la o masă la care se refăcuse Iugoslavia, poate cea mai frumoasă fată pe care am întîlnit-o eu pînă acum, din Croaţia, studentă la filozofia religiilor, ne-a spus cu aerul cel mai degajat, sobru şi matur din lume că locul casei în care ea s-a născut se află la 150 de metri distanţă de restaurantul în care ne aflam. Casa a fost bombardată de bosnieci în război şi ea a trebuit să plece, la 11 ani, în Croaţia, doar pentru că era catolică şi Croaţia e o ţară catolică. Despre suferinţa ei (şi a altora, sîrbi sau bosnieci) n-o să ştim nimic, pentru că ei nu au ţinut jurnale bine scrise.
     Suferinţa se vinde bine. Mai ales bine împachetată în poveşti de tipul Zlata Filipovici. Dacă în 1993, mecanismul era abia la început şi aveai nevoie să publici un jurnal intim, acum nu mai e nevoie decît de un jurnal de ştiri pentru a vinde o poveste. Confiscarea şi exhibarea suferinţei, sub aparenţa unui gest de demascare şi informare asupra atrocităţilor, nu face decît să anonimizeze total victimele, să le transforme în cazuistică şi în material bun pentru cariere politice, universitare, umanitare, ale unora care fie exploatează ceea ce au trăit alţii prin falsă solidarizare, fie exploatează ceea ce au trăit ei prin falsă modestie şi ridicare la rangul de model. Găsim acelaşi mecanism şi în cazul Zlatei: care este folosită drept o unealtă de scris într-un joc gîndit de alţii. După un turneu prin lume pentru a vorbi despre ororile războiului, Zlata a dispărut. Au urmat alte conflicte şi alţi copii de plimbat mediatic. Uneori, jurnalul ei se discută lacrimogen-admirativ în universităţile din ţările din vest, unde nu se pricepe nimic din ceea ce se întîmplă aici. Jurnalul ei a devenit bun pentru o altă falsă solidarizare.
     Vestea bună: la Sarajevo, Mostar sau Zagreb poţi avea oricînd o bere bună şi o conversaţie adevărată cu o fată frumoasă, reală dar fără jurnal.

ISSN 1584-1715


 

© marţi 2003-2005, hosted by altair net