nr. 31-33 (172-174)
24 ianuarie 2006
 

Florin Poenaru

Mircea Ţuglea

Andreea Pavel

st dinco

Raluca Ciochină

florin poenaru

şi totuşi, parcă

     M-am trezit pe 31 pe la 4 după amiaza cu o durere în cap. Am vomat, m-am spălat şi mi-am aprins o ţigară. În timp ce o aşteptam pe nevastă-mea (II) am vorbit cu Natasha care din expert în economie mondială la Sofia a devenit curvă la Berlin. Un scurt inventar al drogurilor şi al bărbaţilor bagate/ţi în ea în ultima săptămînă m-a plictisit. Am început să trimit mesaje de anu’ nou. Am început cu Daciana şi am terminat cu mine. Cînd a venit nevastă-mea am făcut cafea şi am golit o sticlă de şampanie. Pe la 10 am hotărît să mergem pe undeva să pierdem anu’. Am nimerit la OMV-ul de lîngă gară de unde am luat cu ultimii bani 6 beri şi 3 pachete de ţigări. La Snack Bar Emilia, lipit de OMV, ospătarii dansau energic între ei pe manele, iar copiii alergau printre picioarele lor. Veselie. Uşile erau închise şi geamurile aburite. Am intrat în gară. În gară 6 persoane. Ne-am luat 2 cafele de la dozator şi am intrat pe peron la linia 7 să le bem. Cu 5 minute înainte să plece trenul, ne-am suit. Eram doar noi şi trei aurolaci. Trenul mergea pînă la Budapesta. Ne-am deschis primele beri. Totul frumos pînă la Ploieşti. Tandreţe, muzică, iubire. Îmi iubesc soţia. După Ploieşti a venit controlorul. „Biletele sau legitimaţiile de călătorie, vă rog”. Omu’ ştia că n-avem. A intrat în compartiment. Amendă de 2 milioane jumate sau vă cobor la Cîmpina. Am încercat să-i ofer o bere, dar n-a vrut. I-am oferit-o atunci pe nevastă-mea. Am ieşit din compartiment, mi-am aprins o ţigară, mi-am terminat berea. La 11 jumate a venit şi ea. Reuşise să-i fure boului 150.000. Seara era a noastră. Mi-am mai deschis o bere, am mai aprins o ţigară şi mi-am scos capul pe geam. La fără 5 mi-am băgat limba în gura nevesti-mii şi am scos-o după miezul nopţii. 2006 a înviat! Trenul a oprit la Sinaia să vedem artificiile. Superb, mă emoţionez şi încep să mă rog. Renunţ şi îmi termin berea. Pînă la Braşov prindem ultimile artificii la Predeal şi fumăm. La Braşov urcă un idiot care ne cere să-i schimbăm 100.000. Nu-i răspundem, în schimb rîdem. Se aşează la noi în compartiment şi începe să vorbească despre suflet, despre filmări, despre DVD-urile din Poiană, despre sufletul captat pe DVD-ul din Poiană. Îmi spune că ar vrea să-i ofere flori nevesti-mii şi apoi să o fută. Eu îi zic că dacă mai are nişte bere în rucsac poate să uite de flori. Florile sunt sufletul lui. Ne roagă să păstrăm amintirea acestui moment unic, această ireală întîlnire că aşa e viaţa. Hotărîm să coborîm la Sighişoara să scăpăm. Ceea ce şi facem. Gara din Sighişoara e într-un chioşc. Un chioşc închis. Căutăm în Cetate o petrecere unde să bem gratis. Întîi ne înnoim jurămintele la Bis Rom Cat **. Apoi vedem doi bătrînei care se întorc acasă cu o plasă în mînă din care miroase a cîrnaţi. În cetate e pustiu. 3 beţivi se întorc acasă, pe jos sticle sparte şi artificii uzate. Dăm să intrăm în singurul bar cu muzică, dar suntem aruncaţi afară pentru că e petrecere privată. Hotărîm să ne pişăm pe ziduri. Plecăm spre gară. Nevasta-mea îmi povesteşte cu cine s-a mai culcat pe vremea cînd nu era nevastă-mea. Cînd a ajuns la 40, n-o mai ascultam demult. La hotel Korona petrecerea era în climax. Un gurist cîntă manele, un umflat dansează cu o umflată iar un ospătar le face poze cu telefonul mobil. Vedem o bodegă unde sperăm să ne cheltuim banii. „Atenţie, unitate prevăzută cu sistem de alarmă”. Spargem un geam şi fugim în cimitirul eroului necunoscut rus, din spatele unor blocuri. Foarte mulţi eroi necunoscuţi. Ajungem în gară din nou, dar gara este un chioşc. Un chioşc închis. Nu avem de unde să luăm cafea. Ne suim în primul tren care merge la Bucureşti şi adormim. Ne trezeşte controlorul. Ne cere biletele sau legitimaţiile, evident. Cînd află că nu avem ne spune că putem cumpăra bilete din tren. 590.000 de persoană. Nu mă pot abţine şi izbucnesc în rîs. Timp de 5 minute, apoi îi văd faţa mirată şi mai rîd încă cinci. Se enervează şi îmi ia buletinul. Ne promite că jandarmii din Braşov o să aprecieze umorul meu. Nevastă-mea se culcă la loc, eu mă duc să fumez. Pe culoar găsesc pe un tip beat mort, pişat pe el, care bea vin alb dintr-un bidon de 5 litri şi care fumează două ţigări deodată. Mă distrez cu el, facem mişto de controlor şi povestim întîmplări blatiste. La Braşov se prăbuşeşte pe culoar şi adoarme. Îi fur bidonul de vin. Pînă la Sinaia sunt liniştit şi mă bucur de peisaj. Soarele răsare peste vale şi e frumos. Mă bucur de viaţă, o privesc pe nevastă-mea cum doarme în compartiment. E frumoasă, sunt fericit. O dimineaţă perfectă. O dimineaţă plină de sens. La 7 jumate intrăm în Sinaia şi în tren se urcă şase tineri români, boemi. Treji lumină, gălăgioşi şi supăraţi. Vînzătoarea de bilete din gară era beată moartă şi nu le-a putut vinde la toţi bilete. Erau revoltaţi, excedaţi de situaţie. Mii de trăznete şi fulgere! Controlorul e şi el nervos că nu poate să le ia banii ăia aruncaţi pe bilete. Vine atunci la mine. Mă gîndesc să i-o ofer pe nevastă-mea ca să rezolvăm o dată. Dar nevastă-mea doarme prea frumos. Îi dau ultimii banii. Sunt un om bun. Unul dintre boemii cu bilete vine la mine şi imi zice: „peace man, n-ai o ţigară?” „Am, măi boule, da nu îţi dau că eşti prost”. „peace man!” şi pleacă. Mă culc lîngă nevastă-mea şi ne trezim la Bucureşti unde gara e plină de colindători ţigani, veniţi cu trenul de Suceava.

     Bună dimineaţa, e 9:30, 1 ianuarie 2006. Mîncăm nişte senvişuri cu salată de pui. Nu vorbim. Adormim.

 

mircea ţuglea

reveion în şase locuitori

     M-au atras mereu, în orice loc m-aş fi aflat, oamenii mai ciudaţi, care ies cumva în evidenţă fie şi printr-o privire, printr-un freamăt al ochilor oarecare. Au ceva care îi individualizează, care îi face distincţi în masa de oameni, din care, adesea, se remarcă tocmai prin contrastul astfel creat. O femeie care îşi poartă frumuseţea lucind-discret, conştientă de ea ca şi cum s-ar privi din afară (cine ştie dacă nu tocmai din cauza asta folosesc femeile atît de mult oglinda?), este în sine semnificativă, atrage. Dar atrag cumva şi cei care, poate în mod inconştient, îşi joacă rolul (cam ca-n pilda aceea a lui Schopenhauer cu căţelul care se zbenguieşte în curte: nu cumva este acelaşi căţel ca şi-acum două mii de ani? sau ca în acea frază a lui Freud, care ţin minte că m-a scos din sărite săptămîni la rînd, cum că oamenii visează, în mare, aşa cum visau şi-acum cîteva mii de ani). Nu ştiu ce să aleg, între frumuseţea conştientă şi frumuseţea (dar hai să nu-i zicem frumuseţe, ci altfel, poate stridenţă) imbecilă – sunt mii de situaţii în care am gustat mai degrabă această completă delăsare de sine, mergînd pînă la imbecilitate, decît frumuseţea, sau distincţia, căutată, care se duce mult înspre artificiozitate. Acest tînăr, fără îndoială vienez, care la unul dintre micile chioşcuri din Graben, în noaptea revelionului, dansează nepăsător în mulţime, cu un surîs fericit întipărit pe faţă, vreme de un sfert de oră (cît îl urmăresc eu) – pe bune că este în sine semnificativ, precum femeia de care vorbeam. Este un animăluţ şi se vede asta pe faţa lui fericită. Un animal printre atîtea altele (chiar şi noi eram atunci nişte mici animale – în seara de revelion nu poţi să fii decît animal) – am auzit după aceea că ar fi fost, în total, şase sute de mii de astfel de creaturi, venite în fosta capitală imperială pentru Silvester. Mai departe, la alt chioşc, de astă dată pe Kärtnerstrasse (cum ştiţi, strada cea mai celebră din Viena – nu degeaba se zice, despre cineva care a făcut un mariaj fericit, că şi-a tras un tip/o tipă de Kärtnerstrasse), unde un indian, foarte mic de statură, dansează în delir, cu ochii sclipind de fericire (indienii au o anumită strălucire a ochilor, care îi face în unele momente să pară extaziaţi – îmi aduc aminte aici şi de indianul cu turban, care vindea resemnat, chiar în noaptea de „reveion”, ziare în Burgring, şi pe care îl revăd şi acum, în fiecare seară cînd părăsesc biblioteca şi mă îndrept spre casă). Indianul ăsta mic făcea nişte figuri de dans imposibile, cumva de contorsionist, păstrînd în fiecare clipă pe faţă acea expresie de abandonare, de extaz, care s-ar zice că este mai degrabă specifică reclamelor – mai ales celor idioate, la detergenţi sau săpunuri. Şi totuşi făcea un fel de spaţiu gol în jurul lui, ca şi cum ceilalţi, în îmbulzeala indescriptibilă a Ring-ului din noaptea de Silvester (apropo, ce-i cu formaţia asta, Silvester, care-i anunţată peste tot? – mă întreba naiv-alintat cineva care nu ştia că Silvester înseamnă revelion), l-ar fi recunoscut ca semnificativ. Cred că fiecare chioşc din ăsta, unde se vindea şampanie, punch, glühwein, şi se învîrteau în nişte oale mari cît toate zilele tot felul de mîncăruri mexicane sau chinezeşti (mein Gott, am văzut după acea un reportaj la televizor, unde se spunea că – citîndu-se nişte ziare englezeşti – Viena a reînceput să trăiască) – avea cîte un personaj semnificativ, unul care conducea toată trupa. Între chioşcuri apăreau alte figuri, cum de exemplu cele din balconul (cu deschidere direct spre Kärtnerstrasse) în care se dansa direct în stradă, cu sticle de şampanie desfăcute la grămadă şi din care se turna direct jos (se mai opreau unii să guste din jetul cald, ca de la ţîţa vacii). Spun „din jetul cald” fiindcă a fost o vreme imposibilă, cu o ninsoare-ploaie continuă şi temperaturi mult sub zero grade (chiar şi Viena, cu curăţenia ei impecabilă, a fost copleşită cîteva zile de vremea asta – ţin minte că, după ce trecusem graniţa cu Ungaria, înaintam pe şosea cu autocarul ca pe banchize) – aşa încît orice era mai cald de zero celsius era atunci, practic, fierbinte: şi cu toate astea ce mulţime de oameni! La un chioşc mai încolo conducea aria un negru, dansînd continuu de pe o bancă rotundă (din acelea care încojoară rarii copaci din Ring), şi făcînd semne naiv-obscene fetişcanelor. Părea mai treaz, în orice caz. Avea aerul că priveşte de sus toată mulţimea, că face toate figurile alea mai mult în lehamite, dar cu acelaşi capital persuasiv. Că ştie, altfel spus, că este şi el un animăluţ sexual (mă îndoiesc c-a plecat singur acasă) – şi că asta oferă, simplu şi fără şmecherii. Pentru ca, în fine, la ultimul chioşc dinainte de Operă să întîlnim o altă dihanie – un motociclist foarte înalt, cu casca de rigoare şi tot restul vestimentaţiei, dansînd dezarticulat. Nu numai că părea să intre în priză doar la anumite momente, foarte scurte de altfel (ca şi cum l-ar fi lăsat bateriile & lehamitea), dar toate mişcările lui erau dezarticulate, tăiate. Şi, cu acele mici salturi, aproape invizibile, din care era făcut dansul lui (îmi amintea de dansul inventat de un amic, care consta în a mişca ritmic degetele de la picioare), dădea o impresie stranie de împleticire, de deznodămînt. Era evident beat, dar nu asta conta, căci la ora aceea toată lumea era mai mult sau mai puţin beată. Doar est-europenii, care băuseră abia vreo două-trei punch-uri (şi care erau obişnuiţi cu mult mai multe) se mai ţineau pe picioare. În metrou, toată Austria se clătina. Şi atît. (Cel mai mult mi-a plăcut faza aia, cu „Viena are doar şase locuitori”, aproape suprarealistă, dar care ţine de fapt de logica formală).

 

andreea pavel

scrisoare cu vise în care se făcea dragoste

     M-am trezit pe 31 decembrie, pe la doişpe’ jumate’ şi cum am deschis ochii, s-a dus visul, una-două: nu mai eram la mătuşi-mea acasă (avea casa ca un tren, cu două vagoane paralele) şi nu mă mai holbam în camera lu’ var-mea, printr-un geam de sticlă, la nemernicii ăia doi care făceau dragoste. Aşa e mă, în ultima zi din an, eu stau să-l visez pe el cum face dragoste cu Claudia, o fostă colegă, o tîrfă şi jumătate, pe care n-o cunoaşte de fapt, dar visu-i vis şi se poate orice. În fine, a fost mai bine că m-am trezit. Cine ştie, poate dădeam buzna peste ei şi-i luam la omor pe amîndoi. Dar nu, am preferat să deschid ochii, să fiu o bună creştină şi să-nchei anul frumos. M-a trezit un ţîrîit. Sunase mama. Ce mai vroia şi femeia aia nu ştiu, da’ l-am auzit pe Mircea cum vine din bucătărie, ridică receptorul pus lîngă furcă şi mîrîie că  -Mai e o pîine jumate’ şi bere deloc; animala le-a băut pe toate. Animal eşti tu, măh! şi-am început s-arunc cu smocuri, smoculeţe prin casă, că nu ştiam cu ce să mă îmbrac. La opt venea Mădălina, eu n-aveam încă hainele alese, nu eram machiată şi machiajul se face doar după ce ţi-alegi ţoalele. Naşpa. Aşa era situaţia. Nu mai aveam chef de nici o chindie, nici o petrecere, nici o trecere, nici într-alt an, nici într-alt pat, nicăieri. Vroiam să mă încaier iar cu urangutanu’ ăla şi s-adorm pîn-ajungeam în 2006. Dar nu, nici vorbă. Primul lucru făcut pe 1 ianuarie a fost o pupăceală pe cinste cu indivizi pe care-i ştiam din vedere, cu vechi şi noi prieteni, cu necunoscuţi, cu urîţi şi antipatici, cu părinţi şi îndrăgostiţi, cu fel şi fel de ipostaze ale omului. Şi bubuituri, şi pocnituri, şi beţişoare sfîrîinde în mîini, şi hlizeli, şi urlete, icneli, ţipete, rîsete, şampanii scurse, dorinţe fumegînde spre cer, picioare împletite şi feţe fericite. Unele aiurea, altele motivate. Oricum nu asta conta, atmosfera era mişto, înţelegi? Mişto, mişto... Apoi, m-am suit în maşina unei bune prietene, cu alte două mărgele-frumuşele, ele ştiu, Doamne, cum m-au suportat în seara aia. Of! Am mers pe Ştefan cel Mare, o stradă chiar mare, să căutam doi oameni, nu ştim încă de care. Prieteni sau cunoştinţe, amici sau cretini. I-am găsit, a mai venit unu’ ras, cu o gagică, era gazda, îl ştiam şi pe el; vechi poliţe, vechi amintiri. Ne-am salutat, ne-am pupat, s-au speriat ca nu cumva să rămînem cu ei, se grăbeau, ne-am grăbit, i-am păcălit şi-am fugit. Şi de la două, pîn’ la nouă, cînd am plecat, tot dans, tot om lîngă mine, tot Hana, ba Ciprian şi Vali, un cuplu jos pălăria, ba drobeta, schija, uka şi angie, ale mele mari mărgele, ba alţii.

     De ceva vreme, răsărise soarele prima dată-n an şi odată cu asta şi cheful meu de plimbare. Puteam să iau primul tramvai de anu’ ăsta, de-abia le dăduseră drumul, puteam să fiu primul pasager, mai ştii? Sau puteam să mă cinstesc cu un taxi, aşa ca de-nceput, dar nu, am luat-o la talpă. Şi vreo 30 de minute nu am auzit nimic, nu am văzut decît un cer imens şi atît de senin, încît cădea greu deja. Şi mergeam. Am ajuns într-o intersecţie şi era deja vreo 10, cînd o stradă îmi face cu ochiul; perpendiculară cu strada pe care trebuia să merg, avea un asfalt mai moale, două trotuare mai drepte, pe de-o parte blocuri mai înalte, pe de alta, curţi mai deschise. O iau alene-n jos, soarele se tot juca pe numele străzii; al naibii nume îmi ştergea praful de pe ochi, dar nu-mi păsa, eram într-alt an, într-altă lună, altă stare. Şi mă tot duc în jos pînă ajung s-alerg după o carte de telefoane care să-mi şteargă şi ultimele rămăşiţe. Nu găsisem nici una, oamenii se uitau ciudat, credeau că sunt vreo hoaţă, vreo escroacă. O las baltă, mă-ntorc în capătul străzii cu promisiunea-n gînd că daaa, voi veni pe strada ta. Iau drumul parcului, inhalez doar aer curat şi mă joc cu aburii, ocolesc drumurile mocirloase, încep să merg pe lîngă lac şi-ajung la bisericuţa -supercomercializată-  de lemn. Mă postez în faţa ei şi îmi ţintesc ochii în sus. La ora aia şi în contextul respectiv nu-mi mai aminteam nici tatăl nostru, nici crezul, sau înger-îngeraşul meu, aşa că încep să turui tot ce îmi doresc pe 2006, finalizînd cu … te rog io mult, da?. Ocolesc jumătate de parc, pentru că erau reparaţii pe unde ştiam eu că se iese de-acolo, mă împing ca boschetarii printre tufişurile alea ce-ngrădesc Soveja, trec pe lîngă Mc’ şi în fine, după două ore de mers şi patru etaje, aproape gîfîind, scotocesc după chei, împing clanţa, nimic! Mama uitase cheia-n uşă, pe dinăuntru. Ce vorbisem eu cu ea?! Să scoată cheile! Da’ ea nu! Ea să mă enerveze din prima zi! Uşurel, uşurel, respirăm, la dracu’, fără draci din prima zi. Bat uşor, sun la fel de uşor, într-un sfîrşit aproape face infarct în faţa mea, cu moaca de-abia trezită:-Ce faci, mă, la ora asta? La mulţi ani, hai descalţă-te, mămică, muah! Zii mă, de ce-ai venit? Hiii! Ţi-a fost rău, a? Nu, femeie, uşor, nu… Ca să nu te supăr, ce zici de asta? Hai, zii că nu te bucuri, că nu îţi merge inima la loc, cînd mă vezi acasă, pănicoasa lu’ peşte. Pleacă-n dormitor, sigur mai liniştită, închid uşa, mă dezbrac şi-ncep să cotrobăi după resturi: zgîrciuri, oase roase de frati-miu la capete, foile de plăcintă uscate, colţuri de prăjituri, o felie de tort păstrată pentru mine, ştiu sigur, rujul mătuşi-mii lăsat pe etajera din baie, chiloţii lu’ frati-miu aruncaţi pe lîngă coşul de rufe, serveţele, firmituri, vin pe parchet, calculatorul stins din ecran, winampu’ pe pause la mulţi ani trăiască! şi în balcon două-trei guri de şampanie, pe-un fund verde. Îmi fac o cafea, chiar două, înhaţ cîte-o gură din ce-mi făcea cu ochiul, mă postez la televizor, gîtlejesc şampania, fac nişte gesturi tare nepotrivite unei domnişoare, o baie, deschid geamu’ să iasă aburii, se face 3 după-amiaza, se trezesc ăia, se spală, se gătesc şi se parfumează, pleacă la sfinţii Vasile. Mama are un bot lung că eu nu onorez familia cu prezenţa, pe cînd o scutesc de greaţa-mi specifică, la ocazii de gen. Apoi am abuzat de conturile de pe myx, am mîncat alune, m-am uitat pe poze, după orele 20:00 mi-am sunat mărgelele, ca să-mi povestească cum a fost revelionul, cum ne-am distrat, ce şi cum, mi-au trimis pozele pe mess, pe mail, filmuleţe, nebunii. Ieşise mişto. După aia, am văzut toate emisiunile în reluare, şi pe Mircea Radu, şi poveştiri adevărate, şi Vali Vijelie, şi fîsîiturile de pe celelalte canale, m-am jucat cu mobilu’ sub pătură, am pus luminiţele din brad să ardă pentru prima oară în an, pe la miezul nopţii au venit ai mei, eu încă nu dormeam şi după 40 şi ceva de ore, în jur de 3-4 dimineaţa, cînd ai mei dormeau de mult (ăştia or să doarmă-n front tot anul, sîc!), adorm şi eu chircită pe canapeaua nedesfăcută, cu mîinile atîrnate pe parchet, cu picioarele suite pe pereţi şi cu gîtul amorţit.

     M-am trezit pe 2 ianuarie, a doua mare zi din an, tot pe la doişpe’ jumate şi da, mă, dacă-ţi zic ce-am visat eu în a doua zi din an, îţi smulgi păru’ din cap şi-ţi iei tălpăşiţa! Acum încă mă refac după visele alea în care el făcea dragoste cu alte tîrfe şi-mi arăta semne cu mîna dreaptă să mă car, să-l las, rîdea ironic şi se pupa cu fete de vîrsta mea pe care le chema Claudia şi nu-mai-ştiu-cum. Nu ştiu ce face în realitate, nici c-aş vrea să aflu, doar că, tu mă înţelegi? În vis, mă durea văzînd toate alea. Dacă o să-mi meargă aşa tot anul?
Dar despre mine destul, cred că te-am lămurit în legătură 2005-2006. Sunt cît se poate de obişnuită, trăiesc într-o rutină molipsitoare, dar rîd atît de mult, încît pînă şi ţie ţi-aş lăsa impresia că sunt foarte, foarte fericită, împlinită şi mulţumită. Mă-ta, tac-tu’, ce mai fac? Tot aşa? Tu ai făcut dragoste anu’ ăsta? Ziceai că aşa vrei să începi 2006, ca tot anul să-ţi meargă bine. Chiloţi roşii ai avut? Da’ lovele? Aştept nerăbdătoare veşti multe, multe despre tine. Nu ne-am văzut de-un an şi asta mă face să cred că amîndoi ne-am schimbat, foarte mult. Dar ce prostii vorbesc eu aici, nu?

cu dor clipind din gene,
a.

     Apropos, cică ăsta o să fie anul iubirii; aşa l-au anunţat mai mulţi de pe-aici. Şi dacă e să fie, să cadă bucuriile pe mine dacă nu mă trîntesc şi eu la o dragoste mică.

 

st dinco

să nu mi-o luaţi în nume de rău, dar
    
     primele mele cuvinte scrise pe 2006, cu excepţia semeseurilor restante pentru „the day after”, au fost (şi mai sînt, încă, dar asta e deja teoria relativităţii): „hehe m-a sunat ovia” (herbert)
     spunea el „la mulţi ani, dinco” era ora trei fără ceva, soarele nu răsărea, luna varză era. anul nou se priveştea. „uite, sînt cu ţupa, răzvan ţupa, şi nişte amici, şi tocmai vorbeam despre tine... mi-a plăcut, e mişto prezentarea aia din versusem. tu ce faci, bătrîne”
     eu, cînd dau peste chestii dintr-astea în texistenţă, mă apucă nişte chestii, întreg aparatul meu critic devine un fel de trusă de prim-ajutor de dacia 1100. îl ascultam, ce dreaq să fac la ora trei fără ceva, pe trend nou...
     primele mele cuvinte rostite pe 2006 au fost „love is in the air”. băse taman ce-mi premia nişte tipi unknown, am zis să-mi fixez artificiul lui fii-miu după ceasul de la tevereu. ce cuvinte urîte te îndeamnă realitatea să i le arunci de la obraz la buci... şi totuşi „love is in the air”, varianta righteous brothers şi apoi tom jones. mi-am pupat sufletele cu care am petrecut noaptea, am deschis teveul, să-mi reconfirm fobiile de peste an, după care am decretat, ca obiuanchenobi, că vălul ăsta de întuneric, ce se scoboară ca şi cînd s-ar fi ridicînd, e neîndoios iubire. să căscăm - larg închişi? – ochii. dintr-un capăt într-altul al lumii, cea văzută pe animal planet, national geografic sau discovery, precum şi cea nevăzută, refuzată.
     primele mele gînduri pe 2006 au fost şi n-o să se mai întoarcă în ţeastă cu aceeaşi voluptate vreodată. ce pcăcat!
     dar sînt arme în rastel...
     dimineaţa nu a venit cu lumină, era ceva abscons, am bubuit boxele pe nişte cafe del mar şi am zis că sînt bune. le-am împachetat într-un rucsac şi ne-am urcat în automaşină. am ajuns unde plecaserăm. eu, ea şi cel mic. trei – minima şi fericita trinitate (cruci cu limba în cerul gurii: e un nou început, sînt, ca orice fiinţă temătoare, superstiţios – ca orice fiinţă posibil distrusă, paranoic).
     primul act pe care l-am făptuit în 2006 a fost să ard nişte cărbuni într-un grătar, nu înainte de a pune boxele să bubuie righteous brothers, tom jones, aretha şi nişte alţi tipi cu sînge cald. cerul de deasupra satului se desfăcea ca o carte bătrînicioasă, puturoasă, din care nu picau nici litere, nici praf, nici aer, dar spre care urca un fum de ţigară împletit pe şarpele fumului de cărbuni. mă uitam în cer şi steaua era acolo, dansa în ritm de „love is in the air”. şi acolo o să rămînă...
     apoi, am avut viziuni simultane cu cele mai sincere intenţii. i-am privit pe moşii mei, veniţi lîngă friptura aia care se perpelea, şi, cu lacrimi în ochi scuzate de fum, am spus că e bine, să ne ţină Ăla. am iubit-o pe ea, trecînd săgeţile amare şi ex-trem de ascuţite ale filingului de atunci prin ferestrele ei femeieşti, transparente, oh, iubitoare, nemeritat de fidele. am mîngîiat pe creştet fiinţa aceea mică de lîngă mine, înfofolită, să nu răcească, să fie ceea ce a lăsat Ăla să fie, un supravieţuitor. şi am dansat lîngă foc, eu, ultimul mohican, de pe o rază de cîteva zeci de kilometri.
     de ce am muri, de ce nu ne-am putea, în loc, cristaliza în chihilmbarul acestor amintiri... lîngă frankenştad, e un muzeu. în el, am văzut o furnică milenară şi cred că zîmbea. de ce noi n-am avea acestă şansă... voi ştiţi că furnicile ar avea orgasm? ei bine, dacă acea furnică îmi rîdea, de acum mii de ani, sfidîndu-mi curiozitatea vanitosă de a o vernisa...
     „mă, dinco, treci pe la cenaclu, poate ne vedem pe-acolo, nu?”
     nu ştiu alţii cum sînt, dar eu cînd mă gîndesc anacolut parcă îmi saltă şi acum inima că sunt doar o autoficţiune. LMA.
     ps dinco autoficţionaru minune

 

raluca ciochină

dividimania

     Cînd ea, de frică, a tras cu puşca în gol ca să-l sperie - a bătut gongul de douşpce trecute fix. Cold Mountain şi o gură de şampanie mică. Înainte mă uitasem la The Terminal cu Tom Hanks, înghiţisem salată beuf cu pişcoturi în timp ce eroul era prins în calvarul birocraţiei americane. Apoi, pînă la patru dimineaţa, The Age of Innocence cu Michelle Pfeiffer – povestea pasională de dragoste a doi dobitoci care-şi aruncă stupid fericirea pe fereastră. Pe 1 ianuarie 2006 m-a trezit din somn telefonul, la 13:34.

ISSN 1584-1715


 

© marţi 2003-2005, hosted by altair net