nr. 31-33 (172-174)

24 ianuarie 2006
 

Laura Sandu

stimată domnişoară floriana jucan,

     Nu sunt un cititor fidel al revistei STAR. Se pare însă că săptămîna trecută DUMNEZEU m-a luminat şi am ridicat revista de pe raftul unui supermarket oarecare din Piaţa Dorobanţi. Şi atunci... miracolul s-a produs! Sufletul meu a vibrat la acordurile omogene pe care sufletul dumneavostră le răspîndea prin paginile revistei STAR! Ochii mi s-au umezit, mîinile mi s-au înmuiat. Destinul există!
     Nu vreau să vă răpesc prea mult timp pentru că îmi pot imagina că o femeie de succes ca Dumneavoastră nu poate citi la nesfîrşit scrisorile admiratorilor... Dar în acelaşi timp, nu pot lăsa să treacă neobservată o asemenea clipă care face ca vieţile noastre asemănătoare ca două picături de apă, sau (îmi este oare îngăduit să mă exprim astfel?!) ca două lacrimi, să treacă neobservată ca rîul în care după cum bine spunea filosoful din antichitate HERACLIT, nu te poţi scălda de două ori în aceeaşi viaţă!
     De aceea am luat hotărîrea de a vă scrie... o scrisoare. O scrisoare în care să pot răsfira întreaga mea suferinţă pe care eram precisă că nimeni nu o va putea înţelege pe deplin, aşa cum primăvara nu pătrunde pe deplin sufletele celor care nu mai ştiu să se bucure de această minunată lume pe care DUMNEZEU ne-a dat-o întru oblăduire.
     Suferinţa mea nemarginită se datorează unui motiv atît de pămîntean, şi în acelaşi timp atît de ludic, încît îmi este foarte greu să o exprim în cuvinte astfel încît să vă fac să întrezăriţi tabloul unei vieţi înecate în lacrimi, lacrimi (şi suspine) datorate unei fiinţe care, aşa după cum bine spuneaţi, este „speriat de faptul ca l-aş putea iubi, dar şi părăsi în acelaşi timp, fără să ştie el, în bine conturatele lui limite de a mă înţelege, că n-ar mai fi nimic după el, că n-ar mai fi nimeni!”!
     Bărbatul despre care vreau să vă povestesc nu este decît, poate, încă doar un copil. Cu toate acestea eu, femeia de 23 de ani, ca un boboc neînflorit pe deplin m-(i)am dăruit, aşa cum dimineaţa se dăruieşte păsărilor, care în zborul lor disperat spre tărie se dăruiesc cerului trandafiriu din zori!
     Deşi încă la o vîrstă fragedă, bărbatul care mi-a înecat sufletul în cele mai negre abisuri ale suferinţei, promite a deveni un om de succes, un om care în această viaţă şi-a propus nişte idealuri amorfe, prea îndepărtate de ceea ce cred eu că este iubirea pură şi nevinovată a unei vîrste atît de neprihănite.
     Îl iubeam... Iar pe el nu-l interesau decît banii şi poziţia socială! A ales-o pe ea... ea, ai cărei părinţi au o casă spaţioasă, cu curte şi grădină, ea care posedă carnet de conducere, şi un job-cheie într-o companie multinaţională!...
     În zorii anului trecut am citit minunata capodoperă a lui Paulo Coelho „unsprezece minute”. Cu el am împărtăşit bucuria descoperirii acestei cărţi. Şi tocmai el, el, al cărui suflet credeam că se înfioară la atingerile sublime ale SPIRITULUI, el cu care am petrecut atîtea nopţi discutînd pe marginea unor subiecte atît de intelectuale, el, el, el a ales-o pe ea, ea...
     Pe ea, cea pe care n-o iubeşte... de frică?! Din imaturitate?! Dintr-o dorinţă perversă a unei soarte răuvoitoare sau din pricină că am făcut prea multe fapte rele în viaţa mea?! Este aceasta o pedeapsă sau numai o încercare, un obstacol de la DUMNEZEU care să mă facă să realizez că EU, aşa cum sunt, eu, fiinţa aceasta mică şi neînsemnată pot depăşi orice, pot trece peste tot, în numele Credinţei, Iubirii şi al Dreptăţii? Este oare adevărat că blestemele aruncate asupra părinţilor se revarsă şi asupra copiilor lor? Sau este aceasta, aşa cum va întrebaţi şi Dumneavoastră în articolul Dumneavoastră, o superstiţie în care oamenii inteligenţi n-ar trebui să creadă??
     La vîrsta mea întrebările curg din potirul gîndirii, ca şampania frivolă care se scurgea pe paharele cristaline în noaptea REVELIONULUI pe care nu l-am petrecut cu EL... Am nevoie de o Lumină, de un Ghid, de o Soră care să mă poată conduce prin întunecatele şi primejdioasele coridoare ale unei vieţi prea dure pentru o fiinţă atît de sensibilă şi prea-devreme rănită!
     Dumneavoastră, numai Dumneavoastră mă puteţi ajuta!! Ştiu că nu sunt decît o biată  studentă venită din provincie în oraşul acesta mare în care sorţii de izbîndă încă nu i se arată, un suflet pierdut printre alte cîteva milioane în această junglă a luptei pentru supravieţuire... Ar fi o minune, cu adevărat o minune, în care, totuşi, trebuie să cred pentru a putea continua, dacă dumneavoastră aţi consimţi să vă întîlniţi cu mine, care nu sunt, încă, nimeni, pentru a bea o cafea şi a discuta... A discuta despre viaţă, despre dezamăgire şi Lumină, despre Literatură, poate, şi mai ales, despre SPERANŢĂ.
     Dar poate că şi aceasta e o speranţă fără rost... Vă mulţumesc oricum pentru a fi citit scrisoarea mea pînă la capăt şi vă doresc din suflet să ajungeti să vă vindecaţi de o boală la care poate că deja v-aţi adaptat ca la o a doua normalitate. Vă doresc asta deşi, ştim amîndouă foarte bine, asemenea boli nu se vindecă, uneori nici chiar cu intervenţie Divină. Sufletul rămîne marcat, este schingiuit, torturat, chinuit pe altarul celui iubit în eternitate şi fără putinţă de îndurare...
     Niciodată nu vom mai fi la fel... Niciodata nu vom mai fi la fel...

ISSN 1584-1715


 

© marţi 2003-2005, hosted by altair net