nr. 31-33 (172-174)
24 ianuarie 2006
 

Radu Nichitescu

vitamine de vera ion

     Desigur există şi în teatru, ca şi în celelalte domenii ale boemului, o încercare de a coborî arta în stradă, şi există diferite moduri de a înţelege umanizarea asta, cum ar fi la noi, încercarea de a coborî arta în stradă prin a urca-o cu liftul în apartamentele de bloc. Şi este lăudabil că se încearcă o ruptură de vechile tradiţii teatrale şi o apropiere de un anumit firesc al interpretării. La fel de lăudabil este faptul că Vitamine are un mesaj clar şi (poate) încearcă să tragă un semnal de alarmă. Dar pentru asta am senzaţia că nu trebuie să merg la teatru ca să văd piesa Verei Ion. Fiindcă piesa Verei Ion nici măcar nu este a ei, ci o tot scriem cu toţii, de vreo 15 ani.
    
     Ce e arta? mă întrebam în staţia de autobuz de la Teatrul foarte mic după două ore de Vitamine, ca să îmi dau seama trei minute mai tîrziu că răspunsul pe care l-am găsit ar trebui în mod normal să aparţină unei alte întrebări. E o chestie, să zicem, logică, ca atunci cînd îţi pui întrebarea asta imediat după o piesă, răspunsul secundar pe care îl găseşti este că de fapt nu ţi-a plăcut. Este că de fapt încerci, printr-un fel de raţionalitate şi printr-un fel de milă, mai mult faţă de tine decît faţă de ceilalţi, să îndeşi sau să ascunzi ceva acolo unde nu intră. Bunăoară, să îndeşi piesa lui Vera Ion la categoria artă. Dar poate că ea nici nu vrea chestia asta.
     Sunt multe treburi pe care nu le cunosc despre teatru şi multe pe care aş vrea să le aflu, dar să zicem că asta îmi dă un oarecare avantaj, făcîndu-mă un spectator inocent. Ce vrea Vera Ion să îmi spună? De ce a scris ea piesa asta şi unde încearcă să ajungă cu ea? Lucrurile sunt destul de limpezi: piesa se doreşte a fi o parodie a societăţii româneşti actuale. Problema este că, avînd miza asta, o spun din nou, piesa este din start compromisă, din moment ce societatea actuală românească este în sinea ei o parodie.
     Vitamine prezintă o familie românească de an 2000 (să zicem, doomiistă), cu un fiu care a ratat intrarea la facultate şi lucrează la McDonalds, cu o fiică isterică, jucătoare de tenis şi cu nişte părinţi reprofilaţi, intraţi în marea „Afacere” a marketingului multi-level (Avon, Amway, etc) care se destramă şi se reuneşte sub lumina reflectoarelor feluritelor emisiuni lacrimogene, ca în final să rezulte într-o formă ştirbită, handicapată şi mai grotescă decît cea de la care a plecat. Personajele sunt standardele noastre de azi. Dar ele (ca şi actorii care nu joacă tocmai prost) mă interesează mai puţin. Ce mă interesează de fapt este că piesa nu îşi găseşte locul. Nu e nici comedie, nu e nici dramă, nu e nici proiect multimedia, e o salată din mai multe legume care nu prea merg bine. Nu că aş vrea să fie vreuna din astea, însă vreau să rămîn cu un gust bun. Nu prea ştii la ce te uiţi cînd te duci la piesa asta. Nu prea îţi vine să rîzi cînd ea vrea ca tu să rîzi. Nu prea îţi plac ieşirile „artistice” din piesă, adică ieşirea în teatral a actorilor (în dizarmonie cu momentele de acting firesc), sau dorinţa de a te convinge cu orice preţ de o chestie prin intensificarea şi evidenţierea ei. Piesa durează cu cel puţin jumătate de oră mai mult decît ar trebui, iar singurul moment de real umor şi reuşită este cînd fiul dispărut este găsit în sfîrşit, mort, într-o cutie în mijlocul casei, iar firul se rupe brusc şi actorii încep să vorbească cinci minute în spaniolă. Trimiterea este clară, dar momentul nu salvează piesa, la fel cum nu o salvează nici momentele care implică la modul cel mai direct publicul.
         
     Ce-ar fi trebuit Vera Ion să facă pentru o piesă mai bună? Să nu ne anunţe de la început că fiul pierdut se afla de fapt mort în cutie, era de-ajuns doar momentul final pentru asta, să nu abuzeze de trimiterile la telenovele şi emisiuni împăciuitoare, pentru care iarăşi, era de-ajuns doar momentul prezentat mai sus, să ne lase cu momentele de actorie „adevărată”, normalitatea discursului fiind de preferat, şi deci să ajungă la o versiune mai scurtă dar mult mai puternică a piesei, fiindcă toate straturile astea de exagerări şi parodie îşi pierd efectul pe drum şi devin în final agasante.
     Cine e de fapt Vera Ion? Vera Ion este scenarista piesei şi cînd vrea ea, poate doar bătînd din palme, poate doar făcînd o tumbă, se transformă în Zvera Ion, poetă doomistă cu un volum sau două publicate. Vera Ion este scundă, tunsă scurt, îmbrăcată frumos, ca de altfel mai toţi spectatorii, îmbrăcaţi în haine occidentale, pulovere meseriaşe cu cît mai multe culori şi asortaţi şmechereşte cu eşarfe şi cercei şi alte chestii. Artişti, cum s-ar zice, nu?

ISSN 1584-1715


 

© marţi 2003-2005, hosted by altair net