piramida în formă de inimă

     „Îmi donez şi eu capul de asemenea spre a fi pus în/ completare la marea piramidă, la marele sarcofag/. [...] aş mai dori ca pe primul rînd să stea bineînţeles/ lîngă capul lui adam, capul lui isus, capul lui eminescu, capul/ lui dostoievski, capul lui van gogh, capul lui whitman/, capul lui naum [...]/ capul lui rimbaud şi capul Lui vreau capul Lui/ adică toate capetele care au avut inimă în loc de creier. capetele/ cu miez de inimă care bate”. Cam aşa sună un fragment de poem din ultima carte a lui George Vasilievici, sugestiv intitulată Cerneală (Editura Pontica, Constanţa, 2004). Volumul face parte din colecţia de poezie Euridice şi constituie a treia apariţie editorială a autorului constănţean, după Îngerul de la fereastră şi Gabi 78 (Editura Vinea).
Şi piramida de capete continuă... „capete zîmbitoare. secţionate perfect fără/ maţe care să atîrne. fără dîre de sînge şi de alte substanţe. doar/ cu dîre de lumină ce rămîn în urma inimilor./ vreau să-mi îngropaţi trupul în piramida asta de capete”. După Poem în care Emilia se povesteşte sau Dili (din ciclul Poeme de cartier), texte în care naraţiunea şi înscenarea tragică aduc în prim-plan şi accentuează imagini de o violenţă ieşită din comun, se pare că Vasilievici încearcă o schimbare de perspectivă sau, în orice caz, un alt experiment literar.
     Alta pare să fie viziunea lirică acum, în momentul în care „Poezia este instrumentul prin care mintea/ omului va scăpa de opusul lucrurilor. Instrumentul prin care/ vom putea crede direct în frumos./ [...] Acest fenomen nu se produce prin/ excludere, prin distrugere, ci prin includere. Prin asimilare. Prin/ iubire” (poezie în costum cu cămaşă de forţă). Dincolo de multiplele clişee la care Vasilievici apelează în acest Cuvînt înainte, dincolo de ideile preluate din cele mai diverse arte poetice (de la romantismul explicit care atribuie poeziei forţa de a restabili unitatea contrariilor, şi pînă la teoriile moderne ale „economiei” poetice), aşadar dincolo de toate acestea, iubirea (precum şi corelatul ei simbolic – inima) dobîndesc calitatea de motor generator al Poeziei ca stihie primordială. 
     Un idealist? Cu siguranţă! „Cînd lumina se fute cu lumina se naşte poezia./ [...] Prin poezie ne ţinem de inimă, ne ţinem de soare,/ ne ţinem de suflet, ne ţinem de mamă, ne ţinem de tată”. Şi cititorul, care cunoaşte poezia anterioară a lui Vasilievici, nu poate fi decît din ce în ce mai uimit pe măsură ce înaintează în „carnea” volumului, prin hăţişurile paginilor. Inimă, lumină, suflet, zîmbete, frumuseţe, cer, paradigma lexicală pare cu totul schimbată, încercînd să recupereze nişte termeni despre care se consideră, adesea, că nu ne mai pot transmite nimic! Or, tocmai această decantare alchimică încearcă să o realizeze George Vasilievici, reinvestind iubirea drept cheie de boltă a poeziei sale. 
     În mod evident, era imposibil ca violenţa imagistică şi tuşa pronunţat erotică din textele anterioare să dispară complet. Cu puţine excepţii, acestea devin acum nişte simple stridenţe, nesusţinute de context, de atmosfera oarecum paradiziacă ce impregnează poemele lui Vasilievici. Sau, deşi purtătoare de sens, cuvintele „indecente” sunt încastrate în versuri cu sintaxă complicată, abstractă pînă la riscul ininteligibilului: „Nu pot fi nefericit purtînd mitoza albastrului mării/ sub costumul împotriva albastrului mării al/ scafandrului introvertit ce ridică cu respect capacul/ vaginului ontologic înainte de a se scufunda/ în bezna şi fragilitatea interiorului personal” (frumuseţe). Printre versurile erotico-mistice (aşadar, e vorba de acele excepţii) aş aminti mai ales cîteva fragmente din secretul (feat gili mocanu): „După cum se ştie, vaginul ca funcţionalitate igienică, se/ comportă ca un ochi. Precum ochiul limpede al decedatului,/ vaginul se întunecă în moarte. Ca şi cum m-aş trezi dimineaţa/ lins pe picioare de un cîine”.
     Pe de altă parte, am putea lua în considerare posibilitatea ca această poetică propusă de George Vasilievici în Cerneală, să fie o contrapondere la estetica extrem de crudă şi de violentă pînă la paroxism propusă de scriitorii foarte tineri ai momentului, atît în proză (Ionuţ Chiva cu 69 sau Ioana Bradea cu Băgău), cît şi în poezie (Elena Vlădăreanu în Fisuri, Adrian Urmanov în Cărnurile cannonice, ambele apărute în aceeaşi colecţie Euridice a editurii Pontica). Implicit, aceasta pare să fie poziţia autorului atunci cînd este vizată puritatea („fără/ maţe care să atîrne. fără dîre de sînge”). Dar, în acest caz, nu am avea de-a face cu o reacţie împotriva propriei poezii din Gabi 78 ?
     Cu siguranţă, însă, că vorbind despre poezia-instrument prin care „mintea omului va scăpa de opusul lucrurilor”, George Vasilievici înlătură presupusa opoziţie între cele două viziuni aparţinînd textelor sale. Pentru că dualitatea (cea gemelară, nu cea echivalentă sciziunii tragice) devine linie de forţă în Cerneală. Dacă prima secţiune a cărţii nu este decît un Cuvînt înainte, cea de a doua este structurată în întregime pe toate conotaţiile şi simbolistica cifrei doi – şi se intitulează Doi lunetişti. Aceştia nu pot fi decît poetul şi alter-ego-ul său, cei doi lunetişti care filtrează concomitent lumea prin oglinzi şi sticle de mărimi şi grosimi diferite, asemenea unei complicate maşini catoptrice.
     Aceeaşi tensiune existentă şi în prima parte a volumului, între imaginile dure, tăioase („soarele bate neîntrerupt în acelaşi loc, ca şi cum nu ar trece prin/ pădurea deasă şi întunecată/ trenul în care doarme îngerul traficant ce îmi aduce pizda ta” – două trenuri) şi imaginile de o tandreţe şi simplitate maxime: „Mă văd. În imense iubiri. În limpezi catastrofe. În ochii mei/ melancolici” (două pupile). Să fie, dară, lumină!