nr. 28-30 (169-171)
27 septembrie 2005
 

Andreea Pavel

de ce, mă, tată?

     V-aţi gîndit vreodată, unde le fug minţile ălora dintre noi, cu sînge marinăresc, cînd vine vorba de 15 august? Nu? Nici eu nu (m-)am mai gîndit, sinceră să fiu. Asta, poate, pentru că e deja logic, dacă nu chiar „rutinos”, să ne gîndim cu toţii la mult prea dorita Constanţa, cu-al său port luxos. Şi-odată cu asta, şi la panglicile (mai degrabă publicitare) inscripţionate cu „Ziua Marinei”.
     Şi ca să intru şi eu în rînd cu lumea, anu’ ăsta m-am hotărît singură-singurică să particip la această minunată zi a marinei, înecată în atîtea şi-atîtea legende. Trebuie să recunosc că mi-amintesc unele frînturi din copilărie, cînd nenea ăla cu barbă, pe jumătate dezbrăcat, cu o coroană din plastic (şi odată cu anii, transformat în carton colorat, lipit cu hîrtie glace), şi cu un băţ în mîna dreaptă, făcea pe zeu’ Neptun, într-o barcă amărîtă, pesemne vrînd să pară „de epocă”. Alea sunt singurele amintiri legate de Ziua Marinei. Asta dacă scoatem din discuţie, orele întregi, în care boleam în cîrca lu’ tata, prin soarele ăla criminal. Şi tata era mîndru atunci, că are şi el o zi aparte, că, fost marinar fiind, se poate bucura şi el de serbările date şi în cinstea lui, pîn’ la urmă. Da, era mîndru şi se plimba cu mama, de mînă, si mă-ntreba: „ -Îţi place, Andreiaşule? Hopa-sus şi ţin-te bine de gîtul lu’ tata ! ”. Că pe urmă, au urmat mulţi ani, în care eu nu l-am mai văzut pe urîtu’ ăla, Neptun, care mă speria cu faţa lui şi cu aplauzele primite, asta nu mai contează. Şi nu mă mai moleşea nici căldura, nu-i mai vedeam nici pe burtoşii ăia spălăciţi şi arşi ca nişte mititei, de-atîta plajă, cu nevestele după ei, şi cu copiii gălăgioşi. Atunci a fost bine. Nu trebuia să rezist decît vizitelor întinse de dimineaţă pînă seara, şi uneori, şi după miezu’ nopţii. Vizite în care, făceam maratonul Măriilor şi Marianilor, din familie şi prieteni şi cunoştiinţe şi-obligaţii, şi numai acasă nu mai ajungeam. Dar la ei, pe lîngă obrajii frămîntaţi pînă la lacrimi, între degetele zbîrcite ale iubitelor rude, mai era şi răcoare, tutti frutti şi prigat, erau fursecuri şi îngheţate cu frişcă, şi ciocolată. Şi ce mă mai distram eu pe-acolo. Apoi venea toamna, începea şcoala, venea şi iarna imediat, frig, zile scurte, creşteam, şi primăvara cu mărţişoare, 1 mai, 1 iunie, iarbă verde şi mai ştiu eu ce, se termina şcoala, urma zbenguiala din vacanţă, şi pac! Iar 15 august! Şi tot aşa, treceau anii, pînă cînd m-am făcut mare şi am fost din nou curioasă să merg în port. Speram să înţeleg de ce tata se întristase brusc, şi nu mai călcase de ani buni, pe faleza de la Cazino, în ziua aia. Şi-am inţeles, pînă la urmă.
     Mi-am luat şi cîţiva prieteni ca să nu păţesc ceva, am urmat drumul unei terase, şi-apoi direcţia celebrului bulevard Tomis. După vreo douăj’ de minute, într-un amurg cam zăpuşit, dau nas în nas cu o mare de împiedicaţi, care erau fugăriţi de-un cîrd de maşini, mai ceva decît madrilenii de tauri. Şi pentru ca acest adevărat spectacol, dat în cinstea marinăriei, să fie complet, toate găurile prin care se putea pătrunde în port erau acum înfundate. Şi copiii plîngeau de oftică şi necaz, şi-şi grăbeau părinţii, pentru că show-ul începuse deja, şi-auzeau „Heee-oo! Heee-oo!” de la fel şi fel de artişti adevăraţi, care cîntau de ceva vreme, pe scenă. Şi publicul lipsea. Cu desăvîrşire chiar, dar asta doar pentru că se împleticiseră la intrarea în port, şi nu de-alta, ferească Dumnezeu! Iar Ovidiu, dragul de el rămăsese împietrit - ca-n fiecare an, pe vremea asta - şi privea îngrijorat la norodul ce i se perinda pe la picioare.
     Nu ştiu sigur cum, dar am ajuns pînă la urmă, în celebrul port. Şi-acolo, în mijlocul muşuroiului de sezonişti transpiraţi, între urletele de plozi tupeişti, şi ferindu-mă de măgăruşi şi de negroteii care-mi bunghiau buzunarele, am înţeles şi eu, mai greu ce-i drept, de ce tatăl meu nici nu mai vroia s-audă de această zi a marinei. Trebuie să recunosc că în afară de-o foarte bună prietenă şi de cîţiva oameni care se-apucaseră ad-hoc să-şi gîdile chitările, nimic şi nimeni nu mă mai împiedica să-mi iau adio de la superba festivitate. Aşa că, am luat aminte la cîteva cîntece drăguţe, şi în jur de zece şi ceva am privit melancolic către vapoarele din larg. Semănau tare bine cu brăduţii de Crăciun, strangulaţi de instalaţiile luminoase. Le-am lăsat acolo, în largul lor, şi am luat-o la picior, încet-încet, pe la catedrală. Ca să nu vă mai spun că m-am mai şi ofticat oarecum, gîndindu-mă că am ratat un rendez-vous cu nea’ Băsescu. Da’ mi-a trecut repede tristeţea, cînd am citit ziarele de-a doua zi. Domnul, fost marinar de asemenea, preferase Putna, în locul portului. Cred că asta-i deja o modă la foştii marinari: dacă-s foşti, foşti să rămînă. Nimic mai mult.
     Şi cum mă străduiam eu să merg puţin mai rapid, măcar, decît atunci cînd merg în spatele unei maşini mortuare, deodată aud „Bum!Bum!”. Mă uit în sus, văd fum şi niţel sclipici. Eh, erau artificiile. Au urmat de asemenea, fraze gen: „ - Vai, tu! Uită-te la asta! La noi (urmînd diferite nume de sate, sau orăşele) nu e aşa ceva! “. Şi pentru că toate picioarele încetaseră din mers, toţi copilaşii se opriseră din plîns, toţi bărbaţii îşi înghiţiseră înjurăturile şi toate femeile tăcuseră, m-am oprit şi eu unde eram, şi mi-am înţepenit gîtul în sus. Credeam că aveam să stau aşa, aproape un sfert de oră, după cum citisem prin ziare, despre artificii. O, dar pentru mine au fost de-ajuns şi cele 5-6 minute. Mi-au fost de ajuns ca să cad pe gînduri, să mă-ntreb „cum era dacă”, să mă simt din nou singură şi să privesc în (un) gol, după aceea. Dar cum tristeţea nu se lipea de nimeni, în seara aia, am gonit-o şi de pe la mine. Aşa mi-am vizitat cea de-a doua bună prietenă, chiar şi la o oră mai întîrziată. I-am povestit ce făcusem în ziua respectivă, şi ce spectacol de neuitat pierduse în seara aceea.
     Apoi am ajuns acasă, unde mi-am găsit părinţii: tata zîmbind şi întrebîndu-mă prietenos dacă vreau un pahar de vin, de la el, şi mama privindu-mă suspicios şi răsturnînd peste mine un car de întrebări.
     Nici pînă azi n-am găsit explicaţii pentru nimic: nici pentru ea, nici pentru ce se întîmplase în seara aia.

ISSN 1584-1715


 

© marţi 2003-2005, hosted by altair net