nr. 28-30 (169-171)
27 septembrie 2005
 

Tudor Totolici

dragă m,

     Ştii că nu îmi place să fac pe criticul şi să comentez cărţi. De obicei am fost de principiul că o să îi judec pe alţii în momentul în care o să scriu mai bine decît ei, dar săptămîna asta trebuie să fac o excepţie. Am primit luni o carte aparută la Editura EST, o carte interzisă în unele librării, o carte în jurul căreia s-a făcut multa vîlvă: Cioran, Eliade, Ionesco – Uitarea fascismului (A. Laignel-Lavastine). Ce m-a determinat să critic această „carte exemplară”? Faptul că tratează un subiect mult prea delicat, enunţînd prea multe concluzii şi nelăsînd datele istorice să vorbească de la sine. Modul de abordare a problemei mi se pare uneori chiar... infantil. Ştiu ce o să spui: că nu sunt avizat, că ce drept am eu să comentez, că nu mă pricep să scriu unul din acele articole intelectualo-literaro-critico-etc. de genul celor care apar în revistele de specialitate. Aici poate ai dreptate. Dar am şi eu dreptul la o părere, nu?
Documentul istoric are pretenţia să prezinte modul în care cei trei intelectuali români au anticipat fascismul şi modul cum l-au trăit. O intenţie nobilă, dar lipsită de succes. De ce? Pentru că autorul are o privire mult prea subiectivă condamnînd chiar şi cea mai mică legătură cu Garda de fier şi căutînd efectiv nod în papură. Cioran este privit de undeva de sus, este considerat un naiv, unul din cei îndoctrinaţi de Nae Ionescu, unul din acei legionari nelegali (nedeclaraţi). Se pare că el a fost dus de val, a fost influenţat de anturaj, a urmat acel spirit al veacului. Eliade în schimb a participat la alegeri în ‘37, a scris articole în Vremea şi în Buna vestire, a spionat în Anglia, a stat la masă cu Codreanu, a lăudat peste tot legiunea, şi cîte şi mai cîte. Ionesco în schimb e privit cu multă compasiune, el e un fel de victimă a legiunii, acel oropsit al sorţii. Nu spun că ar fi avut legături cu legionarii sau că ar fi susţinut doctrina lor, numai că modul în care sunt prezentate lucrurile denotă mult prea mult subiectivism. Un exemplu clar ar fi capitolul în care se povesteşte cum „prinţul absurdului” şi „istoricul religiilor” au lucrat pe aceeaşi funcţie, la biroul de propagandă, unul în Franţa şi celălalt în Portugalia. Primul a fost „împins de conjunctură” şi scria toate rapoartele cu gîndul la salariu; cel de-al doilea a vrut acea slujbă şi a promovat literatura naţionalistă peste hotare. La toate acestea se adaugă şi o prezentare amănunţită a deportărilor, bătăilor şi morţilor tragice suferite de evrei. Cu imaginea asta am rămas după citirea unei cărţi care vrea să dezgroape fapte şi timpuri de mult apuse. Păcat de documentare (o groază de articole şi cărţi citate) care merită toată lauda. Ciudat e că după ce am terminat de citit cartea m-am uitat la Independence Day. Acolo un evreu vine cu ideea genială care salvează lumea, dar nu asta voiam să zic. Mi-am amintit acum o replică din film:
Ministrul Apărării: „Dar eu nu sunt evreu!?”
Rabinul: „Stai liniştit, nimeni nu e perfect.”

Cu prietenie,
T

p.s. O aşa cronică minunată ar fi meritat şi cîteva citate dar avînd în vedere ca e ora 23:00 şi mîine am examen, le lăsăm pentru următoarea scrisoare.

ISSN 1584-1715


 

© marţi 2003-2005, hosted by altair net