punk – jurnal intim

     Stau în Bucureşti. Pe Victoriei, în mansardă. Este foarte simplu totul. Ca şi cum carnea abia a început. Povestirile pe care le scriu nu îmi ies de nici o culoare. Asta în sensul că după ce efectul narcoticelor se duce în urma unui somn cinstit şi puternic, nu mai sunt de acord cu nimic din cele scrise inainte. E o pendulare între stări. Între timp mai încerc şi cîteva versuri pe care nu am de ales şi trebuie să le strecor în aceleaşi povestiri. Asta nu este o problemă, atîta timp cît sunt generate în întregime de situaţiile nuvelistice, pe care maturizarea poveştilor le creşte în mine. În rest nimic. Citesc prima carte a lui Miller sau pasajele porno din biblie. Mă întîlnesc cu Gili şi cu Georgică, bem bere şi jucăm ping-pong într-o bodegă din Mătăsari. Merg pe la galeriile de artă. Fur cărţi din librării. Sănătate curată. Din cînd în cînd vine Lorelay şi uneori plec în toiul nopţii la Constanţa să privesc marea. Mă întind pe nisip cu faţa în sus şi mă simt excelent. Ca după o beţie grea, zbrobitoare. Ca după o greaţă tiranică. Aşa că de fapt stau în picioare, lipit de peretele de nisip si mă uit în faţă urmărind cu privirea jetul de întuneric pe care tocmai l-am vomitat. În el se văd limpede stelele, ca nişte bucăţi de carne pe care stomacul meu nu a apucat să le digere, înotînd în noaptea gastrică. Acum este bine iar. Mă urc la Găboi în maşină şi mă întorc în Bucureşti pentru că altfel nu aş putea înţelege asemănarea izbitoare dintre stele şi prunele din borcanul cu gem de pe pervazul mansardei.
    
     În cameră e o linişte fierbinte. Fumăm haşiş şi nu vorbim unul cu altul. Găboi ascultă cum vecina noastră îşi lustruieşte icoanele. Am ascultat şi eu de multe ori asta. Le freacă bine. Le limpezeşte. Cristal. Apoi le prinde de tavan şi se întinde în pat. Numai prin ele poate privi oile pe care se apucă să le numere. Altfel nu poate să doarmă.
    
     Noi stăm aşa. Nu ne culcăm. Noi nu ne culcăm niciodată de bunăvoie. Somnul ne cotropeşte cînd ne pierdem atenţia. Şi asta se întîmplă doar pe moale. Numai dacă nu avem în ce să ne rănim. Altfel ne speriem şi ne visăm pe noi de frică. Visul este moale, miroase pînă departe şi trebuie lăsat mai multe zile la înmuiat cu inimă cu tot. După aia se toarnă înălbitor şi apret de copilărie. Însă în tot acest timp noi nu suntem buni de nimic. Nici nu ieşim din casă. Din cînd în cînd vine Lorelay cu ceva de mîncare, bere şi nişte bani. Vine aşa. Nici nu ştiu de ce mai vine. Vine pur şi simplu.
    
     Pe Lorelay am cunoscut-o în Constanţa. Eram cu Găboi şi cu Maparlo. Ne parcasem la o bere într-o ieftineală de bar unde oamenii dădeau din cînd în cînd cu mesele în alţi oameni. Podeaua era vopsită total razna în nuanţe de roşu şi de maron astfel încît sîngele scurs dintr-un cap sau altul se usca la unison. Găboi îmi adusese Momo, cartea lui Ende şi era beat. Îmi povestea acolo în gura mare despre nu ştiu ce hoţi de timp, furîndu-mi de fapt timpul. Doar urma să o citesc şi eu. Entuziasmul asta a lui a fost pînă la urmă benefic. Aşa am agăţat-o pe Lorelay. De fapt ne-am trezit aşa din senin cu ea la masă. Să mor eu dacă nu era fan Momo şi nu era isterică. Îmi venea să îi zic „hai fată, pe bune”. Dar nu i-am zis. Nu mi-am dat seama nici pînă în ziua de azi dacă eram foarte beat sau are un cur ideal. Nu am întîlnit-o niciodată în timpul zilei, înainte de o doză de orice. Aşa că curul ei rămîne perfect orice ar fi. Să mergem deci mai departe. Ţipete, isterie, Momo dă autografe. Şi noi cine suntem? Dacă se poate să stai şi tu la masa noastră? Nici o problemă? Cum mă cheamă pe mine? Nu ai reţinut? Nu credeai că există asemenea oameni? Vrei să ne mai vedem? Asta e numărul tău de telefon? Să îţi dau un bip? De ce tocmai eu? Acum trebuie să pleci? Mîine te scoli devreme? Ne mai vedem, bine? Bine.
    
     A doua zi m-a sunat. Era în faţa casei mele şi mă aştepta în maşină. Dacă aş spune că femeia asta, oarecare pînă la urmă, nu a adus nici un fel de lumină în viaţa mea aş minţi. Lorelay era cheală şi este în continuare. Se rădea în cap cu maşina electrică de cînd divorţase de unu pe care nu ştiu cum îl cheamă. Oricum nu contează. Nu îi voi scrie şi nu îl voi suna niciodată. Aşa că pentru mine el nu însemna nici măcar explicaţia faptului că ea se rădea în cap. Era cheală şi gata. Am încheiat subiectul. Pentru mine a însemnat altceva. Mai exact lărgirea orizonului de atracţie feminină de la blondul luminos, hiperlucid al iubitelor mele de pînă atunci, singurele posibile, la negrul visător, la roşul ruginit şi habar nu am ce va mai urma dar asta nu mai contează atîta timp cît este cu putinţă. Eram pe picior de plecare aşa că am ieşit maxim în cinci minute, timp în care mi-am amînat şi întîlnirea cu Luşu din seara aceea. Prin urmare iată-mă în maşină spunînd la întîmplare ia-o pe aici sau pe aici. Sau de ce nu pe aici. Cînd de fapt pe cerul nopţii mele strălucea un cur perfect, hipnotizant şi al ei. Tot ceea ce a urmat nu a avut nici o legătură cu dragostea. Nu pentru că nu mi-am dorit. Pentru că o femeie capabilă să facă un bărbat să îi fută pumni în gură, nu datorită unei explozii pasionale şi hedonistă de comun acord, ci doar din convingerea că asta o va ucide, este proastă şi atît. Femeia nu trebuie să se lase ucisă. Femeia ucide. Femeia trebuie să ucidă de fapt tot ceea ce nu este ea în bărbat fără ca bărbatul să ştie. El trebuie doar să se trezească aşa. Ca şi cum a visat pînă la ea şi nu este adevărat. Nimic nu este adevărat înafară de ea. Şi crede atît de tare asta încît el devine conştient de faptul că orice s-ar întîmpla, sau oricine ar ameninţa acest tot feminin nu există în realitate. Şi ca orice din ceea ce nu există poate fi ucis fără probleme, fără urmări. Chiar dacă pe ea o îngrozeşte sau o face să plîngă. E doar o fetiţă. Şi hai să fim serioşi, ce ştie ea. Femeia. Urmează elanul. Cucerirea. Dacă te lupţi pentru femeie şi te doare chiar şi o singură lovitură primită mai bine bei o bere cu adversarul şi o puneţi de o poştă. Aşa stăteau lucrurile cu Lorelay. Nu era femeie. Era doar o pizdă. Bună ce-i drept. Vreau să spun că nu m-am complicat niciodată pentru ea. Ba mai mult, ea era cea care îmi făcea viaţa uşoară. Aşa a fost din prima. Nimic cu adevărat important, doar o altă voce în jurul meu pe care am învăţat foarte repede să o integrez în liniştea personală. Rămînea fireşte carnea ei care vorbea cu carnea mea. Transpiraţia ei care îmi infecta transpiraţia. Ne-am zbenguit prin paturi, prin veceuri, prin maşini. Pe plajă. Era cineva acolo cînd mi se scula. Gabi mă părăsise deşi mai trecea pe la mine destul de des, doar aşa să vadă dacă am vreo şansă să îmi revin sau mai exact să devin ce credea ea acum despre bărbat, după cinci ani de demenţă reciprocă. Eram convins că o să se întoarcă la mine şi nu îmi făceam griji. O aşteptam în timp ce o futeam pe Lorelay.
    
     Apoi mi-a venit aşa din senin să mă mut în Bucureşti. Acum vreo trei săptămîni. Am pus-o pe Lorelay să îmi încarce bagajele în maşină, l-am luat pe Luşu şi am plecat toţi trei. Găboi stătea într-o mansardă pe Victoriei şi ştiam că pot să stau la el oricît aş fi vrut. Pe drum am dat buzna în farmacii, ne-am rupt minţile şi am vorbit tot felul de lucruri care ne-au făcut să ne simţim bine. Nici o revelaţie însă. Cînd am ajuns nu era nimeni acasă. L-am sunat pe Găboi. Plecase de dimineaţă la Constanţa dar ne lăsase cheia sub scară. Nu ar fi fost nici o problemă, aveam unde să stăm. Lorelay are un apartament de servici pe aici pe undeva. Dar sincer, eram cam sătul de ea. Mi-am dat seama că trebuie să scap. Îmi venea să fug. Aşa că am început să o ignor. Nu o mai priveam în ochi. Nu mai stăteam lîngă ea. Îi răspundeam greu şi uneori deloc. Îmi era dor de Gabi. Asta era însă realitatea imediată, aflată în normalitate, în spatele gîndurilor despre ce va urma să se întîmple aici. Prima grijă a fost să stabilesc un contact permanent cu un dealer. Am avut noroc. Mi-a ieşit din prima. Apoi trebuia să scap de Lorelay. Nu mai aveam chef să stau după ea. Să o includ în program. Trebuia să apelez la evidenţe. Am plecat să mă întîlnesc cu băiatu. Ea s-a dus acasă să îşi lase bagajele. L-a luat şi pe Luşu care nu avea chef să mă aştepte singur pînă mă întorc. Mi-am închis mobilul şi nu i-am mai văzut pînă a doua zi.
     
     M-am întîlnit cu băiatul în Romană la coloane. A fost simplu şi scurt. Aveam o recomandare bună. „Poţi să mă suni la orice oră, mi-a spus, sunt non stop” şi a coborît imediat la metrou. Eu am intrat în cabina telefonică şi l-am sunat pe Gili. Am rămas la el peste noapte. Speram din tot sufletul să nu mă creadă că mi s-a descărcat bateria. Despre Lorelay este vorba. Urma să fac scandal, să mă simt jignit de această nedreaptă acuzaţie. Să trîntesc, să buşesc şi să nu pot să o iert. Nimic din toate astea însă a doua zi cînd ne-am întîlnit. Ea a tăcut. Luşu a zîmbit. Eu mi-am aruncat planul pe fereastră. Şi cînd eram gata gata să îi dau un şut în curul ei ideal, mi-am amintit că nu mai aveam bani. Nu era bine să scap de ea. Adică trebuia să rămînă în peisaj. Să fie pe aproape. Să rezolve situaţii. Ştiam că marfa o să se termine la un moment dat şi va trebui să cumpăr alta. Să nu mai vorbim despre diverse. Atunci am decis pe loc că trebuie să rămînă. Dar nu oricum. Trebuia ca acolo undeva sub gîndurile ei să existe un sentiment de vinovăţie faţă de mine. Unul care să nu se uite uşor. Iar în cazul în care trece lejer peste asta obstacolul să i se ridice mereu şi mereu în faţă pînă oboseşte. Trebuia încolţită. Trebuia să se fută cu Luşu. Dar nu aşa oricum. Luşu trebuia să i-o dea bine. S-o facă dependentă ca să nu mai poată pleca. Ştiam că el putea să facă asta şi chiar mai mult. Nu era om mai potrivit decît el pentru această slujbă. Şi cu prima ocazie pe care am avut-o i-am prezentat noul său loc de muncă, cu tot pachetul oferit: masă, cazare,maşină, droguri, bani, pizdă. Nu trebuia decît să dispar peste noapte, să nu i-o mai trag şi să fac în aşa fel încît să rămînă singuri în aceeaşi cameră. Exista bineînţeles riscul ca ea să se sature şi să plece la Constanţa lăsîndu-ne cu curul în praf. Aveam însă o cantitate destul de mare de haşiş ca să o menţin destul de obosită să se urce la volan. Imediat am început aplicaţiile. Inutil. În două zile mi s-a terminat marfa şi pe lîngă asta ea a început să facă figuri. Să ridice pretenţii. Să îmi pună botu. Şi cum stăteam eu aşa întins în patul ce ocupa trei sferturi din mansardă, în timp ce răsfoiam biblia mai mult pentru plăcerea pielii decît pentru orice altceva, am găsit între paginile delicate fotografia ei. Era făcută anul trecut de mine, pe cînd ne aflam la munte la predeam. Gabi stătea întinsă în pat peste pătura verde. Nu era goală. Însă chiloţii şi sutienul erau transparente pentru mine care le scosesem de mii de ori. Mi-ar fi plăcut să îmi spună ceva. Am privit-o pînă nu am mai văzut-o după care am prins-o cu un bold pe carpeta de pe perete, astfel încît să se vadă si de afară prin gaura cheii. Adică la vedere. Asta m-a salvat. Lorelay a intrat în cameră, eu cu Luşu ne-am apucat de rulat din ceea ce mai rămăsese şi ne-am întins toţi trei pe pat. Ştiam că o să mă întrebe şi m-a întrebat. Cine-i fata? Prietena ta? Nu se putea mai uşor de atît. Sentimentul victoriei  m-a copleşit. O prezentasem de cîteva ori pe ea, pe Lorelay, în cercuri nesemnificative, ca fiind prietena mea iar în momentul de faţă acest lucru nu era nimic altcefa decît ridicarea piedicii, fixarea ţintei şi a degetului pe trăgaci. Şi foc de voie. Automat. Iubita. Iubita. Iubita. Iubita. Auzeam foarte clar ecoul acestor rafale în inima ei secată subit. La dracu am zis atunci, să curgă sînge.