nr. 28-30 (169-171)
27 septembrie 2005
 

Maria Gioga

     „Omul din subterană”, unul dintre romanele mai puţin faimoase ale lui Dostoievski, nu a fost niciodată obiectul exegezei criticilor, deşi este cel care ne dezvăluie cel mai bine realitatea scriitorului. Poate şi de aceea – vine ca o adevărată lovitură pentru toţi cei convinşi de misticismul dostoievskian. Cartea este de fapt o confesiune, pagini de jurnal ale omului din subterană, personaj ajuns deja la vîrsta maturităţii, dar încă marcat de  pseudo-eşecurile anterioare – jignirea primită de la un coleg prin şcoala primară, întîlnirea cu un străin trecător, care refuză să-i acorde întîietate, teama de propriul angajat. Măcinat de aceste eşecuri imaginare, convins de inutilitatea acestei lumi, omul din subterană alege să respingă societatea, nu înainte însă de a-şi pune în practică planul de răzbunare. Principala victimă – el însuşi. Asistăm astfel neputincioşi la un îngrozitor proces de automutilare.

     Puţine cărţi îţi pot otrăvi tot corpul aşa cum reuşeşte aceasta – te infestează încet, dar fără putinţa de a te mai desprinde. E o declaraţie  împotriva umanităţii, a acestei lumi, pe care o desfide din pasiune şi iubire. Iubire faţă de ce? Poţi oare iubi lucrurile în care ai încetat să mai crezi? Cu siguranţă, e o iubire care se autodistruge, în cea mai pură formă a ei.

     Oamenii din subterană au existat dintotdeauna în noi. Numai că tot dintotdeauna au fost bine ascunşi, într-un ungher îndepărtat, înlănţuiţi, scufundaţi undeva în profunzimea noastră. Nu îşi pot permite libertatea, fiindcă libertatea lor e un soi de sinucidere, o formă de revoltă întotdeauna prost justificată si înţeleasă. Nu, umanitatea nu are nevoie de pateticii oameni din subterana – revolta le e inutilă, ca şi întreaga lor existenţă.

     „Să se dărîme lumea, ori să-mi beau eu ceaiul? Eu spun că mai bine s-ar dărîma lumea, numai să-mi pot bea eu ceaiul”. Pentru cei neiniţiaţi, pentru oamenii de succes, pentru victorioşi, ca şi pentru cei mîntuiţi, această declaraţie nu poate însemna decît un egoism extrem. Însă dacă faci parte din tagma celor înfrînţi, loviţi zilnic de absurditatea acestei lumi, de frumuseţea ei dureroasă, vei şti că nu e decît strigătul de renunţare al celui care a iubit prea mult. Numai că iubirea nu are ce căuta lîngă luciditate, ea poate respira numai idealismul răsuflat al celor puternici. Fiindcă ea însăşi, iubirea, e o formă extremă de egoism, de auto-satisfacţie, de umplere a golurilor din tine. De aici provine şi drama: iubind, nu faci decît să-ţi afirmi singurătatea, cu atît mai intens cu cît mai mare ţi-e dragostea. Şi ce rămîne de făcut atunci cînd te izbeşti de asta?

     Pentru cei care preferă calea cea mai simplă, cu credinţe comune şi planuri de viitor, omul din subterană nu poate fi decît un ratat, un neadaptat, un outsider căruia nu-i mai rămîne nimic. Si aşa şi este. Simpla-i incapacitate de a mai crede în ceva, cînd are atîta nevoie de asta, de a se agăţă de ceva, le confirmă punctul de vedere. El e omul fără credinţă, veşnicul întîrziat, amintind mult de povestea lui Nietzsche. Dar nu, el nu are nimic de a face cu supraomul atît de preamărit de acesta. El e un fel de rebut, o greşeală în sistem, apendicele umanităţii. Va zace întotdeauna uitat, ca o parte din noi, pentru a ne aduce aminte de eşecul fiecăruia, de toate visele pierdute, de lipsa de libertate. Pentru că toţi provenim din subterană, din acea ocnă întunecoasă pe care atîta ne străduim s-o negăm. Şi nici unul din lucrurile de care ne place să ne înconjurăm atîta, aşa zisa libertate pe care o afişăm acum mai mult ca niciodată, democraţia sau egalitatea, nu vor reuşi sa şteargă originea. Poate doar ne fac să uităm de acel sentiment lăuntric de inutilitate a noastră, de consumul prea rapid şi prea ieftin - pentru cîteva clipe, pentru o viaţă…

ISSN 1584-1715


 

© marţi 2003-2005, hosted by altair net