nr. 28-30 (169-171)
27 septembrie 2005
 

Ioana Scoruş

Adrian Rezuş

Radu Nichitescu

Denisa-Ioana Cîrlomăneanu

Andreea Pavel

ioana scoruş

     Ceea ce mi-a sărit în ochi la un moment dat a fost faptul că a existat o perioadă intermediară, dupa ’89 şi pînă de curînd, în care nu a existat „literatura tinerilor”. Poate că nu ar fi trebuit să mă mire nici un pic, de vreme ce nici măcar cea a „bătrînilor” nu a existat, aşa cum toată lumea se aştepta. S-a dovedit că aşa numita literatură de sertar nu a fost decît un balon de săpun îndărătul căruia nu se afla nimic, excepţie făcînd, pe alocuri, memorialistica. Dar prea puţin faţă de ce se aştepta. Căci care sertar şi, mai ales, care literatură? Piaţa editoriala a trăit pînă acum cîţiva ani strict din traduceri noi şi, mai ales, din reeditări. Autorii români erau, cu cîteva constante excepţii, aproape inexistenţi. În acest interval de „fermentaţie”, s-au cristalizat nişte linii care, încet-încet, au devenit directoare. Se pare că azi, pentru a fi vîndut ca autor tînăr (vreau să spun nedebutat), este necesar să îndeplineşti nişte „obligaţii” de piaţă: să nu ai ceva de spus, ceva al tău – pentru că despre ceva nou nu are sens să vorbim - ,  să foloseşti un limbaj licenţios (ceea ce uneori nu are chiar nimic de-a face cu limbajul dezinhibat), să te referi la părţi intime anatomice, la sex, la act sexual, pe care măcar să le arunci aşa… o dată la trei pagini, să foloseşti un cocktail de sare şi piper şi nimic, care să formeze, de fapt, substanţa cărţii tale, să aiurezi, să delirezi, să fantasmezi, să te descarci, să juisezi, să te droghezi pe zeci de pagini. Să experimentezi noutatea. Dar nu mai continui. Faptul că aceste cărţi se vînd bine nu înseamnă, însă, că ele au şi o valoare. Aşa cum nu înseamnă ca autorii sunt şi scriitori. Pot fi, cel mult, o marcă, dar atîta tot. Şi, cum ştim, există mărci de calitate şi mărci proaste, aşa cum există consumatori de mărci de calitate şi consumatori indiferenţi la produsul cumpărat. Sigur, există şi literatura „serioasă”, muncită pe brînci, articulată în alte registre, pe idei străine celor de mai sus. Nu vreau să spun ca o carte cu droguri, sex şi limbaj licenţios este neapărat o carte proastă, vreau să spun doar că, deocamdată, nu există acel autor tînăr la care toate astea să se aşeze pe ceva solid, pe cîteva sute/mii de cărţi citite astfel încît miza, în ciuda licenţelor şi subiectului, să se poată transfera în cu totul altă zonă. Or, doar talentul, el singur, nu înseamnă nimic. Absolut nimic. Din nefericire, există această obsesie – nu e frumos să dau nume, ştiu ei foarte bine, autorii, la cine mă refer - a „tare”-lui cu orice preţ, a aruncării în pagină a fantasmei nedistilate, brute, aşa cum a fost zămislită în clipa în care a fost zămislită şi care atunci, în clipa de graţie, părea o mică bijuterie. Şi tot din nefericire, nu există manuale de scris şi bine şi licenţios. Dar poate că e mai bine aşa. Încerc să-mi închipui cum scrie autorul cărţilor care au inundat piaţa. Probabil se trezeşte dimineaţa hotărît să facă o carte. Deschide computerul şi începe să tasteze tot ce îi trece prin minte, numind lucrul acesta sinceritate. Îşi vomită pe ecranul PC-ului tot ceea ce îl sugrumă mental, pune punctual final şi trimite cartea editurilor. Scoate o sumă de bani din buzunar şi apare cartea. Produsul se poate numi oricum, numai literatură nu. Şi pace să priceapă authorele de ce cronicile la cartea lui sunt aiuritoare, doar a scris acolo, cu sinceritate maximă, toate nevrozele proprii şi ale societăţii. Se revoltă şi se apucă de o noua carte, „aşa, ca să le arăt eu cu cine au de-a face”, nedîndu-şi seama nici o clipă că numai cu gramatică nu se face literatură de performanţă.
     Bănuiesc că pentru mulţi dintre tinerii care se îndeletnicesc cu scrisul, realitatea este cea scoasă la iveală în scrierile lor. Dacă e să ne luăm după statistici, tinerii de azi (15-20 de ani) sunt interesaţi de 1. distracţii, 2. asigurarea pe viitor a unui loc de muncă bine plătit sau emigrarea. Acestea sunt cele două lucruri cu adevărat importante pentru ei. Agresivităţii societăţii i se răspunde cu agresivitate, lipsei de oferte de muncă aşa cum o visează ei i se răspunde cu alegerea plecării din ţară, deziluziilor, cu iluzii pe alte meleaguri, cunoscute doar din ziare. Tinerii de azi au curajul noilor experienţe şi sunt decişi să trăiască mai bine şi mai „frumos” decît părinţii lor. Ce mi se pare limpede este că nu sunt slujiţi de modele sau, dacă da, ele aparţin altor spaţii, şi nu celui românesc. (De altfel, care ar fi modelul românesc?) Valorile lor sunt, atunci cînd există, cu totul altele decît cele ale celor trecuţi, de exemplu, de 35-40 de ani. Ce este cu adevărat tragic este lipsa valorilor şi a unei legi deasupra capului, oricare ar fi ea. Spectacolul tinerilor mi se pare a se derula pe două mari coordonate: cea a plăcerii şi a lipsei de valori (şi aceşti tineri sunt majoritari) şi cea a lucrului bine şi temeinic făcut, avînd la baza vechile valori, moştenite din familie (şi aceştia sunt, desigur, minoritari). Tinerii nu sunt mai buni sau mai răi decît cei de ieri, sunt doar altfel, însă acest altfel configurează naşterea unei societăţi dacă nu fără repere, cel puţin cu unele de cu totul altă natură decît cele vechi. Nu ştiu dacă e bine sau nu, ştiu că spectacolul care mi se oferă este trist, din punctul meu de vedere. Degringolada societăţii este clar vizibilă în cărţile lor. De multe ori este tratată în rîs, acel rîs în spatele căruia se ascunde viermele putrefacţiei. De altfel, scrisul a devenit supapă de defulare, calea de a spune lucrurilor pe nume fără pretenţia de a le transforma în literatură, de aceea şi este confundat scrisul cu altceva, cu ceva ce nu este. Scriitorul gen Cărtărescu, truditorul pe text, pe construcţie, pe estetic, pe unitate, insomniacul este aproape inexistent. Pentru mulţi dintre tineri scrisul este un mod de a fi, în vertijul căruia se pierd şi ajung să creadă că ceea ce fac se cheamă literatură. Este foarte greu, daca nu cumva chiar imposibil, să-i convingi ca scrisul presupune responsabilitate şi trudă. Totuşi, există cîţiva care au prins „reţeta” şi care se îndeletnicesc, cu seriozitate, de acest blestem, care se cheamă a fi scriitor. Pe ei îi aştept cu viitoarele lor cărţi pentru că în forţa şi talentul unora dintre ei cred cu adevărat.

 

adrian rezuş

Situaţiunea emergenţei 

     Ecou, parcă, la mirarea mea retorică de-aseară, apropo de literatura &c ­­­­­–– ­marginală, de facto - a deja „consacraţilor” de pe afişul zilei, în ro (cea „ilizibilă făr-de glosă... dincolo de gardul grădinii”) versus restu' lumii - emergenţii/-ele - marginalizate [producţia establishment-ului (literar ro)] e doar o chestie locala - ziceam -, absolut ne-interesantă şi ilizibilă dincolo de gardu' grădinii ro! - da' de ce naiba, mă întreb eu - naiv -, nu lasă fraţii locu' altora?... puştancelor şi puştan[i]lor ăstora [...] care-s deja bine pe fază de-o vreme şi dincolo de gard” etc.),

voilà, o petiţie de ieri, de la mircea ţuglea (constanţa, „revista de marţi”), în caz că nu v-a parvenit pe alte căi - 

+ reformulare [a „situaţiunii” - despre... marginalităţi relative, să zicem; titlu generic!]: 

m. ţuglea a ocolit - politicos-strategic -, văd, premisele... nevralgice [= „datele problemei”], în formularea întrebării (= „ce credeţi că ar caracteriza <literatura emergentă>?”);

aş zice că: 

 - în ro nu e vorba doar despre un banal „conflict de generaţii” (cei vechi vs. cei noi, babacii vs. puştancele/-nii etc.), căci:

 - spre deosebire de alte locuri (germania, franţa, olanda etc.), establishment-ul (ideologico-)literar ro abuzează de „autoritate” la propriu – „în virtutea inerţiei”, cumva -, e... massgebend, „dă măsura lucrurilor” prin auto-decret, manipulînd indirect sau chiar pe faţă „opinia publică” cititoare/receptoare (printre altele, prin faptul că defineşte ca „marginal” tot ce nu purcede din propriul condei); căci naţiunea asta-i tare proastă, n-are defel busolă - nici n-a avut-o vreodată! -, trebuie, vezi-bine, „educată”; ergo: establishment-ul îşi asumă şi răspunderea „paideică” necesară momentului... istoric! e competent deja, nu-i asa? - aproape citindu-l pe pleşu, avem şi „situaţiunea” cu cezura gata definită, mură-n gură: „scriitori de cărţi” [= noi ăştia] vs. „scriitorii de internet” [= ei, voi ăia] (românii gîndesc în termeni de “cărţi”, dac-aţi băgat de seamă) - e firesc, cumva, ca tineretul „emergent” să perceapă şi el aşa opoziţii în termeni de „gaşca lor” vs. „gaşca noastră”, de „voi ăia” şi „noi ăştia”, în termeni de “interese de grup” ş.a.m.d. (chiar dacă „grupurile” sunt doar închipuite);

 - corolar [-başca!]: „emergenţii” n-au, practic, nici o şansă să... e-meargă, fiindcă establishment-ul dispune deja, „în realitate”, şi de instrumentele de lucru necesare menţinerii statu-quo-ului: edituri, reviste [de „mijloace de producţie”, cu alte cuvinte, tovarişchi!], ba chiar şi de difuzare, tout court [asta intră la „circulaţia mărfurilor”, e tot în „das kapital”, da' mai la vale!]; ca să nu mai vorbim de alt fel de instrumente: de presiune, de diversiune (ASR-ul, de pildă!); ha! „situaţiunea” e şi cu monopol, nu doar cu mono-pol [şi, dacă tot e să transcriem în terminologie ex-est, astea ar ţine de „imperialismul monopolist de stat” (pe loc!), mă bate gîndu']; -

 aside [căscînd noi gura la mascarada de pe marginea uliţei]: pentru un eventual observator extern, situaţia e amuzantă, pîn-la urmă că din punctul de vedere al unui terţ, privitor neutral „din-afară”, producţia/„literatura” establishment-ului [ro] e ne-interesantă, e ilizibilă („fără glosă”: trebuie să explici mai întîi „situaţiunea” - sub-textul, con-textul şi alte para- & peri-texte - ca să ai acces la text în sine! - retoric, again: oare chiar şi-o fi închipuind m. cărtărescu ca e „cunoscut in străinătate”? mai ştii!); bref, e „marginală de facto”, căci plină de tot soiul de idiosincrasii „estice” etc.; - şi la restu' lumii, terţul privitor strînge din umeri: de aşa ceva nu [se] ştie/află, restu-i invizibil! (acuma, eu bănuiesc ca „emergenţii” ar fi „pe fază” şi dincolo de gardu' grădinii - că nu trăiesc doar în ro, ca să zic aşa, chiar dacă locuiesc acolo -, da' asta-i doar părere/impresie perso: just an idea, vorb-aia).

 

radu nichitescu

Cîteodată amar    

 

     Există o stradă şi trei omuleţi. Unu, doi, trei. Cel dintîi, îmbrăcat în negru, are unghiile vopsite închis la culoare şi pare nervos. Cel de-al doilea, îmbrăcat într-o cămaşă înflorată, e nemachiat dar are o floare şi zîmbeşte excesiv. Cel de-al treilea, îmbrăcat neglijent. Deşi s-ar putea lua la bătaie, ei nu o fac.
     Pornesc la drum. Primul merge cu ochii în pămînt, al doilea ţopăie, al treilea e împiedicat. Prima oară trec pe lîngă un bloc. Cel dintîi vede ghena, încărcată peste măsură cu lucruri putrede, descompuse, vede petele de pipi de pe scară, vede blocul noaptea cu wc-urile lui murdare şi înfundate, cu apa oprită, rece rece rece în fiecare cameră, oameni făcînd sex singuri sau aiurea, dureros, tăind animale şi scoţînd fel de fel de chestii scîrboase din ele şi ei. Al doilea vede o fereastră deschisă prin care iese o melodie frumoasă, îl unge, vede parcela cu liliac şi crini din faţa blocului, vede pescăruşii de deasupra gunoiului, camere simple frumoase calde în care poţi să bei un ceai bun şi să mănînci prăjiturele atît de gustoase încît oameni dansînd prin sufragerii şi haine frumoase în dulapuri, căţeluşi veseli care te întîmpină atunci cînd deschizi uşa. Al treilea pare că nu bagă de seamă nimic.
     Apoi trec printr-un parc. Primul vede cum un om îşi bate copilul, copilul plînge tare, vede o bancă distrusă şi vede noaptea cînd cineva e violat jefuit bătut ucis tăiat în bucăţele mici ascuns bine sigur în cel care a făcut-o, vede un cîine turbat care muşcă un om, un copac pe care e scrijelit muie şi un aurolac care stă întins pe jos, plin de vomă. Al doilea vede păsărelele de pe crengile copacilor, cip cirip cirip piu piu, vede copii jucîndu-se în nisip şi rîzînd, vede o bancă pe care stau doi îndrăgostiţi în jurul lor florile ce miros aşa de frumos şi iarba verde şi aleile cu pietricele, vede o rază de soare luminînd o ţîşnitoare şi încetineşte pasul. Al treilea pare nepăsător. El merge tot împiedicat.
     Mai departe strada este lungă şi ceea ce urmează se ştie. Însă la sfîrşitul ei, cei trei omuleţi se opresc, recită fiecare cîte o poezie, şi se pregătesc să se despartă. Primul care o va face este al treilea. El urcă o scară înaltă (lumea nu o vede), şi ajunge acolo, credem noi că ştim unde. Ceilalţi doi se uită după el, necunoscuţi, transparenţi, prăfuiţi. Urmează cel dintîi, acesta coborînd o scară. (nefirească nouă). Al doilea rămîne pe stradă, zîmbind excesiv în continuare. În faţa lui se află o cafenea. Intră în ea, se simte bine, se uită pe geam şi bea dintr-o ceaşcă o cafea cafea cafea.

 

denisa-ioana cîrlomăneanu

     Poezia în sine este, cea mai validă formă de exprimare a micilor slăbiciuni, a frămîntărilor şi a temerilor eului liric imposibil de depăşit. Există oameni care mint, desigur că există. Şi acei oameni mint cu o sinceritate ruşinoasă, pentru că întotdeauna vor fi conştienţi în momentul săvîrşirii unei asemenea fapte. Poetul, pe de altă parte este un mincinos înnăscut, devreme ce conştiinţa lui este atinsă abia după săvîrşirea actului de poetizare. Ce-i drept mai bine mai tîrziu decît niciodată, limitant din păcate. Poetul pare la prima vedere a fi o întrupare a libertăţii cînd de fapt este cel mai prizonier. Prizonierul propriilor gînduri în care se scaldă mereu-mereu. Cu fiecare poem scris înaintează orbeşte în labirintul propriilor lui frămîntări în care se pierde într-un anumit punct. În acel punct poezia devine genială, poemele devin valoroase.
Un Poet trist niciodată nu-şi va pune tristeţile pe foaie. Un Poet trist va scrie întotdeauna despre lucrurile mărunte şi frumoase clădindu-şi de fapt o lume-fantomă. Camuflajul este arma perfectă a Poetului. Lucrurile negre întotdeauna se vor transforma în flori, tristeţea va fi negată cu o convingere hipnotică. Poetul de fapt îşi va crea imaginea de veşnic îndrăgostit aşteptînd în linişte. Poezia este salvarea. De cele mai multe ori, pentru că întotdeauna minte inconştient. Poezia va fi medicamentul, cu toţii vor urma tratamentul şi vor avea parte de momente (habar nu avem dacă multe sau puţine) frumoase.
Pe cînd, Poetul, creatorul, demiurgul va rămîne veşnic cu tristeţile sale. Nimeni nu le va şti, nimeni nu le va auzi sau înţelege vreodată. Pentru că ceea ce face Poetul, ei bine el transformă tristeţea în fericire.

 

andreea pavel

Fericiţi şi cuţitari
    
     Să fie foarte clar faptul că mi-a venit peste mînă să vorbesc despre aşa-zişii poeţi şi prozatori „fericiţi” , „emergenţi”, sau cu mai ştiu eu ce denumire, în condiţiile în care, cu cei mai mulţi dintre ei, chiulesc de la mate, stau la bîrfă în parcu’ de la „mircea”, sau mă mai întîlnesc te miri cum, prin vamă. Cu alţii, mă cert sau doar încerc să fac conversaţie, în serile cu insomnii, pe mult prea downloadatul messenger, şi cu ceilalţi ies în fiecare zi, stau în bancă şi m-ajută să rezist trează pîn’ la ultimele ore, şi mă cunosc mai bine decît maică-mea.
     E ciudat să-i vezi şi să-i tratezi, pe toţi, deodată ca pe nişte mari scriitori, după doar 3-4 texte, după 10 poezii, şi după ce-au citit o dată, de două ori, de trei ori, într-un cenaclu’ local. Hai, să-i numim autori. Da, sunt autori. Toţi suntem autori, la un moment dat. Da’ autorii cui? Ei au debutat? Unde? N-au debutat? Atunci ce-aşteaptă? Cum sunt? Ce le convine şi ce nu? Ce-i împinge la scris?
     În afară de îndrăgosteală, de elanul adolescenţei, de nervi, cola, ţigări, de duşul rece de dimineaţă, de întrebările existenţiale (şi lipsa răspunsurilor la fel de existenţiale) şi de mess'  nu-i caracterizează mai nimic pe tinerii şi proaspeţii autori emergenţi, din ziua de azi. Şi de-aici, ceea ce le iese din mînă, literatura cool sau uncool, rămîne cu aceleaşi caracteristici.
     Partea bună e că, uneori, se găsesc 2-3 autori (fie de poezie, fie de proză), care reuşesc în textele lor, să „metamorfozeze” caracteristicile astea în spontaneitate, francheţe, critică, spirit de observaţie, „energie”, „viaţă”. Da’ şi-ăştia o dau în bară de multe ori. Fie se-ndrăgostesc şi se fericesc şi ei, în stil, brusc; fie încep să exagereze, sau renunţă pur şi simplu, pesemne se plictisesc de-atîta „boemitate”. 
     Ei, ăştia mai răsăriţi, reuşesc acum să iasă-n faţă, asemeni strămoşilor lor, de-acum trei sau patru ani, care reuşeau la rîndu’ lor: să şocheze, să buşească ditamai versurile contondente direct în capul cititorului, pînă-l lăsau inconştient, să-l tragă de mînecă în timpul lecturării unei poezii şi să-l împingă spre wc. Acum, ăştia „micii”, te iau de mînă, te plimbă printre castani, te duc la o cafea, te-nvaţă cum se pictează rozul şi-aşa mai departe. Clare diferenţe. Şi mă-ntreb cum ar fi mai bine? Da’ o fi cumva bine?! 
     Probabil acum e vorba de o viziune apocaliptică a viziunii apocaliptice, care începe să se „dezumfle”. Se revine la simplitatea vorbelor, la naivitatea intenţionată, la romantismu' ăla de pe vremea alor noştri, romantism care, de multe ori, tinde spre patetism, spre clişee dulci, siropoase. Nu multora dintre „emergenţi” li se potriveşte „fericismul” ăsta: cafenele, ceaiuri, teatru, cinema, parcuri, iubire, aer curat. Bineînţeles, asta NU înseamnă că trebuie să se (re-)înarmeze cu foarfeci, cuţite, ovare, cheaguri şi alte frumuseţi de-astea, din antichitate.
     Dacă privesc după ’89, sau chiar puţin înainte de leaturile mele, îmi dau seama că, în afară de „cuţitaşi” şi „fericiţi” (cronologic: ultimele două mari generaţii de scriitori, de la revoluţie, încoace), nici un adolescent nu-şi mai pune întrebări, legate de „fatidicul ‘89” ( de ce? cine? cum? si încă o dată „da' de ce?!” ) fie din indiferenţă, fie din pricina unui program prea încărcat (saloane de cosmetică, sex, messu', shopping, „te scot păpuşa, la un suc?”, bîrfă etc.).
     Sunt alţii, însă, care încep să deschidă ochii şi să audă ba de la mami, ba de la tati, de la bunicu', de la unchiu', de la OTV, ce s-a întîmplat acum şaişpe ani şi, deh, mai reacţionează şi ei. Nu ştim dacă fac lucrul ăsta, pentru că „aşa e frumos” , sau pentru că îi interesează într-adevar; rămîne doar de aşteptat. Nu ştiu, nu-i cunosc nici pe unii, nici pe alţii, da' îi văd pe stradă, în troleu, lîngă tomberoanele de gunoi, sau în decapotabile.
     Revenind la scriitorii noştri „emergenţi”, cred că asemenea celor de mai sus, încearcă să şteargă (dar altfel), pînă şi ultima amintire legată de revoluţie. Doar că ei îşi mai pun întrebările capcană-de-şoareci: „de ce? cum? cine? de ce!?”. Sau mă înşel?
     Şi pînă la urmă, cine sunt „emergenţii” ăştia? Şi despre cine am vorbit pînă acum?

ISSN 1584-1715


 

© marţi 2003-2005, hosted by altair net