manifestul fericismului

     Ideea acestui „manifest” mi-a venit în primăvară, pe terasa Teatrului Naţional, stînd faţă în faţă cu un Gelu Vlaşin îmbrăcat în ie. Autorul „deprimismului românesc” (în care mă inclusese şi pe mine, deşi eu niciodată nu m-am simţit „deprimist”, ci doar, poate, niţel deprimat) m-a întrebat oarecum în glumă ce mai fac, iar eu, în spiritul acelei după-amieze aproape de vară, i-am răspuns că sînt fericit. Cuvintele, odată rostite, m-au făcut dintr-o dată să mă simt într-adevăr fericit şi să nu reuşesc să conştientizez nici ceea ce vrusesem să spun, nici ceea ce mă determinase s-o fac. Încerc acum, în reluare, şi păstrînd pe retină imaginea acelui Gelu Vlaşin în ie, să fac acest exerciţiu de analiză. Asta şi pentru că m-am convins de cîtăva vreme, prin ceea ce scriu sau, mai degrabă, prin unii foarte tineri autori pe care i-am cunoscut, că vorbele mele n-au fost degeaba. Îmi pare că ultimii ani, zece-cincisprezece la număr, au fost marcaţi de o literatură (întîrziată în raport cu celelalte arte, cum am mai spus) al cărei atribut forte a fost exhibarea violenţei, sub toate formele ei, de la cea socială pînă la cea sexuală. Ce-i drept, avînd de partea-i beneficiul noutăţii, ea a convins adesea din punct de vedere al autenticităţii, printr-un fel de expunere mascată, dar dezinvoltă a propriei slăbiciuni (violenţa fiind, cum se ştie, chiar semnul prin excelenţă al slăbiciunii). Ceea ce este într-adevăr important, totuşi, este că literatura a reuşit să-şi desolemnizeze propriul limbaj, mai ales în anii din urmă, aflaţi sub zodia apocalipticului şi în finelui/începutului de mileniu, într-un orizont de aşteptare din care s-a ivit, cum se tot discută acum, promoţia „douămiistă”. (Foloseam termenul ăsta, cu conotaţie ironică, încă din studenţie. Ce păcat că nu l-am lansat atunci!) Romanele de acum au o langue mult mai firească, care include şi termeni socotiţi pînă nu demult obsceni, şi a căror excludere din spaţiul literar semnifica pur şi simplu, cum am mai spus, ancorarea într-un soi de animism (în care nu se pronunţă numele entităţilor malefice pentru a nu le aduce la viaţă), altfel spus într-o mentalitate culturală întîrziată – ce lecţie ne-ar putea da, în contextul ăsta, „ţăranul” Creangă, cu ale sale poveşti „interzise”! Ar fi însă tragi-comic ca miza schimbărilor ultimilor ani să fie doar reabilitarea „obscenului” sau a „violenţei”, mai ales că, am impresia, autorii cei tineri nu l-au citit nici pe Bataille, nici pe Antonin Artaud. Obscenitatea, chiar cea estetică (care nu trebuie, totuşi, confundată cu pornografia, fiindcă aceasta din urmă numai estetică nu-i), n-are însă nici un sens în sine, în afară, poate, de surpriza iniţială, cu al său mic efect de „înstrăinare”. Folosită prea des, ea se împute ca nişte ciorapi şi plictiseşte ca un film pe care-l vedem de o sută de ori (am putea folosi şi comparaţii mai în vogă acum, precum cea cu „lenjeria intimă” murdară, îmbîcsită de sînge şi spermă, tăiată cu lama în fîşii etc.) Impresia mea de la o vreme încoace este că, realmente, „douămiismul” a devenit o modă şi că toată lumea a început să scrie cu sex, cuţite şi droguri, folosind adică nişte „obiecte” a căror funcţie iniţială a fost exact cea de Poem invectivă (ca să împrumutăm titlul lui Geo Bogza, de-acum vreo optzeci de ani), în raport cu un limbaj care din păcate, acum, începe să se resolemnizeze, să devină retorică. Mai concret spus, cred că „douămiismul” a început să se împută şi, dacă nu vor exista opere (nu folosesc întîmplător cuvîntul) care să dea un sens violenţei de care vorbeam, acesta va reprezenta doar unul dintre momentele finale ale imensei perversiuni colective care a fost tranziţia.

     Scriam tot în studenţie, cu oarecare naivitate, într-un soi de manifest pentru o revistă pe care o plănuiam la acea vreme, că „sîntem primii care au ieşit la lumină şi au început practic să gîndească după comunism”. Mi-e tot mai clar acum că greşeam, nu neapărat cu privire faptul că „am început să gîndim după”, ci subestimînd termenul ce urmează. Căci ştim, de la bătrînul Lacan, că „perversiune” (nu întîmplător una dintre acuzele frecvente aduse „douămiiştilor”) vine de la père-version, altfel spus de la „obsesia orientată către tată”, tătuca fiind, în acest caz, un sistem totalitar care încă ne bîntuie în strania noastră tranziţie. Acum au trecut, iată, cincisprezece ani, şi pînă şi termenul dat de Silviu Brucan pare să se apropie, ca să nu mai vorbim de altele mai dragi nouă, precum cel al rîvnitei ue-ficări. Mai important, însă, mi se pare faptul că acum „iese la lumină şi începe să gîndească” o generaţie care n-a avut nimic de-a face cu comunismul, care abia dacă a prins, în mod fizic, trei-patru ani de „iepocă de aur”, sau care s-a trezit direct în pauza de după. Momentan, este singura nepervertită, singura care n-are termen de comparaţie şi consideră starea de fapt o normalitate, care trebuie luată ca atare şi exploatată. Aceşti tineri înţeleg în mod clar că România este o naţiune europeană (deşi, probabil, ea nu prea merită asta), şi mai ales ştiu că este o ţară cît de cît liberă, unde îşi pot exercita dreptul de a alege (printre altele, s-o şi părăsească). În genere, ei înţeleg în mod direct multe lucruri de care noi ne-am tot chinuit să ne convingem, sau pe care alţii ni le-au băgat cu forţa în cap. Într-un cuvînt, sînt normali (ceea ce nu înseamnă că restul ar fi chiar nişte mutanţi…). Faţă de aceşti ultimi zece-cincisprezece ani, care s-au definit tot timpul negativ, în termeni de anormalitate, de anxietate socială şi depresie colectivă, am putea spune că tinerii de-acum sînt de-a dreptul fericiţi. Sau că, oricum, au şansa de-a deveni, inclusiv în plan cultural. Fiindcă, îmi pare, România intră într-o perioadă de relativă prosperitate şi pace, aşa cum n-a mai cunoscut demult, poate din epoca interbelică, iar în acest context misiunea ce le revine tinerilor este exclusiv aceea de a crea în mod liber (şi de a-şi apăra această libertate, auto-sacrificată de tînăra generaţia interbelică). În plan cultural şi literar, aşadar, ei sînt „fericiţi” fiindcă sînt naturali – şi au o anumită naturaleţe chiar în a-şi asuma slăbiciunile, „mascate” în ultimii ani, cum am văzut, printr-un fel de exhibare nevrotică a violenţei şi un sexualism cu nuanţe sado-masochiste (m-am întrebat mereu cu delicii ce fac totuşi în pat aceşti actanţi erotici formidabili – în textele lor). Se explică de ce, fiind „naturale” (în sensul că nu sînt „depresive”), poemele autorilor „emergenţi” (cum i-am numit – şi despre care vă invit să citiţi în continuare) transmit deocamdată o senzaţie clară de prospeţime. Mai mult, ei nu ezită să folosească, de multe ori în cunoştinţă de cauză, sintagme aparent deretorizate, cu conotaţii „dulcege” sau vag romanţioase, în aura unui soi de „sentimentalism” (termen lansat deja cu cîţiva ani în urmă, dar nesusţinut teoretic în nici un fel, de cîţiva autori constănţeni). Este evident că riscurile sînt imense şi că n-avem ce discuta despre telenovele, cu retoricile lor lacrimogene. Putem însă constata naturaleţea unor texte, ba chiar maturitatea construcţiei lor, şi putem în definitiv spera ca ele (sau altele) să reuşească să transmită un sens care să revalorizeze aceşti ani trişti ai tranziţiei, prin care cu toţii am avut neşansa să trecem.