nr. 28-30 (169-171)
27 septembrie 2005
 

Radu Nichitescu

cronica unei cărţi anunţate

     Înainte de iunie 2004, numai Dumnezeu ştia ce-o fi în mintea lui Marquez la cei 76 de ani ai săi (acum 77), cînd stătea pe bancă în parc şi privea adolescentele cu fuste scurte care merg pe bicicletă sau pe role. Acum ştim şi noi.
         
     Dragoste.
     Nu am nici un idol şi nu venerez pe nimeni, dar Gabriel Garcia Marquez a fost de la prima carte pe care i-am citit-o unul dintre scriitorii cei mai apropiaţi de inima mea. Cu toate astea, însă, cînd am aflat de noul său roman, m-am gîndit încă de la început că nu voi scrie nici o recenzie pe seama lui.
     Totuşi, Povestea tîrfelor mele triste nu e nici o carte deosebită. Nu e o carte de premiul Nobel, nu e o carte impresionantă care să îţi schimbe viaţa, nu e roman dar nici nuvelă, nu e nici măcar o carte scurtă care să te lase nemaipomenit de fericit pentru cîteva clipe. Este o povestire. O povestire ce s-ar încadra mai degrabă în acel gen pe care Lolita îl reprezintă cu desăvîrşire. O povestire despre un bătrîn şi o copilă.
     Pentru Marquez, dacă povestirea asta era plasată în Amsterdam, atunci putea la fel de bine să fie cea de-a treisprezecea povestire călătoare. Mai ales că, aşa cum notează şi traducătoarea în prefaţă, există un fir ce leagă cele două creaţii, şi anume cartea lui Yasunari Kawabata, Casa frumoaselor adormite (asta în afară de scrierea la persoana întîi). Cum nu mi-au plăcut cele Douăsprezece povestiri călătoare (ale autorului Gabriel Garcia Marquez, care a scris Un veac de singurătate), nu îmi place nici Povestea tîrfelor mele triste (a aceluiaşi autor, care a scris şi Toamna Patriarhului). Motivul e simplu: conţin mai puţin Marquez decît celelalte. Atîta timp cît Marquez înseamnă, pentru mine, un firicel de sînge ce înconjoară Pămîntul, copii incestuoşi ce se nasc cu cozi de purcel, o nebună care manîncă pămînt şi var, o carte scrisă din 2-3 fraze despre un testicul care şuieră în nopţile călduroase în care crabii întră în case şi se suie în paturi, ca să nu mai vorbim de vaci şi cai, o iubire care ajunge să se împlinească după zeci şi zeci de ani, pe un vapor împotmolit în mlaştini, grădini cu migdali, smochini şi  gardenii, răspîndind mirosurile lor pe toate străzile şi în toate colţurile, mătuşi care supraveghează viaţa tinerelor în timp ce ele îşi cîntă tristeţea la clavecine, transatlantice imense ce intră în portul unei mări ce miroase a trandafiri încît te face să nu mai poţi respira şi în adîncurile cărei zac oraşe întrgei şi morţi plini de flori care nu putrezesc, un înger bătrîn care cade într-o zi pe Pămînt, este închis într-un coteţ de găini şi ajunge să fie un personaj de circ în care copiii aruncă cu bucăţi de pîine şi pietre - în două cuvinte fie spus, realism magic – aceste povestiri de bătrîneţe pot fi scrise de oricine. Probabil că Marquez însă, după atîtea cărţi care te îmbată şi te înnebunesc încît nici tu nu mai realizezi ce e adevărat sau nu, îşi permite luxul, protejat fiind de umbra gloriei acestora din urmă, de a scrie nişte povestiri simple, uşoare, pe care poate că a dorit dintotdeauna să le scrie dar cu care nu ar fi făcut mare lucru ca şi scriitor (o trimitere nefastă: oare asta a vrut şi Cărtărescu să facă cu De ce iubim femeile?). Avînd în vedere imaginaţia nebună cu care a creat atîtea, mă întreb dacă nu cumva lui Marquez îi este mai uşor să scrie o povestire cu aromă şi miros de realism magic decît o povestire simplă. Şi cred că aici stă problema pînă la urmă.
     Ceea ce surprinde însă la ultima creaţie a columbianului este sfîrşitul. Dacă la celelalte aşteptai o carte întreagă pentru un sfîrşit, în mare, previzibil (şi cu toate astea, acea aşteptare era vai, atît de ameţitoare şi de delicioasă), căci aveai senzaţia că ceva trebuie să se încheie cumva, Povestea tîrfelor mele triste se termină deschis. Nu se încheie nici o poveste de dragoste, nici o întîmplare, nu se ajunge în final la punctul care tensiona scrierea. Cartea se termină ca şi cum ar continua undeva, pe stradă, sau într-o casă, într-un pat, undeva în Bogota sau aiurea.
     Un minus foarte mare (pe lîngă altele mai vechi) traducătoarei Tudora Şandru Mehedinţi pentru titlul în care tîrfelor apare ca o nucă în perete şi un mare plus pentru Rao care a învăţat nu numai să editeze, ci să şi tipărească. În acelaşi format sunt în pregătire şi Un veac de singurătate şi Dragostea în vremea holerei.

ISSN 1584-1715


 

© marţi 2003-2005, hosted by altair net