nr. 28-30 (169-171)
27 septembrie 2005
 

Mădălina Enache

micuţule domn Ru,

     La On plonge junior pe terasă o să vreau o cafea şi o cremă de zahăr ars şi o să îţi povestesc şoptit o carte exact aşa cum sunt eu: meschin şi răutăcios. Cred că o să-ţi vorbesc despre Joaca preferată a lui Leonard Cohen, că tot l-am ales din a patra încercare de pe raft la Cărturăreşti şi că tu îmi tot ziceai „să nu creşti prea repede, şi prea curînd Mădoi...mai lasă-ţi timp de vise”.
     E romanul lui de debut din 1963 şi îl descrie ca pe „o mică maşinărie perfectă, pe alocuri scînteietor”. Mai spune că vroia ca romanul să fie despre o anume societate şi despre un bărbat anume; toate astea în timp ce dezvoltă şi „năpăstuita Artă a poeziei. Cred că mă pricep puţin la asta”.
     Nu e o autobiografie, se explică autorul, deşi similitudini între Lawrence Breavman (protagonistul) şi Leonard Cohen s-ar găsi: „am reacţionat  diferit la experienţele comune, aşa că am devenit oameni diferiţi”. Poate ţi se pare complicat, Ru, trebuie însă doar să ştii cum să îţi rezumi propria proză cu referiri la lirisme şi perfecţiune.
     Cohen oferă un personaj murdar într-o proză plictisitoare, dedicată naiv purităţii copilăriei şi persistenţei inocenţei. Urmărind structura lineară a clasicului Bildungsroman, drama eroului începe cu moartea tatălui, care se prezintă drept moment marcant în evoluţia lui Larry. Puse încă de la primul capitol sub semnul pierderii tatălui, sensibilităţii, inocenţei, mamei devenite nebune, iubitelor, trăirile personajului marchează presupusa simetria a cărţii: debutează cu rana existenţială şi se încheie metaforic cu o urmă diafană în zăpadă.
     Clişeele (atît ale copilăriei dar nu numai) diferite la Cohen dau tonalitatea anostă a cărtii. Măi Ru, de aia nu-mi place…  pentru că nu poti să amesteci lucruri brutale cu delicateţuri, apoi să bagi poetic (sau să fie oare sensibil?): „o cicatrice e ceea ce se întîmplă  cînd cuvîntul devine trup”. Unde mai pui că personajul e static…
     Lawrence Breavman trăieşte într-un cerc (simţi adrenalina?). Ru, dacă îţi citesc printre rînduri, o să te prinzi şi de slogan şi de acel ceva ce-l caracterizează pe parcurul celor aproape 300 de pagini: „Nu doresc să mă leg de nimeni (…) cred că te iubesc, dar iubesc mai mult ideea de a şterge trecutul cu buretele”.
     Cu părţi bune şi rele, îţi recomand scenele antologice, împrăştiate prin roman, cum ar fi: episodul din copilărie cu cobaiul, ritualul satanic de sacrificare a broaştei, hipnoza lui Heather (servitoarea familiei) pînă şi brusca despărţiere de Shell.
     Autocaracterizarea e ca la ea acasă, ţine loc şi de acţiune; pentru Krantz şi restul, poetul Larry este : „amantul femeilor nefericite, voyeurul ruinelor victoriene la apus, un amator burghez de cîntece victoriene sortite uitării, exhibitionist obsedat de rasă care-şi flutură fără-ncetare circumcizia, un căţel de lux luxat”. În societate, poetul nu se cita decît pe sine, iar la cină devenea teatral numai pentru a o face pe fata gazdelor să creadă că se gîndea la sufletul ei. Atît vocaţia poetică, cît şi poeziile din roman îi aparţin în exclusivitate lui Cohen, şi sunt dedicate iubirilor din viaţa lui Larry. Poeziile-destin relevă sentimentalul din Breavman şi marchează totodată sfîrşitul relaţiei: „Pe unde te mişti/ aud sunetul aripilor care se sting/ aripi căzînd. Am amuţit/ fiindcă ai căzut lîngă mine (…) Mă tem tem de clipa/ în care gura ta/ mă va numi vînător”.
     Trist e că nu are caracterizare directă decît din partea mamei: „ … fiul meu e prea ocupat, da, e un om important, prea ocupat pentru mama lui, pentru lume, e poet, pentru lume…! (…) pentru shiksa lui are destul timp, ei nu-i numără minutele (…) totul era pentru fiul meu, cincisprezece ani cu un bărbat bolnav, am cerut eu diamante ca alte femei…”.
     Mircea Mihăieş îl consideră în egală măsură seducător şi respingător pentru cititorul care aşteaptă acel act simbolic de răscumpărare a greşelilor, dar gestul nu apare. Nu rezistă nici ăsta să nu se justifice, de unde şi scrisoarea pentru Shell: „cei care se iubesc cu adevărat îşi întorc spatele. Nu sunt un bun îndrăgostit, altminteri aş fi fost lîngă tine acum (…) şi nu mi-aş folosi dorul ca pe o dovadă că mai am sentimente (…) te-aş tine mereu la patru sute de mile distanţă şi ţi-aş scrie poeme nostime (..) nu vreau să te mai vad sau să te mai aud. Aş vrea să răscumpăr aceste vorbe cu multă tandreţe dar n-am s-o fac (…) Ceva în mine vrea să înceapă”.
     Astfel romanul se salvează şi îşi salvează şi autorul care refuză să adoarmă cititorii cu zîmbetul pe buze. Cu un erou nemernic la prima vedere, alături de mulţi alţi figuranţi-sateliţi, Cohen îşi face intrarea în lume drept un prozator respectabil, atingînd acel „înalt nivel poetic al creaţiei” (Paul Quarrington).
     Şi cam pe aici o să se termine crema, cafeaua şi muzica. Stelele oricum strălucesc deaspura ta, aşa că cel mai bine ar fi să-ţi faci culcuş şi să te aşezi comod. Închide-ţi ochii.. Micuţule domn Ru, nimeni nu te iubeşte ca mine...

 

save as draft.

ISSN 1584-1715


 

© marţi 2003-2005, hosted by altair net