nr. 25-27 (166-168)
31 mai 2005
 

Ştefan Caraman

prima zi

     Rudi se întoarse în ţară într-un week-end de august. Trenul lui era gol pentru că mergea într-o direcţie diferită de aceea a migraţiei estivale. Astfel îşi descheie tunica şi îşi întinse picioarele pe bancheta din faţă. Naşul nu-l deranjă decît o singură dată cînd îl întrebă de unde vine şi dacă are cumva la el un pachet de ţigări bune. El îi răspunse că vine de la un bal mascat şi că nu fumează în week-end. Ca să-şi întărească vorbele îi arătă o diplomă din care reieşea că luase locul III la concursul pentru cel mai bun costum. Locul II fusese luat de un costum de Einstein nud, iar locul I nu se acordase. Naşul îi spuse că nu auzise în viaţa lui de personajul Einstein şi îi compostă biletul de două ori.
    
     În rest se lăsă furat de peisajele naturii autohtone compuse din vaci, oi, culturi agricole neîngrijite, munţi înalţi şi păduri pline de pet-uri, sate dărăpănate, gări minuscule şi mulţi oameni şezînd la marginea liniei şi odihnindu-se. Cînd plecase, îi lăsase aşa – acum îi regăsea la fel. Fu tentat să le facă semne cu mîna. Apoi fu tentat de o blondă înaltă îmbrăcată sumar fumînd afectată pe hol, rezemată cu fundul de uşa transparentă a compartimentului. În cele din urmă fu tentat de un somn mîngîiat de soarele verii de august. Căzu pradă ultimei tentaţii, cea care îl strînse în braţe pînă în Gara de Nord.
    
      Nu îl aştepta nimeni pentru că nu anunţase pe nimeni. La ultimul apel se gîndi că trecuse prea multă vreme de cînd plecase  pentru ca întoarcerea lui să mai producă vreo surpriză plăcută. Prietenii mai apropiaţi probabil că se însuraseră de mult, sau se cuminţiseră căutîndu-şi de lucru prin Europa. Aflase că era ultima modă – munca la străini şi viloiul din ţară. Rude apropiate nu mai avea. Nu mai avea nici iubite. Păstra cu sine doar un chef moderat de a o lua de la capăt şi fotografia unui irakian necunoscut surprins de unul dintre camarazii săi într-o poziţie uşor hilară. Pe deasupra şi mort.
    
     Intră pe şoseaua dinspre Constanţa, îmbarcat într-un bătrîn GAZ condus de un şofer soios care fuma încontinuu. Avea un stil de a pufăi pe care Rudi nu-l mai întîlnise niciodată – chiar şi cînd trăgea din ţigară continua să scoată fum pe nări. La prima vedere aşa ceva părea practic imposibil, dar anii de serviciu combatant îl învăţaseră că imposibilul nu era altceva decît un moft de a nu a te mai deranja să crezi că se poate. Afară viile se întindeau de-a stînga şi de-a dreapta, iar rodul începea să capete culoare. Peste numai o lună avea să se transfere direct pe chipurile consumatorilor profesionişti, sub diverse nuanţe; ca, spre exemplu, de la roşul pasional la vineţiul cirotic. Din maşină, rîndurile ordonate păreau încărcate, de afară însă se prefigura un an prost. Oricum, Rudi nu suportase niciodată vinul măcar pentru faptul că, atunci cînd descoperise pentru prima oară viciul, şi-l administrase dintr-o dată, intravenos.
    
     „şi zici că ai fost la arabi…”
    
     „da, la arabi”
    
     „ şi zici că ai luptat cu oamenii lui Sadam…”
    
     „da, probabil… nu ştiu… dacă reuşeam să împuşc vreunul îl luau americanii imediat, aşa că n-am avut timp să-l  întreb de-al cui e…”
    
     „aha…”
    
     Îl oprise la ieşirea din oraş. Ajunsese în Bucureşti cu două ore mai devreme cu trenul intercity. La primul pas fu izbit de imaginea diferită a gării, iar la al doilea de damful unui cerşetor care îi cerea bani. Era obişnuit cu contrastele dar se dezobişnuise să mai ofere bani indivizilor murdari, bruneţi, prost îmbrăcaţi şi insistenţi – în realitate primise training să le ofere încărcături de gloanţe de 7.62, în regim semiautomat, pentru economie. În lipsa pistolului automat regăsi instantaneu vechea senzaţie de a părăsi cît mai degrabă locul. Îşi puse ochelarii negri, evită cerşetorul şi luă metroul pînă la capăt. La intrarea în penultima staţie, după un scrîşnet brusc al garniturii, avu din nou reflexul de a duce mîna la piept dar nu găsi acolo decît un loc gol. Iar la ieşire fu întîmpinat de priveliştea familiară a unor terenuri virane. Se aşeză la marginea şoselei şi ridică mîna. GAZ-ul  cu număr de Tulcea era prima maşină care ieşea din maţele oraşului Bucureşti.
    
     „unde mergi?” îl întrebă şoferul.
    
     „păi… la Tulcea…”
    
     „futu-i mama mă-sii ce coincidenţă… hai, urcă”
    
     Urcă nu înainte de a arunca în remorcă sacul militar şi valiza din piele. Acela era tot bagajul său. Timp de patru ani indiferent de ce cumpărături făcuse sau ce efecte militare mai primise, volumul bagajului se păstrase constant. Arareori umbla în sac iar, cît priveşte valiza, n-o mai desfăcuse niciodată de cînd se înrolase. Doar o căra de colo acolo, de la o misiune la alta, gîndindu-se că, deşi era posibil să nu îi mai trebuiască vreodată, reprezenta un capital. Rudi era un ins cumpătat. Intră în cabină trîntind uşa după el.
    
     „mai trage o dată, ăsta e GAZ nu Merţan…” i se spuse atunci cînd constată că aceasta nu se închisese.
    
     „cît pe ce să nu-mi dau seama…” Reuşi abia la a patra încercare.
    
     Prima porţiune de drum o parcurseseră în linişte, fără ca vreunul să deschidă conversaţia. Şoferul privea doar înainte, aprindea ţigară după ţigară şi înjura orice maşină sub capacitatea motorului de 1,400. Cînd se înşela înjura de ciudă. Înjura din te miri ce. Rudi, privea tot înainte, dar nu înjura pe nimeni. Avea o mină tristă, putea păcăli uşor pe oricine. În realitate, însă, simţea o imensă uşurare. Se întorsese înapoi fără nici o rană mai serioasă. Sacul era plin cu medalii frumos ornate dar se dezobişnuise să le admire – asta din momentul în care, încercînd să îndese înapoi intestinele unui camarad italian, realizase că nimic nu mai poate fi ca înainte. Îşi amintea uneori cum îl privea murind şi nu ştia prea bine dacă să plîngă sau să se distreze. Psihologul companiei îi spusese mai tîrziu că era o banală stare de şoc, dar el ştia foarte bine că nici pe departe nu era vorba de aşa ceva. Adică, putea ţine în braţe încă vreo 10 mii de soldaţi răniţi în cele mai ciudate moduri fără să aibă mai tîrziu probleme cu somnul sau hrana. Ar fi putut fi medic, poate chiar preot. Ar fi putut fi cîntăreţ obsedat de flamenco, sau escroc sentimental.  Reuşi doar o carieră de sergent combatant.
    
     „şi de unde zici că vii?” întrebarea nu-l surprinse, ba chiar se întreba de ce întîrzia să pice.
    
     „de la gară…”
    
     „a, da, de la gară… şi, pînă la gară de unde?”
    
     „de la altă gară… dar înainte de asta de la un aeroport…”
    
     „păi zi aşa frate, e clar acum…”
    
     Şoferul mesteca uşor nemulţumit ţigara fără filtru. Militarul de lîngă el îl stînjenea fără să-şi explice exact de ce. Traduse diferenţa într-o imagine simplă : dacă l-ar fi dat jos şi l-ar fi provocat la bătaie, ar fi încasat-o rău de tot. Îşi mai imagină, că bărbatul acela i-ar fi cărat pumni în gură privindu-l în ochi şi cu un zîmbet cinic. Şi, probabil, i-ar fi luat ţigările – nu, pînă aici.
    
     „pace frate, n-am nimic cu tine”
    
     „poftim?”
    
     „’gate-aş în pizda mă-tii!” răspunse însă unei Dacii cu număr de Hunedoara angajată imprudent în depăşire. „cine morţii mă-ti ţi-a pus covrigu’ în mînă, curva dracului! Babă de căcat, bozgoroaică… zi şi tu…” Rudi nu zise.
    
     Apoi o pauză. Şi încă o pauză. După care şoferul frînă brusc şi coborî din maşină. Rudi îl observă cum se învîrte pe lîngă una dintre roţi, apoi pe lîngă alta. Îl văzu cum intră sub cabină şi cum reapare după cîteva minute. Urcă, învîrti cheia şi porni din nou.
    
     „bătea ceva… nu ştiu ce” spuse şoferul fără a fi întrebat
    
     „da, parcă…”, spuse de data asta Rudi
    
     „şi zici că de la aeroport… ai fost in concediu?” Rudi îl privi pentru prima oară direct şi îi veni să rîdă. Abia acum realiză că se afla într-o nouă realitate, una în care încăpeau şi indivizi inocenţi. Asta îl făcu să se simtă şi mai bine.
    
     „concediu…” şi pufni, dar discret, conform gradului. Apoi continuă, „sunt plecat de acasă de patru ani… Irak… Scorpionii Roşii – trupe de desant… am luptat la Bagdad, Fallujah, Tikrid… am împuşcat 23 de oameni… am certitudinea că au fost inamici numai 12… dacă nu îi omoram eu, îi omora altul… sau, varianta b, dacă nu îi împuşcam, mă împuşcau… am fost hrănit bine, am dormit bine, m-am culcat numai cu femei de-ale noastre ( în general americance, franţuzoaice şi un bulgar homo pasiv - doar ca să văd cum este), mi-a fost cam cald, nu m-am îmbolnăvit niciodată… mi-am făcut doar doi prieteni : un american negru şi poponarul de care ţi-am spus… americanul a murit, iar bulgarul a fost retras acum un an… am fost rănit o singură dată după o explozie la Bagdad… nimic grav, cîteva zgîrieturi la gît şi la glezne … pentru asta m-au decorat cu nişte  tinichele… am strîns 70,000 de dolari pe care i-am depus într-o bancă din Ungaria - în români n-am încredere… o parte sunt din soldă, cealaltă din mici afaceri… m-am retras pentru că lucrurile începuseră să se liniştească… sunt din zona Alexandriei dar nu mă mai întorc acolo… nu mă aşteaptă nimeni…  merg  la Tulcea… şi de acolo în baltă…Crişan, Periprava, Gorgova, văd eu… vreau să-mi fac o casă pe malul Dunării, să-mi iau o puşcă şi să mă apuc de vînătoare… aşa mi-a recomandat şi psihologul companiei – mi-a spus că de reflexul ăsta s-ar putea să nu scap niciodată… vînătoarea este cel mai bun remediu… am să împuşc numai păsări, norma de mamifere mi-am făcut-o… mă numesc sergent Rudi… sau mai bine simplu, Rudi.”
    
     Şoferul îl asculta uluit şi în acelaşi timp neîncrezător. La şoferi uluirea şi neîncrederea se manifestă puţin diferit faţă de ceilalţi : aprind ţigara de la filtru şi claxonează după femeile bătrîne. Cum fuma fără filtru scoţînd instantaneu fumul pe nas şi în mijlocul cîmpiei nu se găsea picior de babă, conducătorul GAZ-ului se limită la a se scărpina în cur. Pînă se răni. Nu povestea în sine îl impresionase cît faptul că persoana de gheaţă de lîngă el putea să comunice. Sau, în fine, să transmită ceva legat. Greu de crezut dar legat. Aşadar, gîndi mai încolo, după ce se dezmetici, avem de-a face cu un erou, unul din ăla pe care îl vezi la ştirile de seară. Se simţi mîndru. Iar GAZ-ul rula acum lin fără nici o bătaie. Nu mai deschise gura decît la intrarea în oraş.
    
     „şi zici că l-ai futut pe bulgar în cur ?”
    
     „da, de două ori.”
    
     „aşa le trebuie.”
    
     „i-a plăcut.”
    
     „nu contează, i-ai tras-o…”
    
     „dacă asta te satisface, da, i-am tras-o…”
    
     „şi zici că ai luptat cu oamenii lui Sadam?”
    
     „probabil… nu ştiu… dacă reuşeam să împuşc vreunul îl luau americanii imediat, aşa că n-am avut timp să-l  întreb de-al cui e… în schimb aveam tot timpul grijă să-mi număr organele… am avut noroc…”
    
     „aha…uite că am ajuns.” Luă şi ultima curbă înainte de a trece de staţia Peco de la intrare. „unde vrei să te las?”
    
     „aici…”
    
     Coborî ţinînd în pumni o bancnotă de 100 de dolari. Şoferul refuzase să ia banii dar îi spuse că se simte onorat că a condus cu maşina un erou. Se oferi să urce în remorcă de unde descărcă cu grijă  sacul şi valiza. Nu înainte de a le şterge cu o cîrpă extrasă dintr-un buzunar de la spate. Chiar curată. De sus, din remorcă îi admiră tunsoarea îngrijită, silueta conformă şi aerul de superioritate cultivat în anii de serviciu combatant. „Aş putea să-i trag un levier în cap şi se duce dracului cu totul”, îl trecu un gînd necontrolat. „Doamne Dumnezeule”, adăugă imediat şi se simţi absolvit.
    
     „sac de soldat adevărat”, spuse privind admirativ către bagaj.
    
     „din fericire nu ai apucat să vezi ce ascunde” îi replică rîzînd cu măsură Rudi…
    
     „ că n-or fi grenade”
    
     „ciorapi de bumbac care n-au cunoscut încă parfumul de detergent.”
    
     „Ah, sa-i miroşi pe ai mei”, continuă plin de mîndrie şoferul, dar Rudi nu-i mai dădu  replica. Văzuse atîtea grozăvii în cei patru ani şi cu toate astea refuza să poate un dialog vulgar cu un individ necunoscut, fie el şi simpatic. Se limită la a-i mulţumi regulamentar.
    
     „şi zici că nu eşti din Tulcea… poate ne mai vedem, dau eu o bere.”
    
     Rudi însă uită de existenţa lui încă înainte de a-şi recupera bagajele şi de se despărţi de acesta. Maşina se îndepărtă într-un nor imens de fum negru. Bătaia de sub ax era acum evidentă. Iar după ce fumul se dizolvă în aer iar GAZ-ul luă prima curbă spre Isaccea, sergentul începu să coboare pe una din străzile oraşului. Nu fusese niciodată aici dar nu se simţea străin. Clădiri cochete nu foarte înalte, oameni care treceau pe lîngă el vag curioşi, fără să se grăbească, cîini comunitari şi fete frumoase.  Intră într-un local, se aşeză şi comandă o cafea. Era singurul client.
    
     „ce armă sunteţi?” îl întrebă băiatul de la bar arătînd către centură. Îi admirase fizicul discret cît timp se făcuse cafeaua. Pachetul de muşchi se ghicea de după jacheta subţire de culoare verde. Ceafa dreaptă şi privirea rece. În schimb nu-i putea suferi bocancii – îşi închipuia că individului îi fierb deja picioarele înăuntrul lor. 
    
     „niciuna, e costum de bodyguard…”, îi răspunse Rudi  scurt sorbind din ceaşcă…
    
     „bodyguard? nu trec mulţi pe aicea… adică avem un oraş liniştit.”
    
     „păi asta şi caut – un oraş liniştit… am nişte nasolii la Bucale şi trebuie să las să se mai liniştească.” Băiatul de la bar era impresionat. Era ca şi cum un erou din film ar fi coborît direct din ecran ca să vorbească cu el – pentru că, atunci cînd se uita la vreunul, singurele personaje care îl atrăgeau erau security guards, băieţii musculoşi, tunşi scurt care spuneau ‚ok boss’ şi trăgeau în toate direcţiile de la şold. Unii practicau karate. Majoritatea aveau gagici mişto, creole, semidezbrăcate, cu gurile groase şi ovale. În secret, iubea femeile cu gurile groase şi ovale iar în Tulcea nu întîlnise niciuna - aici toate aveau gurile subţiri, erau blonde spălăcite şi vorbeau ruseşte. Rudi zîmbea de parcă răsfoia o revistă de benzi desenate.
    
     „a, de liniştit, e liniştit… se mai iau la bătaie ţiganii, dar la ei în cartier acolo… „
    
     „cîţi ani ai?” îl întrebă.
    
     „21, merg pe 22…” îi răspunse băiatul golind o scrumieră în alta. Imediat lăsă conţinutul acolo pentru a-şi îndrepta umerii şi a-şi umfla pieptul. Nu realiză pe moment că era plin de coşuri şi că avea prohabul descheiat.
    
     „tocmai bun… ştii să te baţi?”
    
     „da… adică un pic, de la televizor… dar, aici n-avem sală de antrenamente… mai încerc acasă dar stăm cinci inşi într-un apartament de două camere… şi rîd de mine.”
    
     „ai potenţial… poate te învăţ cîte ceva ?” Rudi folosea un ton dezinteresat. Timiditatea şi ignoranţa puştiului îl făceau să se simtă puternic. Îşi aminti uşor nemulţumit de primele lui lecţii  într-o sală de box. Mai întîi îl puseseră  să ţină mîinile la cap şi să încerce să stea în picioare. Nu reuşi decît pînă la a treia lovitură care o primise nu la figură, ci la ficat. Căzu mai întîi în genunchi, apoi pe burtă. Sala se golise instantaneu de aer. Era curios cum reuşeau ceilalţi să respire. Înăuntru se mai aflau trei boxeri şi rîdeau simultan Apoi, încet, încet, îşi reveni. I se spuse că acela fusese botezul şi că va rămîne o amintire plăcută. După un an se răzbună pe fiecare, bătîndu-i. Pe unul în ring şi pe ceilalţi doi într-o scară de bloc. Asta ca să fie sigur că  nu va rămîne cuo singură  amintire. Scăpă doar antrenorul pentru că în ziua aceea fusese singurul care îl ridicase de pe jos, îl stropi puţin cu apă şi îi spuse să se care dracului acasă şi să nu se mai întoarcă niciodată la sală pentru că e prea prost.
    
     „serios?” întrebă neîncrezător băiatul
    
      „da, vedem noi, dar mai întîi să mă acomodez pe aici… proastă cafea”, conchise la urmă  sec, plescăind nemulţumit din buze.
    
     „e italiană”, îi răspunse barmanul ca şi cum s-ar fi justificat.
    
     „nu e nimic, o plătesc oricum”. Băiatul îl privi acum încurcat. Nu avea chef de nici un scandal şi cu atît mai puţin cu un bodyguard musculos şi necunoscut . Rudi îl linişti, „nu te lua după alura mea fioroasă… nu te omor decît dacă mă ameninţi cu o armă albă… tu nu ai arme albe, nu?”
    
     „nu… adică ăsta e doar un tirbuşon pentru vin… eu… în viaţa mea n-am…” barmanul era speriat de-a dreptul şi nu mai era nimeni în local care ar fi putut să-l apere. Ascunse repede tirbuşonul şi începu să-şi frece mîinile. Rudi zîmbi din nou.
    
     „ţi-am mai spus să te linişteşti… arată-mi mai bine un hotel bun : să aibă apă caldă, vedere spre rîu, televizor şi un bucătar acceptabil.”
    
     „Delta… sau Select… nu, Delta, e chiar pe faleză… dar e cam scump”
    
     „nu contează preţul… „ desfăcu buzunarul de la piept şi începu să se caute de bani, „cît face asta?”
    
     „din partea casei…”
    
     „curios, astăzi nimeni nu e dispus să cîştige”
    
     Se ridică, îşi aranjă din reflex ţinuta, apoi părul, ridică bagajele şi ieşi fără să salute. Afară era deja seară. Ziua nu fusese foarte caldă deşi era încă vară. Găsi hotelul fără mari eforturi, era cel mai mare din oraş. Observă că băiatul de la bar avusese dreptate, se afla chiar pe malul rîului. Era pentru prima dată în viaţă cînd vedea o apă curgătoare atît de mare. Pe malul ei o mulţime de oameni care se foiau aiurea. Rudi îi observa neutru : unii se ţineau de mînă, alţii mîncau îngheţată. Unii ieşiseră la agăţat, alţii se lăsau agăţaţi. Unii se opreau şi, sprijinindu-se de balustrade, priveau apa fără nici o expresie. Iar apa le oglindea propriile indiferenţe.
    
     Închirie o cameră. Făcu un duş şi, cu părul încă ud, se rase în cap. Privindu-se în oglindă îşi aminti de prima zi în Bagdad. Un soare monstruos, un oraş în care clădirile păreau construite din mirosuri şi o permanentă senzaţie că dintr-un moment în altul cineva urma să-ţi tragă un glonţ în cap. Se gîndi că ultima senzaţie putea deveni suportabilă dacă avea să se tundă 0. Îi era frică şi se întreba dacă n-ar fi mai bine să se care dracului de acolo.
    
     „nu” îi răspunse psihologul companiei – o americancă roşiatică. „e un loc romantic pe aici, tocmai bun pentru copii ca tine.” Primi lovitura în capul pieptului.
    
     „recuperez foarte repede”, îi spuse doar ca să nu tacă din gură.
    
     „în sfîrşit… sergent, de ce te-ai ras în cap? aşa ceva a devenit desuet”
    
     „nu ştiu, poate pentru că trebuia să-mi demonstrez de la început că-mi stăpînesc destinul.” Pe atunci n-o spunea decît ca să-şi mascheze frica. După un an ajunsese să o şi creadă.
    
     „folosind briciul…”
    
     „da, folosind briciul.”
    
     „vei avea ocazia asta în fiecare clipă, oricum… o să-ţi intre destinul în cur, după nici măcar o lună”  Psihologul era o femeie optimistă. În plus, avea 35 de ani, pînă în 60 de kilograme, era drăguţă şi se culcă cu el a doua sau a treia zi (nu-şi putea aminti exact care erau diferenţele de fus orar între Bagdad, Nebraska şi Alexandria).
    
      „am făcut asta ca să-ti demonstrez că am aceeaşi problemă cu destinul”, îi spuse încă în genunchi ştergîndu-se la gură.
    
     „o femeie ca tine n-ar trebui să-şi facă astfel de probleme” Respira sacadat şi se minună cît de frumoasă poate fi o femeie aşezată la picioare lui şi sugîndu-i gînditoare din penis. Pînă atunci echivala tehnica orală cu o economie de timp şi sentimente – acum perspectiva i se răsturnase dramatic… ţinînd-o pe americancă de urechi era ca şi cum ar fi încercat primul poem din viaţă. Primul poem este întotdeauna unul agitat şi scurt. Foarte scurt.
    
     „o femeie ca mine ar trebui să sugă cocoşeii fiecărui detaşament arondat, nu?”
    
     Nu-şi mai amintea dacă o contrazisese sau nu, dar îşi amintea că se simţise mai mult decît atras de Jane şi  că aceasta îi retezase din start avîntul. „Aici nimeni nu-şi mai aminteşte de nimeni, să ţii bine minte asta”. Ţinu minte bine. Îl ajută şi faptul că trupele americane erau înţesate de personal auxiliar feminin, iar Irak-ul de ziariste avide de aventura vieţii. Finalmente, toate aveau cam aceeaşi problemă cu destinul – îl confundau, igienic, cu sexul oral.
    
      Deschise valiza şi fu surprins să descopere că, din greşeală, la aeroport, o luase pe a altcuiva. Sau poate la gară. Sau poate era tot a lui dar uitase ce mai conţinea. Oricum era o valiză identică aproape cu a lui, cea cu care plecase de acasă. Despături o cămaşă hawaiană şi o încercă. Era roşie, plină ochi de flori şi purta un iz persistent de parfum bun. Apoi îmbrăcă nişte pantaloni kaki, tipul safari. Se privi amuzat în oglindă. Abia se recunoştea. Căpătase un aer de turist excentric sau de escroc sentimental. Sau de un cîntăreţ obsedat de flamenco. Îşi spuse că, de fapt, arătase întotdeauna bine. Încălţă o pereche de mocasini maron. Toate erau noi şi, lucru ciudat, i se potriveau de minune. Undeva, aiurea, cineva  probabil că tocmai proba efecte militare închipuindu-se vreun hero.
    
     Luă liftul pînă în holul hotelului şi comandă ceva de băut la bar. Barul se afla orientat spre faleză. Afară se întunecase deja, dar oamenii refuzau în continuare să se refugieze în case. Luminile unor vapoare acostate la mal ajungeau pînă la el, fără să-l deranjeze. Aşa că le privi  ca pe nişte cunoştinţe vechi. Sorbea din băutură din cînd în cînd gîndindu-se la viitorul său. Nu i se părea incert, nu se temea că ceva anume nu avea să iasă. Ştia foarte bine ce avea de făcut şi se simţea confortabil – avea convingerea că îşi stăpînea destinul.
    
     În local mesele erau ocupate aproape în întregime. În dreapta lui un grup de adolescenţi vorbeau tare şi consumau băuturi slab alcoolizate. Din cînd în cînd trăgeau pe rînd dintr-o ţigară. Şi-o pasau pe sub masă ferindu-se de ochii lumii.
    
     „o ştiţi mă p-aia cu tatăl meu e bolnav de SIDA?”, vorbi una din fetele de la masă. Nu avea încă sîni conturaţi, părul îi cădea în dezordine pe faţă şi striga mai tare decît era nevoie.
    
     „tac-tu e labagiu, n-are cum…”, îi replică cel din dreapta ei. Îi ţinea mîna în chiloţei şi era deja roşu. Asta nu-i împiedica să se amuze, dimpotrivă.
    
     „mai bine ţi-ai mai tăia unghiile alea, iar o să  mă irit…”
    
     „mai bine m-ai lăsa să te fut…”
    
     „dream on babe… pînă nu împlinesc 18 ani n-o fac nici să mă omori.”
    
     „ce proastă eşti, să mor io…”
    
     Fata îl pocni cu scrumiera în cap, umplîndu-l instantaneu de sînge.
    
     „proastă e mă-ta, boule!”  apoi izbucni într-un rîs isteric.
    
     Băiatul nu reacţionă în nici un fel. Se ştergea fără grabă şi rîdea alături de ceilalţi.
    
     „e tare pizda, de aia o iubesc mă!” După care se îmbrăţişară iarăşi – ea sărutîndu-l pe gură şi el cotrobăindu-i  prin chiloţi
    
    
     Rudi se întrebă atunci dacă nu cumva, deşi abia împlinise 34 de ani, era deja depăşit. Se simţi caraghios în cămaşa fistichie, în pantalonii safari, şi cu mocasinii de poponar în picioare. Apoi se întrebă dacă nu cumva nimerise dintr-un război în altul. Finalmente îl invidia pe puştiul abia rănit – simţea o nevoie teribilă să-şi plimbe mîinile printre picioarele unei femei. Exact în acel moment observă că, de la o masă din apropiere, o femeie îl privea şi îi zîmbea. Îi zîmbi la rîndu-i, îşi luă băutura, se ridică şi se aşeză lîngă ea.
    
     „liber?”, întrebă şi primi drept răspuns un rîs chicotit, uşor isteric. „am făcut o gafă? am pantalonii descheiaţi?”
    
     „nu, stai liniştit… rîdeam de altceva… eşti primul bărbat care pricepe greu atunci cînd o femeie îl priveşte insistent…”
    
     „mă priveai insistent?… n-am observat, scuze.”
    
     Se aşeză în faţa ei, îşi puse băutura pe masă şi se scărpină în cap. Era o femeie tînără – o trădau faţa, mîinile, conturul gurii, sînii afişaţi generos, părul… mai puţin ochii – dacă femeia aceea ar fi fost numai ochi, Rudi s-ar fi înclinat şi i-ar fi cerut scuze. O pereche de ochi albaştri, rotunzi dar obosiţi ascunzînd lucruri, multe lucruri.
    
     „hai să pretindem că suntem nişte inocenţi, vrei?” îl întrebă aceasta acoperindu-i palma cu palma ei. Reuşi doar parţial pentru că palma lui era imensă, acoperită cu cicatrici.
    
     „e vreo aluzie?” întrebă şi Rudi puţin surprins de propunerea ei. Observă că se exprima clar, ştia să aleagă cuvintele şi tonul astfel încît să obţină doar răspunsuri afirmative. În sistemul lui de valori, o femeie care ştia să te cucerească din cîteva vorbe se numea o doamnă. Şi acum tocmai i se adresa una. Încercă să-şi extragă degetele din strînsoare dar nu reuşi.
    
     „nu, nici o aluzie… e o invitaţie.” Rudi tăcu. Se foi uşor neliniştit pe scaun. Pentru prima oară de multă vreme se simţea încolţit de gîndul că se putea îndrăgosti nebuneşte, dintr-o dată, iremediabil.  Şi, conform unei scheme îndelung experimentate,  urma să o piardă înainte de construi ceva. Dar scutură din cap – poate era încă prea devreme. Ea îl privea insistent iar el nu era în stare să-i răspundă. Îşi aminti de şoferul de GAZ şi de înjurăturile lui – mergea una… mamă ce mai mergea acum una.
    
     Din stînga grupul de adolescenţi continua să se manifeste cu zgomot.
    
     „îi vezi?”, o întrebă, continuînd însă să îi evite privirile.
    
     „sunt importanţi?… „
    
     „ştii care e problema cu mine? nu prea ştiu cum să iau toate astea… nu sunt un bărbat timid şi nici unul virgin… mi-e teamă să nu cumva să fac vreo gafă şi se te pierd… adică… mă cheamă Vili„
    
     „Ah, da, Vili… Camelia…nu-ţi face probleme, puţin mai tîrziu o să-ţi iau şi banii „
    
     Aşadar doamna era prostituată. Observaţia aceasta nu-l determină însă s-o desconsidere. Dar îi conferi siguranţă. Destinul e uşor de stăpînit cînd ştii cum stau lucrurile, îşi aminti.
    
     „profesionistă deci… acum e mai simplu… încîntat…cît?”
    
     „lasă asta – acum suntem inocenţi…  dacă te deranjează, pot să-mi iau mîna… „
    
     „a, nu, nu ştiu… e mai bine aşa… mergem la tine sau la mine…?”
    
     „mergem la mine, nu mă simt bine în camera unui bărbat…”
    
     O urmă în camera ei. Aleseră să urce scările deşi locuia la etajul III. O lăsă în faţă şi privindu-i fundul avu suficient timp să acumuleze. Purta blugi strîmţi de ultima sau penultima modă, un tricou turcoaz strîmt şi mocasini aproape ca ai lui. Picioarele descriau un uşor x dar asta o făceau mai simpatică, mai umană. Plimba mîinile pe lîngă corp într-un fel care îl atrăgea. Era pentru prima oară cînd se simţi atras de mîinile unei femei mai mult decît fesele ei. Un gînd tembel îi trecu prin cap : oare pe braţul stîng avea semnul vaccinului din copilărie?
    
      Ea pătrunse prima. Aprinse lumina şi intră imediat în baie. El se aşeză în pat şi privi în jur. Prin cameră erau aruncate de-a valma lenjerie intimă, cîteva teancuri de ziare şi sticle goale din plastic. Era o doamnă uşor dezordonată constată punînd mîna pe un sutien negru avînd desenate pe cupe o pereche de îngeri cu puţă. Aveau părul cîrlionţat, cîteva cute în jurul burţii şi ţineau în mînă arcuri. Ea ieşi din baie tocmai cînd el se pregătea să miroasă elementul vestimentar.
    
     „E sutienul meu favorit… ar fi trebuit să mi-l scoţi tu, dar să presupunem că ai făcut deja pasul ăsta. Se aşeză lîngă el şi, sărutîndu-l, începu să-l dezbrace.
    
     „Vili… cu ce te ocupi?” întrebă ea după ce fumară şi a doua ţigară
    
     „a, cu de toate şi cu nimic… depinde de oraş… la Bucureşti sunt cîntăreţ de flamenco, cînt într-o bombă plină cu hispanici… n-ai să crezi, dar mînuiesc chitara mai bine ca toţi din neamul lor…am contract doar două zile pe săptămînă, la mijloc… la Constanţa sunt picolo la Scandinavia… numai în sezon… dacă vii vreodată prin Mamaia, caută-mă, acolo mă găseşti… la Braşov am o mică pensiune, moştenire de la un bunic… ajung rar pe acolo, dar am un prieten care o administrează… împărţim banii pe din două… iar aici… aici vin cînd vreau să mă ascund… tu?” Camelia stătea cu capul pe pieptul lui şi-l asculta atentă. Rudi avea un piept păros şi ei îi plăcea să-şi plimbe palma printre firele lungi şi creţe.
    
     „după cum vezi – agăţ bărbaţi singuri care au bani, şarm şi care miros frumos… am mari şanse să-mi procur pe lîngă onorariu şi unul două orgasme… ştii? şi noi suntem femei…”
    
     „dar înainte de asta?”
    
     „chiar vrei să ştii?
    
     „oamenii inocenţi sunt sinceri pînă la capăt” Camelia se ridică pentru cîteva clipe  şi-l privi în ochi într-un mod ciudat. De parcă voia să-i spună ceva, dar renunţă. Reveni iar cu capul pe piept şi-l ciupi delicat de un sfîrc.
    
     „da, sinceri pînă la capăt… nici eu nu sunt de pe aici… locuiesc la Iaşi… sunt avocat… am o casă frumoasă undeva în Tătăraşi… nu, n-am făcut-o singură, ci cu iubitul meu, Marius… e arhitect… arhitect şef… acum e plecat la Paris la un simpozion pe tema postmodernismului în construcţiile ţiganilor zlătari … îl iubesc, e un bărbat bun şi cald… dar îmi lipseşte… în plus… probabil că fiecare femeie ascunde în ea o curtezană… eu abia am descoperit-o şi îmi place…”
    
     „Iaşi… Iaşi… ah, îmi amintesc, am fost odată acolo. Aveam o iubită actriţă… din păcate era căsătorită cu un ştab de pe acolo… ne vedeam foarte rar şi numai cînd mai venea ea la Bucureşti… odată am mers eu la Iaşi s-o văd jucînd…juca la Naţional… mi-a spus că era rolul vieţii ei şi că trebuia s-o văd pentru că tot cea făcea pe scenă avea legătură cu mine… cu noi… avea un singur rol dar îl juca divin – juca Julieta.”
    
     Camelia încruntă pentru cîteva clipe sprîncenele.
    
     „Stai puţin… din cîte îmi amintesc eu, nu s-a jucat niciodată la Iaşi ‚Romeo şi Julieta’… mergeam des la teatru, nu putea să-mi scape…”
    
     Rudi privi tavanul şi strînse discret din fese… degetele de la mîna dreaptă zvîcniră de cîteva ori şi simţi nevoia să tuşească. De două ori.
    
     „Zici?”
    
     „Sunt aproape sigură…”
    
     „Atunci înseamnă că nu a fost la Iaşi… poate a fost la Piatra Neamţ, sau la Galaţi, nu mai ştiu bine… eram pe fugă, m-am reîntors la Bucureşti în aceeaşi noapte… memoria îmi joacă uneori feste…”
    
     „E evident că ai iubit-o mult” spuse Camelia cu un ton neutru… izbucniră instantaneu într-un rîs de nestăpînit.
    
     Dimineaţa Rudi o mîngîia încă pe păr. Avea un păr bogat, lung şi aspru. Din cînd în cînd îşi trecea degetele prin sprîncenele ei, delicate şi bine îngrijite. Apoi o mîngîia pe nas, pe gît, pe sîni, iar pe păr. Fiecare atingere îi dădea nişte fiori aparte. Ştia, era sigur, că în altă parte, în alt context, sau poate în altă viaţă această Camelia ar fi putut fi perechea lui. Ca şi Lia, ca şi Cati, ca şi Angela, ca şi Cornelia, ca şi Mona, ca şi Jane. Ea stătea cuminte sub mîngîierile lui şi nu spunea nimic – respira abia perceptibil şi din cînd în cînd îşi freca labele picioarelor.
    
     „ştii? te-am minţit un pic”
    
     „da?” se prefăcu ea că nu înţelege.
    
     „da… adică, nu cînt singur acolo… suntem mai mulţi, eu doar ţin bass-ul…”
    
     „aşa mai merge… te simţi mai bine, nu?” îi răspunse rîzînd… „Vili… nu contează, chiar nu contează… m-am simţit bine…”
    
     „o, şi eu… cît trebuie să-ţi dau?”
    
     Camelia se ridică din pat, îşi trase chiloţii şi un tricou. Îşi încălţă papucii şi dispăru în baie. „cît fac duş poţi să-mi miroşi sutienul…” strigă de acolo şi rîsul îi fu acoperit de zgomotul şuvoiului de apă de la duş. Lucru pe care Rudi îl făcu fără nici un comentariu. Şi-l ţinu sub nas chiar şi cînd ea reveni.
    
     „ca să vezi că sunt un băiat ascultător” îi spuse rîzînd…
    
     „am ajuns în Tulcea cu un BMW… 400 de kilometri m-a condus omul numai pentru că i-a plăcut cum duc mîna la gură cînd strănut… ai mai auzit de aşa ceva?… nu mi-a cerut nimic, nici măcar să mă culc cu el… „
    
     „ adică?”
    
     „voiam să spun că unele gesturi trebuie răsplătite… nu te costă nimic…”
    
     „inocenţi pînă la capăt…” se ridică şi el, îşi trase pantalonii safari, îmbrăcă apoi cămaşa înflorată şi mocasinii… „e dimineaţă… cred că o să fie o zi frumoasă astăzi… ce program ai? poate ieşim mai încolo…”
    
     „nu ştiu”, îi răspunse ea. Figura ei căpătase dintr-o dată o notă tristă, cît să impresioneze un artist plastic in pană de idei. Îl conduse pînă la uşă, o deschise şi înainte ca acesta să iasă mai spuse, „mă cheamă Valentina… sunt cameristă pe aici… pierdeam vremea după program… pur şi simplu mi-a plăcut de tine…” închise uşa înainte de mai putea primi vreo replică.
    
     Rudi rămase în faţa uşii privindu-i striaţiile ce se ghiceau de după vopsea. Pe o plăcuţă scria cu majuscule: CAMERĂ DE SERVICIU. Cum de n-o văzuse? Se rezemă într-o mînă. Apoi în cealaltă. Şi-n tot acest răstimp se întrebă ce se va întîmpla cînd se va întoarce în camera lui şi va încerca pantalonii cu dungi galbene şi portocalii. Şi cămaşa cu buline.

ISSN 1584-1715


 

© marţi 2003-2005, hosted by altair net