poezia – „un fel de supradoză”

     „Îmi încălzesc braţele cu linişte. calea cea bună e şerpuită. calea cea bună e dublă, e ruptă. am o meduză pe creier. aceea este feminitatea mea. nimeni nu e dornic să tacă, să lingă rănile şerpilor. vreau ca boala pe care o mimez să fie calea mea.” (Iubiţilor, lăsaţi-mă să epatez). Boala mimată, „scrisul cu forcepsul”, „darul spargerii care strică tot”, sensibilitatea dezarmantă dar, în acelaşi timp, armată sunt cîteva dintre pattern-urile poeziei Mirunei Vlada (poemextrauterine, editura Paralela 45, 2004, cu un Cuvînt înainte de Octavian Soviany). Şi aceasta numai datorită faptului că „fiecare poet îşi foloseşte limba pentru a netezi tăcerea”.
     Majoritatea imaginilor concretizate în fixitatea versurilor sunt „blitz-uri care orbesc”, flash-uri puternice, un colaj alambicat de ţipete, stări, decoruri, obiecte, personaje, acţiuni semnificative. La nivelul sintaxei, ceea ce caracterizează poezia ei sunt enunţurile scurte, tăioase, versurile terminate de cele mai multe ori prin punct, în aşa fel încît capătă forma şi caracterul unor sentinţe. Ca într-un tribunal în care sunt judecate, succesiv, cazurile unor posibile versuri. Poezia se construieşte din această mişcare circulară oarecum „exactă”, o dinamică ce pune în discuţie diverse imagini mai mult sau mai puţin contondente, aruncă frînghii şi pîrghii spre închegarea unei posibile Poezii (şi mai ales Poetici!), dar care îşi trăieşte eşecul şi imposibilitatea ca pe o reală „vindecare”. Totul e posibil şi în acelaşi timp imposibil în poezia Mirunei Vlada, care ne încearcă vigilenţa la fiecare pas, printr-un discurs aparent (?!) lipsit de coerenţă: „întunericul se scrie cu voluptate şi invidie./ adolescenţii iubesc precum nişte bătrîni sclerozaţi./ pămîntul linge cerul gurii mele./ arhitectul absoarbe în linii tot ce nu se poate curăţi de la sine./ visele atîrnă dimineaţa cu limbile scoase, spînzurate de realitate.” (Istoria milei (I)). Este aproape un tipar sintactic, o structură vidă dar potenţială care aşteaptă să filtreze şi să deruleze imagini, într-o ars combinatoria ce aminteşte cumva de poezia manierist-concettistă a secolelor XVI-XVII, de dicteul automat suprarealist sau, la rigoare, de onirism.
     Pe de altă parte, frenezia, delirul, trăirile (mimat?) extreme, spiritul decadent pot fi expresia unui „nou expresionism” (aşa cum este precizat pe ultima copertă a volumului). O a treia direcţie, foarte pregnant luată în discuţie în legătură cu poezia Mirunei Vlada, pare să fie „linia” de la Angela Marinescu citire, care ar continua mai ales prin Elena Vlădăreanu (autoarea poemelor extrauterine are şi un moto din aceasta!), o linie impropriu numită prin termeni foarte largi şi, uneori, obscuri, de la „poezia erotică feminină/feministă” şi pînă la poezia „pornografică” sau „licenţioasă”. O serie de exagerări care, în esenţă, demonstrează existenţa unei mentalităţi încă ancorate în tot felul de preconcepţii, rigidităţi şi clişee conservatoare. Cred, mai degrabă, că este vorba de o încercare disperată de a duce pînă la ultimele consecinţe filonul „autenticist”, printr-o organicitate exacerbată şi prin cultul obsesiv al trupului.
     Miza? Poate fi una „în negativ”, în sensul că toate aceste disecţii, toate actele erotice sau erotizante, toate „crizele”, traumele şi bolile exhibate la nivel corporal conduc, ca într-o posibilă lume din spatele oglinzii, într-un fel de reflectare inversă, plină şi semnificantă, o decantare a unui „dincolo”, o posibilă „metafizică” (oare nu vorbea Julius Evola despre o „metafizică a sexului”?) pornind de la aspectele cele mai vulgare şi groteşti ale trupului, ale cărnii. Dar poate fi şi o miză a refuzului oricărei transcendenţe sau problematici „înalte”, un fel de autobiografism extrem care, prin impulsul foarte pronunţat de a nota cît mai frust şi exact trăirile intense, sfîrşeşte a înota în gol în propria imposibilitate. Evident, literatura nu poate niciodată să transcrie viaţa şi este, în acest sens şi prin însăşi natura ei, un minunat eşec etc.  
     În orice caz, riscul este imens. Iar Miruna Vlada şi-l asumă. Şi este cel puţin ciudat motivul pentru care critica literară este atrasă (parcă magnetic) tocmai de pasajele „vulgare” (care conţin cuvinte sau acţiuni deloc cuminţi), cînd poezia Mirunei Vlada este focalizată pe starea de criză la diferite niveluri. O scuză rămîne, desigur, aceea că amănuntele „picante” sunt întotdeauna cele care se reţin cel mai uşor! Şi „da. un gîndac negru şi lucios semăna cu mine. încerca să-mi mănînce degetele de la picioare. după ce l-am strivit toată podeaua s-a înnegrit. vedeam în oglindă o femeie însărcinată bocind. tălpile mi s-au lipit una de alta. da. sufletul meu s-a umplut de păr negru şi aspru” (Iubiţilor, lăsaţi-mă să epatez).
     În aceste condiţii, dintr-o altă perspectivă trebuie privit volumul de debut al Mirunei Vlada, iar reconstituirea unei presupuse „ascendenţe literare” nu spune, în definitiv, nimic concret, aplicat textual. Problema esenţială cred că este cea a coerenţei, caracterul „fracturat” al poemelor, respectiv al întregii cărţi. Textele par scrise la vîrste diferite, în etape diferite de maturizare lirică, ordinea poemelor e oarecum aleatorie (cu excepţia faptului că volumul se încheie, sugestiv, printr-un Testament), selecţia pare grăbită, impresia de compozit, de agregat haotic este pregnantă. De aici şi întrebarea cît de conştientă este tînăra poetă de ce scrie? Şi, mai departe, acea ars combinatoria pe care o observam puţin mai sus este premeditată sau întîmplătoare? Ni se spune că „nici un bărbat nu mă poate dezvirgina de moarte/ tu înseamnă nu, evident/ uite-aşa m-apucă pe mine cheful/ de exhibiţionism lingvistic/ limba ta de porc e o petală/ îţi folosesc creierul ca pe un vibrator” (4augustcostineşti) sau că „fug de vindecare prin cuvinte/ (...)/ cuvintele sunt femeile mele gonflabile/ sunt propria mea adulteră” (Testament).
     Răsfoind cartea, la re-re-lectură, imaginea este aceea a unei răscruci sau a unui ghem. Între artificialitate şi ludic, între organic şi mimetic, între teribilism şi intens pînă la limita suportabilului, poezia Mirunei Vlada poate să o ia, brusc, în absolut orice direcţie...