nr. 25-27 (166-168)
31 mai 2005
 

Andreea Pavel

     Pe 2 aprilie am participat la prima şedinţă a cenaclului revistei „Tomis”, al cărui moderator a fost şi va rămîne poetul George Vasilievici. Nu obişnuiesc să comentez întrunirile la care particip, însă asta chiar a meritat…
     Toată această frumoasă nebunie a început pe 1 aprilie. Verificîndu-mi adresa de mail, ajung la un „anuntz”, care vestea o şedinţă de cenaclu, azi la orele 18:00, la „Casa Veche”. Moderator: George Vasilievici… Mai citesc o dată…
     După lungi îndoieli între a fi sau a nu fi o glumă proastă, îmi asum riscul, şi, în ziua cu pricina, îmi întîlnesc prietenii, colegii şi gazdele într-o bodeguţă întunecată, friguroasă şi, probabil, cîndva bîntuită. Atmosfera aparent destinsă te făcea să crezi că intri într-o lume de basm, sau, mai bine zis, în lumea de basm a lui! A lui George Vasilievici. Nu trebuia decît să iubim, să fim iubiţi şi să ne destăinuim fericirea reciproc, prin poezie, proză sau, pur şi simplu, discutînd. Vinul din belşug, de pe mese, paharele albe, de unică folosinţă, scaunele asemănătoare cu cele din autobuz, dar tapiţate original, şi, mai ales, căldura… sufletească alcătuiau ispita perfectă pentru a te hotărî să-ţi petreci după-amiaza de sîmbătă, în mijlocul lupilor…
     Ne aşezăm, ne facem comozi, atît cît se putea, şi, în numai „9 minute”, totul era pregătit. Puteam începe. Mai întîi, se încearcă prezentarea noului cenaclu şi, ulterior, donşoara’ Alina Spînu şi George Vasilievici îl prezintă şi pe Mircea Ţuglea, printr-o glumiţă ieftină: „Vrei să-ţi fac şi reclamă, acum? Hahaha…”, ca fondator al „pătratului de marţi”, ţinut la „liceeeeuuuu….ăăăă….ăăă…ă, adică colegiu’, dragă!”
     În cele din urmă, cu calm şi relaxare, Vasilievici ne anunţă zîmbind că autorul invitat să citească nu va fi de faţă, urmînd ca textele dumnealui să fie citite de o persoană oarecare de-acolo. Dar, înainte de a hotărî norocosul substitut al lui Marius Pîrlogea, George Vasilievici ne surprinde cu un monolog tare haotic, incert şi incoerent, despre viziunea dumnealui asupra generaţiei douămiiste, a cărei existenţă este atît de controversată în ultima vreme.
     Un alt domn din partea revistei „Tomis”, se ridică şi, foarte amuzat de felu’ lui, traversează încăperea pentru a face poze, păstrîndu-şi astfel şi cîteva amintiri cu noi, dar, mai ales, cu George, din toate unghiurile şi în toate ipostazele. În fine, monologul, întrerupt chiar de una dintre colegele emoţionatului, culminează cu întrebarea: „ - Cine citeşte, deci?”. Bine, bine, Marius Pîrlogea, dar unde e? De ce n-a venit? A fost anunţat, măcar? Siguuuur? Spunîndu-ne că da, a fost anunţat că va citi şi că nu a scos la imprimantă textele lui Pîrlogea, aşa cum le-a scos pe ale lui „mă, Mircea”, Georgică ne povesteşte că autorul în cauză, trebuie să „mai şi muncească, pentru a trăi în continuare această viaţă mizeră de poet…”. În cele din urmă, am aflat că  Marius Pîrlogea a ajuns pe-acolo, la îndemnul unei colege de-ale dumnealui, amuzată de modul în care decurgeau lucrurile: „Da, mă, tre să vii! Neapărat! Ai putea să ajungi în 10-15 minute? E ca lumea, ca lumea..Vorbesc ăştia, aici, de tine!” În jurul orelor 20:00, avînd o vagă idee despre locul unde se ţinea cenaclul, lui Pîrlogea nici prin gînd nu i-ar fi trecut că tocmai dumnealui este primul norocos care va citi la „Casa Veche”. Revenind la ale noastre, Anda Nemirschi, o domnişoară cu initiaţivă şi fără trac, se oferă de undeva din spatele încăperii, să recite poeziioarele cu prostii şi cuvinte „măcelariste”. Zis şi făcut, intervenţia colegei mele lasă impresia unei intonaţii bune, dar un pic prea rapide. Imediat după asta, moderatorul-poet ia din nou cuvîntul şi propune lecturarea altor şi altor poezii cu autorii absenţi la faţa locului, desigur. Fără să aştepte ideile, propunerile sau părerile celorlalţi, citeşte. Şi citeşte… La un moment dat, se opreşte, întrebînd: „Ce părere aveţi?”, însă după ce avea să urmeze, întrebările lui păreau a fi absolut retorice…
     Nu ştiu dacă Vasilievici a mai moderat la viaţa lui alte cenacluri, însă doar prin lipsa de experienţă îmi pot explica comportamentul, gesturile, monologul uşor haotice şi replicile contradictorii. Şi, ca să nu fiu foarte rea, nu voi încerca să mă gîndesc cum a ajuns Georgel ăsta mic la concluzia că e de preferat ca un cenaclu să NU fie moderat de un poet!! Păi, vorba aia: cu nea’ Sandu înainte şi tot ieşea ceva, nu? Ce? Nu ştiţi cine-i nea’ Sandu? Eh, mergem după principiul lui George: „E cenaclu’ meu, fac ce vreau!” Ca atare: e articolu’ meu, vă zic cînd vreau! Asta ca să nu mai amintesc şi de expresia feţei lui, niţel disperată , mişcîndu-se brusc în stînga şi dreapta, materializată în: „Hai zi ceva! Zi-i, tu, ce crezi?” Şi aşa, toate discuţiile (le numim aşa, pînă la urmă…) deviau aberant şi prostesc, către poezie în general către poeţi şi ne-poeţi, fără să se discute, însă, despre acele poezii citite; transformîndu-se totul într-o aiureală înceţoşată, mai rău decît fumul ţigărilor din încăpere şi a celui…din poezii. Pînă la urmă, una dintre reprezentantele reviste „Tomis”, Raluca Şerban, ne împărtăşeşte opinia ei asupra textelor citite. Urmează dl. Corneliu Dida, care ne sugerează scurt şi la obiect „să citim 99% din timp şi 1% să scriem, iar din acel 1% scris, 99%  să aruncăm la gunoi.” (Georgică, tată, înţeleseşi acu’ aluzia?). Apoi, ceva obişnuit deja: alte monologuri, scurte intervenţii şi mici incoveniente şi după citirea unei alte poezii, cu „chix” de data asta, G.Vasilievici, ce ne ochia de ceva timp, îşi întoarse atenţia, privirea şi corpul, către mine şi celelalte colege. Susţinea că „şi-ar dori să audă părerea unor autori inocenţi şi sinceri”. Hmm… interesant! Zîmbete stîlcite pe chipurile noastre şi multe semne de întrebare în căpşoare’. O rimă, un început poetic, nu? Dar vorba aia: dacă n-ai haz de „albalux în vux”, degeabax, nu? Mă mişc din poziţia atît de comodă şi mă declar nesatisfacută de poezie. Atît mi-a trebuit ca să ajung din nou la concluzia mea… degeabax măi, n-am gustat hazul. Iar noi ştim de ce… 
     Şi încearcă la alţii. Nimic. Apoi, vrea el însuşi să-şi expună părerea în legătură cu o altă poezie, reproşîndu-ne pe acelaşi ton glumeţ, că „la dialog e tăcere”. Oare pentru că abordarea dumnealui şi a domnişoarei Alina Spînu semănau cu nişte glume proaste şi ironii „tolerante”, transformîndu-se în atacuri şi bruscări verbale? Sau pentru că moderatorul nostru nu făcea decît să caute bîrfuliţe şi chestii picante, despre douămiiştii care ba există, ba nu există, în funcţie de flori şi stări; să monopolizeze „dialogurile” şi să strige ca nea Costică din deal? Violent şi zarzavagiu? Sau, oare pentru că seamăna cu şefu’ unei „generaţii de zerovirgulădoi grei...”? Că vorba aia, „ăsta-i trendu, într-o lume decapitată”, nu? (citat din Sorin Tudor Dinco) Nu, cu siguranţă nu astea-s motivele. Sunt doar paranoia, căci relaxarea plutea în aer, deci frigul era de vină… Cert e că Gigică m-a convins să-i telefonez Oanei Ninulescu, asta aşa ca să fiu eu sigură că într-adevăr s-a masturbat cu pixu’. Şi, poate, mai încolo îl invit la o cafea pe Claudiu Komartin, tot aşa, ca să-i măsor pumnu’. Încă nu-mi vine să cred că l-a bătut pe Ianuş, da’ aşa, „la propriu”, deci nu la figurat, da?
     Nici nu realizez dacă se ia sau nu în seama vreo opinie din cele susţinute de mine, cînd îşi face apariţia nea Sandu’, sau Săndel, pentru prieteni, un cetăţean mai sincer decît mine şi a cărui prezenţă avea să devină deliciul serii. Ne sfătuieşte prietenos şi vesel (că doar eram ca şi-n familie, ce naiba…) să ne iubim, să fim deştepţi, şi să gîndim mai mult decît gîndim acum, după care pleacă, iar noi ne reluăm intimităţile.
     Visînd probabil la o atmosferă foarte calmă şi relaxantă, George mai cere două beri, după care reia polemica, privind poezia, ce e poezia, ce vrea poezia, cu ce se mănîncă poezia, cine a inventat poezia, poezia… poezia… poezia… cu Mircea Ţuglea -„scriitor douămiist” şi Radu Nichitescu - „care n-a zis nimic azi”.  Încurcat fiind în explicaţii, argumente, idei, fum şi bere, mă gîndesc să-i ofer soluţia problemelor sale, sugerîndu-i să devină avocat. Nimic interesant, însă, după figură, îmi dau seama că nu s-ar fi gîndit la asta vreodată… Mai bine ziceam parlamentar !
     Pe la vreo şapte jumate’ deja dîrdîiam, eram îmbibată de fum(uri) şi concepţii care mai de care mai îmbîrligate asupra douămiiştilor, asupra poeziei şi asupra mea.
     Mă uit pe geam: o băbuţă cu un batic ce-i strîngea bărbia de creştet îşi întinde lenjeria pe sîrma prea încărcată, deja. În dreapta, spectatorii ascultă, în spate ascultă şi ei, tolăniţi pe scaune. În stînga: Vasilievici! Vorbeşte!
     „-Mă scuzi, bună seara!”
     Cobor scările şi… aer! Privesc peste umăr: casa veche era bîntuită din nou…
     Fiasco...
     Acasă! Scris: Păcăleală…

ISSN 1584-1715


 

© marţi 2003-2005, hosted by altair net