nr. 25-27 (166-168)
31 mai 2005
 

Radu Nichitescu

în legătură cu 28 mai 2005

     Am întîlnit mulţi oameni care pretind că scriu poezie. Mulţi oameni care pretind că sunt poeţi şi cărora lumea le hrăneşte această iluzie. Mulţi oameni care dacă în loc să îşi inchipuie că scriu poezie ar munci cîmpul, ar aduce celorlalţi un lucru la fel de important ca o poezie.
     Poezia nu este un exerciţiu. Poezia nu e o formulă definită, nu este raţiune. Poezia înseamnă a simţi. Un sentiment, ar spune unii, o întîmplare firească. Ea nu poate fi definită decît prin negaţie, la fel cum galbenul nu poate fi definit decît prin negaţie. Dar e păcat ca negaţia să aibă vreodată de-a face cu poezia. Poezia este sau nu este. Cînd vezi o poezie o recunoşti. Însă un om care stă în spatele unei uşi închise şi priveşte pe gaura cheii nu ar putea nicicînd să vadă tot ceea ce vede cel care a deschis deja uşa şi a intrat în cameră, ci doar o mică parte, la fel cum un porc nu sesizează decît cel mult o diferenţă fizică între el şi om. Şi orice i-ai face acestui porc, nu l-ai putea niciodată convinge să creadă într-o diferenţă calitativă, iar nu cantitativă.
     Discuţia despre literatură ar fi una simplă. Nu mă interesează să citesc ceea ce eu singur pot trăi la modul empiric sau îmi pot închipui, fără nici un efort deosebit. Nu mă interesează să citesc nişte lucruri ştiute şi nu mă interesează să citesc despre lucruri nefireşti. Înainte de a scrie trebuie să ştii cine eşti. Unii oameni îşi pun problema scrisului lor. De ce scriu, se întreabă aceştia. Cînd acest lucru se întîmplă şi este împărtăşit, scriitura este nulă, are valoare doar pentru cel care o scrie.
     Nu cred în oamenii care îşi doresc o lume mai rea.
     Pentru mine poezia poate cel mult să fie tristă. Tristeţea este un lucru sincer, un sentiment natural. Dar dincolo de tristeţe nu cred să mai existe ceva sincer. În sens invers însă, cu siguranţă da.
     O, nu! Poezia nu ar putea nicicînd să fie o ştiinţă.
     Vorbeam de culori. Există galben, care nu e roşu, există verde, care nu e albastru. Toţi ştim asta. Dar cîţi putem să le punem una lîngă alta precum Van Gogh?
     Am un prieten care nu l-a citit decît pe Eminescu. Iată cum sună una dintre primele lui scrieri:
     „Norii ticsiţi de tristete şi ploaie verzi şi albaştrii curînd vor ploua cum nimeni nu ştie ce culoare are cuvîntul lacrimi şi stropi în agonie
     Copacii scîrţîie din toate punctele de uitare şi de sacrificii şi îşi închid ochii dinspre lacuri durerea neputînd dezvăluii
     Ceaţa se lasă greu peste oameni insesizabilă lumina este şi ne mijim ochii spre marea tablă a cunoaşterii literele fiindu-i confuze
     Soarele s-a ascuns printre ochii albaştrii de copii printre valuri de mare calmă îngeri şi demoni se sacrifică pentru
     Ea lumina-i să o simtă
     Şi minutele şi secundele se lasă aşteptate de către un ceas cu cadranul de aur îmbătrînit de vorbe şi fapte timpul îl ascunde printre noi.”
     Un alt bun prieten îmi spunea un lucru: Radu, într-un teatru, există un regizor care pune pe scenă scenariul, după ce l-a citit şi înţeles, arătîndu-le actorilor cum să joace; există actorii care joacă scenariul înţelegîndu-l după cum şi ce le spune regizorul, neputînd însă să-l scrie; există apoi spectatorii, care habar n-au cum e să fii actor, cu atît mai mult regizor, neputînd să fie nici una nici alta, dar plătind pentru bilet.
     I-am spus că are dreptate, dar că mai există şi oamenii care nu merg niciodată la teatru.
     Ia uitaţi-vă bine.

ISSN 1584-1715


 

© marţi 2003-2005, hosted by altair net