nr. 25-27 (166-168)
31 mai 2005
 

Rada Marin

 

       

 

 




 




 







 

 

 

 

 




 




 

 

 

 

Cosmin Constantin

aoarde sabina

     În 1997, pe cînd Adrian era încă un copil minune, în satul Creţuleşti se făcea un film. Tony Gatlif încheia trilogia lui cu filme despre ţigani aici. Astfel, după Les Princes (1983) şi Latcho Drom (1993) apărea Gadjo Dilo.
    
Tony Gatlif (Michel Dahmani adică) s-a născut în Algeria în 1948. Descendenţa sa ţigănească l-a făcut să se întoarcă mereu spre rădăcini, motivul gypsy fiind prezent foarte des în filmele sale.
     Distribuţia este destul de interesantă. În afară de cuplul Romain Duris şi Rona Hartner (cunoscută la noi mai mult pentru scandalul cu Emil Costantinescu, cu toate că are un CV absolut impresionant) şi alţi 3-4 actori profesionişti, restul protagoniştilor sunt locuitori ai satului Creţuleşti. M-am plîns mereu că actorii români nu joacă natural, de cele mai multe ori am avut dreptate. Mă uitam la oamenii ăia care poate nu mai văzuseră niciodată o cameră de luat vederi, cît de normali păreau. Bineînţeles că la climax lucrurile scîrţîie, regizorii mereu par să ceară accentuarea unor momente, de parcă altfel nu ne-am da seama că sunt importante şi n-am simţi, vezi doamne, cîtă durere şi disperare se strînge acolo.
     Gadjo Dilo este povestea unui tînăr francez venit în România să caute o cîntăreaţă. De la tatăl său ii rămăsese o casetă neinscripţionată pe care era o melodie care îl fascinase. Aşadar tînărul Stéphane ajunge să fie „adoptat” de o comunitate ţigănească unde se adaptează binişor. Disensiunile dintre ţigani şi români duc însă la o tragedie, iar Stéphane şi iubita sa, Sabina, se văd obligaţi să plece în Franţa, nu înainte de a distruge toate notiţele adunate în timpul şederii aici. Se pare că este o poveste reală, a lui Stéphane Karo, acum unul din managerii trupei „Taraf de Haïdouks”. Unii ar putea spune că pare comună, doar că este astfel îmbrăcată încît accentul cade mai puţin pe poveste şi mai mult pe orice altceva.
     Coloana sonoră mi-a schimbat opinia despre muzica ţigănească, părerea despre dansurile ţigăneşti mi s-a schimbat şi ea. Privesc ţiganii altfel cu toate că îi văd tot aşa ca înainte şi asta pentru că Gadjo dilo e un film mişto, e un film care schimba perspectiva, e un film pe care românii nu l-ar fi putut face niciodată.
     „Dau de baut pentru cei care m-au băgat în puşcarie”, restore dară. Tutti frutti tekelas…

ISSN 1584-1715


 

   


© marţi 2003-2005, hosted by altair net