nr. 25-27 (166-168)
31 mai 2005
 

Sorin Tudor Dinco

mein hard

care să fie virusul ăla aşa de nenorocit? Poate oraşul ăsta, în care nu mişcă nimic şi de a cărui letargie m-am infestat (zilele trecute, un pod rupt l-a izolat de restul ţării. Se poate ajunge aici, dar locul este inutil oricărei tranzitări. Rute ocolitoare îngroaşă conturul izolării. Dezolării). Poate familia, căreia nu îi aduc nimic bun din faptul că scriu. Nici fericire, nici bani; nici linişte, nici pîine. Cînd scriu, în casa mea e doliu, sînt momente în care răul ăsta vibrează în aer. Nişte cartografi ai paranormalului ar putea descrie aura de energii negative care îmi învăluie căminul conjugal. Cînd aveam vreo 16 ani, cred, tata mi-a descoperit un caiet cu încercările mele literare de atunci. A scris pe coperta lui "mîzgăleli". Apoi, într-una din serile lui scandaloase, după ce însămînţase vacile de la zootehnie, mi-a vorbit de feucivagner, şopănhauăr şi de cant, ca de nişte căcăcioşi, escroci, bulangii, şi că ar fi mai bine să mă duc în dumnezeii mamei mele, dacă am impresia că sînt mai deştept decît cîinele care îi lingea lui, atunci, mîna pătată de tinctură de iod. În loc să-l urăsc - ura a apărut spontan după încă un anotimp - îl priveam admirativ, uimit că ştie. De unde ştia? Din caietele mele? Şi ce înţelesese, că nu explicam nimic... am ajuns să-mi înţeleg scrisul ca pe ceva patologic.  

un virus - să-l ia talpa webului! - mi-a f*t*t calculatorul. toată munca mea s-a dus pe apa simbetei... acu, stau cu mortu-n casă şi mă uit la el ca la un hău închis, în care mi s-au prăbuşit toate proiectele mele artistico-alea-alea, cu care plănuiam să cuceresc lumea! megi intregi de vise pierdute, gigi grămadă de programe... mein hard ist kaput. sîntem cu toţii ameninţaţi de apocalipsa computaţiei, una individuală, pînă la colapsul global. aşa că, luaţi-vă antiviruşi bengoşi! ridicaţi securea războiului împotriva matrix-bulelii! faceţi ceva şi razbunaţi-mă! io, de azi, voi trece la scrisul cu mîna, că, ce-i făcut de mîna ta - ruşine să-mi fie! - e lucru sigur. să redescoperim hîrtia şi pixu! să dăm o m*ie computaţiei! să trăim liberi de tastaturi! să mîncăm murături! acu, aştept cele trei zile, să văd dacă hardul va reînvia! hahaleluia! 

s72: ce faci, bre, fraaate? gvas: bine frateeeeeee. tu ce faci? s72: scriu la ziar. gvas: îmi trimiţi şi mie nişte poezie deaia de a ta pt tomis şi pt mine să mai citesc aşa... s72: pentru tine, da. pentru tomis, nu, că mă bagă la generaţia aia de 2 bani. mă, io încerc să mă las de scris. am încercat cu fumatu şi nu ţine. aşa că mă las de scris. gvas: vrei să te laşi de ceva după cîte văd eu. nu te bagă nimeni nicăieri. s-a încheiat povestea aia. te băgăm la pariuri pt viitoarea literatură română. s72: ok. o continuă tzupa la buchale, în seara asta, la club a, mi se pare. io nu cred în literatura română. sînt nişte accidente, însă, care păstrează iluzia. gvas: ce face tzupa la club a? s72: stai să îţi forwardez.... da mai durează nitzel. băi, pe bune, mă las de scris. fac exerciţii de voinţă. la ce dracu? nu am nimic de pierdut. mi-aş recîştiga sinceritatea. vezi că ţi-am trimis "o invitaţie" de pe altă adresă. gvas: în mail? s72: da, în mail. gvas: ok. gvas has signed out. (05-mai-2005 12:20) 

Cînd tata umbla beat (el zicea că e obosit - uneori, acum, îl înţeleg pentru atunci), mamas mă ruga să nu îi ies în cale cu cărţile mele, aşa că o tăiam la tataia, sub nuci, să citesc. Citeam acolo, însă cu teama că săvîrşesc un mare păcat faţă de tatăl meu, deşi mă scuturam deseori de gîndul acesta. Cred ca ura aşa a apărut, văzînd că nu există nici o scăpare în respectul faţă de el şi că rămînerea în apropiere m-ar face complice la vulgaritatea existenţei lui. Citeam cu sete, cu foame, cu dinţii, de parcă aş fi vrut să lichidez trecutul, deşi nu îl cunoscusem în adevărata lui taină. Mă simţeam un fiu de ţăran inautentic şi invidiam amici de la sat care trăiau în naturaleţea originii lor. O jenă de ceea ce sînt mă urmăreşte din adolescenţă, o adolescenţă a silei, pentru că, pe lîngă ceea ce începusem să devin, mă chinuia tot ceea ce putusem trăi pînă la acea vîrstă. Dar s-au futut şi toate zilele alea ale mele, în care îmi eram propriul erou. Nu, scrisul mi se întîmplase mai demult, într-o împrejurare cu mult mai nefericită pentru copilăria mea, decît pericolul pe care simt că îl duc cu mine, în prezent, pentru copilul meu. 

Nu ai sentimentul ridicolului? Nu te jenează insistenţa cu care crezi in destin? Cînd intru în biblioteca şcolii în care predau, mă uit la imensitatea de rafturi pline de cărţi inutile. Zac. Putrezesc. Hoituri. Ieri, am descoperit încă un motiv, o carte prăfuită rău de tot, "scriitori uitaţi". O carte necitită despre scriitori necitiţi. E porn. Probabil cel mai porn lucru pe care l-am descoperit în(tre) cărţi.  

fii atent, ce îţi scriu eu aici este foarte serios... în ultima vreme m-am simţit foarte rău, nu neaparat că am probleme cu sănătatea, însă, ca un blestem, merg din rău în mai rău. duminică seara, am deschis calculatorul, să scriu. vreau să spun că, în ultimele două săptămîni, începuse să se închege cartea, acolo, pe calculator, să am o regularitate, să se construiască ceva durabil, să cred că am găsit ceea ce mă ţinea paralizat de mai mulţi ani. nopţi nedormite, muncă asiduă, gînduri chinuitoare, toate se revărsau în calculator, cartea crestea... numai că, duminică seara, calculatorul mi s-a bulit. a crăpat hardul. cu tot, cu munca mea, tot! şi azi dimineaţă am încercat să îl reanim, nimic! iată, îmi spun, iată că, fără vreo premeditare, lucrurile merg spre ceea ce scriu eu acolo, spre moarte. sînt distrus. abia mă abţin să nu plîng, aici, la ziar. cedez nervos... îmi voi programa sinuciderea. nu mai am de ce să mai trăiesc, mă sufocă eşecurile, mă sufocă aceste probleme cu care mi-am complicat viaţa. tot ce va urma va fi suicidal. m-am înfundat! îmi bag pula în viaţa asta de căcat! s 

inexplicabil, inefabil, inexprimabil, incomunicabil aş suferi dacă aş renunţa. Probabil că sînt un scriitor adevărat, chiar dacă, din cîte mă autoevaluez eu, scriu ca mulţi alţii, de la stînga la dreapta, despre una, despre ceilalţi, despre alta, despre celelalte, despre mine. Fatalmente, despre mine. Scrisul s-a inventat la persoana întîi. Celelalte sînt artificialităţi conexe. Evident că cititul ar răscoli în mine legăturile embrionare pe care, în copilărie, intelectul le-a stabilit între scris şi citit. Ar trebui, aşadar, să renunţ şi la citit, însă aici lucrurile se complică pe plan profesional. Nu am voie să nu citesc. În plus, muzica, filmul, serile şi nopţile albastre, ploaia, zăpada, o femeie graţioasă, şmecheriile din bugs bunny, sărăcia, prieteniile, dar mai ales amintirile, memoria - toate se leagă de scris, toate mă vor arunca, ori de cîte ori mă voi întîlni cu ele, în aceeaşi gheenă. Cu ce aş putea înlocui scrisul? Cu tîmplăritul. Imi place foarte mult să lucrez cu lemnul. Ar fi o salvare... dar mă înşel, ştiu eu bine... aş ajunge să tîmplăresc la persoana întîi. Cum să scap, atunci, de mine? Există moarte după viaţă?

(din porn)

ISSN 1584-1715


 

© marţi 2003-2005, hosted by altair net