nr. 25-27 (166-168)
31 mai 2005
 

Raluca Ciochină

penelopa lui andrei makine

     Scriitor francez contemporan, Andrei Makine a avut un succes ameţitor cu Testamentul francez în 1995, după care numele lui a devenit de notorietate. A publicat pînă acum nouă romane, ultimul în traducerea foarte bună a lui Dan Radu Stănescu la Ed. Polirom, Femeia care aştepta (2005). Stilul cu care Makine ne-a obişnuit îl regăsim şi aici: efuziuni poetice subtile, influenţe politice ce se combină cu o scriitură autobiografică, planuri temporale care se întrepătrund armonios. Însă cititorului nu i se dă impresia unui roman postmodern, sau măcar scris în contemporaneitatea noastră socială şi politică, ci mai mult a unei scrieri romantice, pe alocuri simbolică, irizînd din mit.
     Naratorul, tînăr scriitor rus al cercului Wigwam din Leningradul anilor 70, este trimis să culeagă date despre obiceiurile străvechi dintr-o zonă îndepărtată pentru a le publica apoi într-o carte oarecare. Întîlneşte în sat o figură feminină, o Penelopă foarte misterioasă ce îl fascinează prin aşteptarea ei perseverentă a bărbatului iubit. Ceea ce iniţial fuseseră doar mici note zilnice fără importanţă se transformă progresiv într-un roman, într-o poveste miraculoasă brusc întreruptă de noaptea lor de dragoste iniţiatică şi de plecarea înapoi a scriitorului.
     Figura centrală a cărţii este, astfel, Vera, învăţătoare într-un sat uitat de munte, în regiunea Arhanghelesk lîngă Marea Albă. Verita, Arhanghel, Marea Albă conotează deja religios, sau dacă nu, revelatoriu/sacral şi creează un univers de aşteptare ce nu va fi dezamăgit - zona unde naratorul ajunge este chiar o alveolă temporală şi spaţială, extrasă din coordonatele geografice: „Totul e învelit în albeaţa albăstruie a chiciurei, copacii stau încremeniţi sub voalul ei delicat, pereţii caselor sunt smălţuiţi cu cristale. Împing uşa şi trag o gură de aer, încercînd să aspir, pînă la ameţeală, beţia îngheţată a frumuseţii acesteia. Simt că aerul din jur poate din nou să mă drogheze, să mă facă să uit plecarea. (…) Magia momentului e însă peste tot. Orice pas are sunetul straniu de sticlă spartă. Să rămîi aici, să dispari în acest timp fără ceasuri!”.
     Misterioasa Vera este prinsă în povestea naratorului, în mrejele ficţionalului care se întreţes şi se rup aproape în acelaşi timp. Este interesant de observat cum, portretul personajului este construit la început din mărturiile (false) ale celorlalţi săteni sau din propriile impresii, ca mai tîrziu să fie negat şi reconstruit conform realului, conform experienţei. Cititorului i se întinde o plasă, pactul cu scriitorul este la fel de înşelător precum fata morgana: „O ascultam fără să reuşesc să scap de o imagine care mă bruia: o pustnică, o logodnică-văduvă de neconsolat, o eremită consacrată cultului morţilor şi această tînără doctorandă în Leningradul anilor 60, cu efervescenţa lor poststalinistă. Prin urmare, mă înşelasem complet în privinţa sensului celor trăite de ea…”.
     Pierdut în sălbăticiunea munţilor, situat într-un ţinut mlăştinos, satul Mirnoie este tărîmul basmic al tinereţii fără bătrîneţe şi vieţii fără de moarte unde „pînă şi actualitatea, geografic atît de apropiată, părea să vină dintr-o altă lume, dintr-o epocă în care timpul exista.” Case părăsite, uitate de vreme, lacul albit de gheaţă, copacii însinguraţi dar falnici reprezintă decorul unde locuiesc fiinţe stranii, solitare, îngereşti, înfrumuseţate de suferinţă. Sunt femei care şi-au pierdut bărbaţii şi fiii în cel de-al doilea război mondial şi îşi ascund durerea în casele lor mici, de jucărie, înnobilîndu-se pe măsura trecerii vremii şi a apropierii morţii.
     Vera este cea mai tînără dintre ele, poate o preotesă ce-şi ascunde ritualurile aşteptîndu-l de treizeci de ani pe Ulise, plecat ca soldat în război. De fapt, aşteptarea nu semnifică decît natura ei sacrală, castitatea mariană pe care o păstrează cu perseverenţă „pentru că cel care trebuie să vină va veni. Altfel, dragostea nu este decît un pahar cu apă dat peste cap, cum zicea frumoasa noastră Alexandra…”. Spre sfîrşit, Ulise apare într-adevăr, în hainele unui bunic simpatic dar anonim, pozat în ziar – o apariţie şocant de comună, fără aură mesianică, iar miraculosul poveştii se împrăştie rapid.
     Prolific în definiţii date iubirii, romanul lui Andrei Makine satisface orice tip de cititor: fie parcursă la reprezeală, ochind pasajele „frumoase”, emoţionante, fie citită cu atenţie, inteligent, Femeia care aştepta este o lectură deosebită ce aminteşte de basmele din copilărie. Şi, ca în orice poveste, finalul demitizează brusc, recuperînd valorile realului: „Insula cu silueta luminoasă a bisericii şi cu cei cîţiva copaci din cimitir, unduirea albastru-cenuşie a pădurii, acoperişurile din Mirnoie care şi-au pierdut strălucirea argintie… În curînd, chiciura se va topi de tot şi ele vor semăna cu acoperişurile unui sat ca atîtea altele, în aşteptarea iernii.”

ISSN 1584-1715


 

© marţi 2003-2005, hosted by altair net