nr. 25-27 (166-168)
31 mai 2005
 

Rodica Drăghincescu

fragmente dintr-un jurnal în creştere

     “Tavanul a crăpat într-un colţ. Mă caţăr pe pereţi, bag ochiul în crăpătură. Vine miros de turte cu brînză, se aud vorbe şvăbeşti, chicoteli de ecou acoperit cu perne sau bolovani :
    
     Dorothea plînge, împleteşte o eşarfă din lînă verde, îi povesteşte cumnatei Gundula : “ De la preotul Moser, de la  cuiburile de barză şi insectele nocturne ale Ilkăi, de la joaca de-a arcaşii, cu Leo, vizitiul cel peltic, negos şi gras cît casa, de la aburul dimineţilor ude şi proasepte, pornite la trap  din goarna vînătorilor, de la mirosul jivinelor sîngerînde, purtate pe spate de gonacii lui Kaspar, de la primele poeme în ploaie sau pe amurg, încadrate de borcane cu dulceaţä neagră şi rece, la exacta  şi searbăda viaţă de elev militar. Bietul copil!”
    
     Parcă ar fi fost luat brusc din somn în chiar zorii zilei cînd împlinea treisprezece ani, îmbrăcat într-o cămaşă de forţă din care nu va mai putea ieşi pînă la vîrsta de 21. În uniforma asta,  favorizat de prietenia ducelui Herzog cu Kaspar, şi de anumite facilităţi şi simpatii academice, Dri devine “der junge Schill”, primindu-şi părinţii  la castelul Solitude, în vizite oficiale. Graţie rezultatelor excelente obţinute la examene, deja după primul an de educaţie militară, familia se mîndreşte cu el, lucru care nu se va repeta în următorii ani, întrucît Schill, fire de poet, se va dezinteresa, din ce în ce mai mult,  de viaţa militară, plasîndu-se printre cei mai slabi elevi, spre disperarea tatălui.
    
    

30 noiembrie.
    
     Schill e în dreptul ferestrei, admiră armăsarii paradei în pregătire. Din turnul mare al castelului sună goarna de amurg  Soarele e rupt în bucăţi galbene, colerice. E vremea de banchet. Bucătarii castelului transportă coşuri mari cu cartofi şi varză.
    
     Frig ţurţuros, butucii scîrţîie a lene.
    
     Pasărea a  nimerit cu capul în geam. Dri se ridică, deschide, îi găseşte  pe pervaz trupul cald şi plin de sînge. Sticlete violent. Ochii lui mici îl privesc oblic.
    
    
30 noiembrie.
    
     Motorul trebilor nocturne huruie. La restaurantul vecin e nuntă. Voci de ruşi graşi la portofel. À propos de ruşi, Viktor, iubitul Maşei, mi-a făcut cadou un telefon mobil, de ziua mea trecută.  Unchiul lui, Vasia, stabilit în Stuttgart,  e plin de mobile, drept pentru carele de ce să nu-şi permită nepotul o mică sustragere din şpaisul cu pricina ?
    
     Pistil de întuneric.
    
     Sînt obosită, fac mult zgomot.
    
     Specie de beznă cu clopoţei, că(l)care în străchini cu zurgălăi.
    
     Gîndesc pocit, îmi propoziţionez întunericul în dezacorduri de limbă. Sună mobilul cel nou : “ Funcţionează cadoul ?”- un tip tuşitor se erijează în spontan, emoţionat pînă peste cap. “Mi-ai lipsit, deşi te-am însoţit, ca prieten, ca tălmăcitor al scrisului tău, ca nimeni altul, ca un fricos, da, de ce să mint, ca unul căruia i se ţine cuţitul în gît, să mă crezi, e aşa, astă-noapte m-a atacat iar, pînă să mă taie cu ditamai cuţitul, mi-a băgat unghiile în beregată, acum am un pansament cu fular de mătase în jurul gîtului, îmi stă mişto. Voi pleca din oraş, vreo două săptămîni, în Eleveţia, la ski. S-ar zice că ne-am coordona absenţele, de vei pleca şi tu în România. Cine o să mă mai delecteze cu acele perioade acide, de ironie, refuz în draci, cine o să mai îmi dea în moalele capului cu luciditate calibrată pînă la senzualitate pură, otrăvicioasă ?! Dintr-o ţară cu prea multă zăpadă, eu, Fros, cucu !”
    
     Dorothea e foarte palidă, azi. Din colţul drept al sălii de oaspeţi, indicînd Mirandei cum să aşeze musafirii la  cină, chipul doamnei aduce cu o gogoaşă necoaptă, zbîrcitä de eforturile unei drojdii de proastă calitate. Frau Schiller vorbeşte, ferindu-se de uşile care se deschid din cînd în cînd. “Ducele a înfiinţat în ‘71 o şcoală pentru fiii ofiţerilor, numind-o pompos “Academia militară” şi şi- a obligat pe ofiţerii să-şi trimită băieţii la şcoala cu pricina.Vezi tu, Kaspar a fost adus în faţa unui fapt de necomentat. În această şcoală, fiii ofiţerilor care nu sînt nobili sînt supuşi la umilinţe. Se aşează la masă după ce termină de mîncat bogaţii, nu au voie să-şi pudreze părul, cum cere moda de acum. Mda, lui Dri i se dă permisiunea să şi-l pudreze, deoarece ducele nu-i poate suferi culoarea blond-roşcat”. În sală e şi Ilka,  îi dă o mînă de ajutor, aducînd coşuri cu veselă, feţe de masă, pahare, veze cu flori, sfeşnice, decoruri mici şi plăcute. Fata nu îndrăzneşte să întrebe despre ce şi-ar dori ea să afle, şi nici nu e nevoie, Frau Schiller e atît de tristă, că vorbeşte fără oprire : “Dintre profesorii Academiei cea mai mare înrurire auspra educaţiei sale o are Abel, care predă filozofia. La anu’, Dri o să se apuce şi de medicină, chit că şi-a dorit să se facă preot. Copil bun ! Nu s-a plîns niciodată de regimul militar al şcolii, abia dacă arareori a lăsat să i se citească pe faţă o umbră întunecată. Îmi spunea că ducele, tiran de felul său, dar avînd serioase înclinaţii de învăţator, îşi vizitează des şcoala, asistînd la lecţii şi punînd el însuşi întrebări elevilor. Dragul nostru duce vrea ca tinerii   să fie crescuţi într-o severă disciplină militară. În schimb, la sărbătorirea zilei de naştere a ducelui sau a metresei sale, Francizka von Hohenheim, elevii trebuie să le închine poezii omagiale. Şi Dri le-a scris  cîte-un imn, deh ! Copil bun, atîta numa’ că e plictisit, se plînge că e prea mult alb în 30, că ferestrele nu se închid prea bine, şi vîntul ăla aspru de deal - cu - pădure pătrunde în odaie, iară butucii sînt uzi, nu ard bine, iese fum şi îl ustură ochii. Nimic despre suferinţa sufletului, neadaptare, nimic despre singurătate, nimic. Acum, doamne Dumnezeul meu care eşti peste toţi şi în toate, de ce e a căzut în disperare ?! Ştii, fata mea, în primul an de studiu s-a străduit să fie cel mai bun, şi chiar nu l-a întrecut nimeni la învăţătură, cît l-a bucurat pe Kaspar străduinţa lui Dri ! În anul doi a rămas pe locul şapte, în anul trei, da, în anul acesta, e cel mai slab elev de la castel. Şi Herzog nu îi dă drumul acasă, poate că şi-ar reveni cumva !”
    
     Robotismul vieţii de la castel, precizia şi duritatea instrucţiei militare, vocile aspre ale superiorilor, grămezile de arme coclite ce trebuiau curăţate în fiecare zi, ordinele piezişe ale lui Karl-Eugen, lipsa prietenilor, privarea de libertatea atît de necesară oricărui adolescent, îl vor convinge pe Dri că numai în ascunzişurile scrisului există soluţii şi poteci de evadare.
    
    
Iarnă, noapte de iarnă, 1781.
    
     Schill a scris „Die Räuber”, o dramă pentru un teatru din Mannheim. Încîntat de succesul textului, părăseşte şcoala, se lasă ghidat de un prieten pînă la graniţă, aci se descurcă binişor, reuşind să ajungă, după cîteva ore bune de mers,  la destinaţie. Se bucură de contrastele sociale şi artistice dintre Mannheim şi Stuttgart, preferînd tacit viaţa mannheimezilor. Herzog află de escapadă, ia măsuri urgente, îl trimite pe Dri  paisprezece zile în arest, ordonîndu-i  să scrie o comedie.
    
    
Miercuri, joi, vineri, sîmbătă, duminică, luni, marţi, miercuri, joi.
    
     Noua percepere a realităţii îl aruncă pe tînărul militar într-o teribilă depresie.
      
    
Vineri, sîmbătă, duminică, luni, marţi, miercuri, joi.
    
     A trecut şi plecarea mea în România. S-a ofilit, ca timp. S-a ofilit şi drumul parcurs cu autocarul Pletl, s-au diluat şi oamenii ăia bătrîni, senili (un moş, rocker pletos, cu mulţi cercei în ureche, plin de jucării prin buzunare: văcuţe, căluţi, cocoşei, căţeluşi, pisicuţe, şoricei, confecţionate din te miri ce, le întorcea capul şi jucăriile cotcomugelătrauchiţcăiaunechezau), o babă cu batic înflorat povestind vecinelor de şedere, un pic de istorie de pe la ea din sat. Şi rockerul dat dracului o astupa din cînd în cînd, îşi făcea reclamă ca un adevărat vînzător ambulant. “Al dracului ţircusant !”- a strigat uina Mărioara Babeţi, fiica şi excontabila expreşedintelui de C.A.P.  din Iam, lîngă graniţa cu Vîrşeţ, la 12 kilometri de Vîrşeţ, sat vecin cu Coşteiu, cu Voivodinţ, vecin cu Bela Ţîrka, agică Biserica Albă, aşa m-o zîs tata, hă şi ce tată, mă, ce tată, o fost făcut armata la Carol şi la regele Mihai. Cap-ul l-or dres dintr-un  castel cu 240 de camere, bun al grofului Besinger din Ipenburg. Castelul ţînea şi două săli de spectacole, una mare, una mică, de jur împrejurul căsoaiei o fost parc, or fostără brazi, flori, păuni, în faţa castelului or zidit biserica. Grofu o murit la 65 de ani, băiatul lui la 16, că o avut pojar. Şi despre fetele din Austria nu ştiu prea multe. Poate că or fi aflat ele că văgăbonzii or văndalizat capela părintelui lor, i-or smuls mustăţîli, i-or furat sabia, l-or prădat urît, l-or aruncat în uliţă în oasele goale. Trupul grofului o fost dus şi ascuns măi tîrziu într-o criptă de la Oraviţa. L-o fost cărat cu cărutza. L-o agiutat  un om bun la suflet, na !  Acum, în ultimii ani, or început să apară nişte neamuri care vor averile grofului. Apăi, dragă, pămînturili nu măi ţîn dă Iam, ci de rupta Iugoslavie. 80 de lanţe de pămînt. Na iaca ! Vremuri duse !”
    
     Copiii din bus aproape că au sărit în buzunarele  bunicilor ori ale părinţilor, dornici să intre în posesia animalelor bătrînului rocker. 22 de ore de drum, fără un pui de somn. Pusta maghiară ne-a luat şapte ore. Şoferii firmei se schimbau tot la patru ore, făceau pauze rare, de ţigară, cafea, urinat. Buda din autocar era prea strîmtă, fără apă, fără hîrtie igenică, împuţită şi colcăitoare, un mic procent de iad. La trecerea vămilor română şi maghiară, o angajată a Pletlului a cerut călătorilor, la microfon, să dea cîte zece marci de căciulă, mită, să nu fie reţinut busul în vamă, şi, mai ales, să nu fie controlat în detaliu.
    
     Intrarea în ţară mi-a făcut rău. Sărăcia, mizeria, luxul rar şi chicios al cîtorva case de ţigani, presărate de-o parte şi de alta a şoselei Arad-Timişoara, birturile şi gropile locale, zidurile mucegăite ale imobilelor, şanţurile doldora de gunoaie stricate, cioburi, deşeuri industriale, animale moarte, demenţa asta dezumanizantă mi-a reamintit de unde am plecat. De unde autocontrol, echilibru psihic ? Am izbucnit în plîns. Plîns patriotic, plîns de atac, plîns de apărare, plîns de dinţi, lua-v-ar dracu’ de politicieni şi conducători, de mioritici şi decebalici, de sectanţi sexuali cu conturi murdare şi curve curate, mînca-v-ar de-o ciorbă zîna dracilor ! În fiece staţie Pletl aşteptau cerşetori drogaţi cu aurolac, diazepam şi ţuică sintetică !
    
     În autogara din Timişoara nu m-a aşteptat nimeni. Era prea devreme,  ale mele dormeau, era frig, au uitat, nu a sunat ceasul, plîngeam şi îmi ştergeam mucii cu o batistă occidentală. Cînd am sunat la uşa 3, mama s-a speriat, soneria nu s-a mai oprit din lătrat, am trezit din somn tot blocul.
    
     Viermi gălbui, de molie tîrzie, ară tavanul, schimbînd poteci şi tehnici de perforat hainele. Roţile ochilor s-au poticnit, urmîndu-i.
    
     Căpitanul Holz începe să rîdă. Dri e în arest, de zece zile, iar Holz îl muştruluieşte dimineaţă de dimineaţă, citindu-i din obligaţiile funcţiei de elev militar şi fiu de ofiţer. E seară, viscoleşte, sună goarna, vîjîie pereţii. Dri are capul  plin de versuri, îl ascultă pe Holz, printre metafore, rememorînd momentele de libertate, petrecute în afara academiei :
    
      (…) E la bărbier, se ferchezuieşte, îşi ridică mustăţile în vînt, apoi trece pe la Teatru. De acolo se abate pe la “Die Blumen der Dame”, un local unde se mai face, pe ascuns, politică revoluţionară. În fine, pleacă şi de aci, luînd sub braţ, două cutii pline cu dulciuri. Cînd urcă din nou în sanie, ninge ca-n poveşti. Vizitiul îşi ridică gluga peste chipiu şi o porneşte la trap. Sania alunecă, săltată de te miri ce pietroi înzăpezit, răsucindu-se din stradă în stradă, pînă ce ajunge la movila lui Ziegfried. În dreptul unei căsulii joase, Dri coboară, cu dulciurile sub braţ, bate la o uşă neagră, iar, cînd să intre, se loveşte cap în cap cu un domn, care, cerîndu-şi iertare, în cel mai impecabil dialect şvăbesc, se duce puşcă spre stradă. Dri e întîmpinat, de la uşă, de două femei tinere, foarte golaşe şi apetisante, cu sînii daţi pe marginea bustierelor. Flăcările unui presupus cămin se reflectă încă în ochii lor, ca într-o noapte păroasă, scăpată din calcule. Se aude scîncind un pian. Se aude clipocind o uşă, nu se mai vede Dri, se aud icnete de bărbaţi sătui, aprinşi la sfat.
    
     BMW . Mai să-mi spargă nostalgia unei dimineţi fără unt şi salam. Un BMW împărţindu-mi, prin porniri repetate, raţia de biscuiţi. E zi începută. Şi mă clarifică primul telefon, bornă de auzit, între motorul maşinii de afară, şi motorul aparaturii din capul meu.
    
     Uk: «- Alo, alo, hai că mor plictisit. Vin, circuiesc pe firul sonor. Se aude bine ? Să fac iar ? E perfect ? Bun, hai că te simt şi eu, aud, aud, ascultă-ma, scurt, apoi te las pe tine.”

ISSN 1584-1715


 

© marţi 2003-2005, hosted by altair net