nr. 25-27 (166-168)
31 mai 2005
 

Nora Dumitrescu

die klavierspielerin    

     Pentru Elfriede Jelinek, cîştigătoarea premiului Nobel pentru literatură în 2004,  romanul Pianista este unul cu o puternică încărcătură biografică. Pentru mine, ca simplă cititoare, acesta se prezintă cu o puternică încărcatură sexuală şi un mare bagaj de refulări. Romanul o are în prim-plan pe Erika Kohut, o profesoară de pian celibatară în vîrstă de treizeci şi cinci de ani. A trăit mereu în umbra mamei sale, dedicîndu-şi viaţa, voit sau nu, artei.  Mama întruchipează autoritatea supremă în micul nucleu al existenţei sale, căreia trebuie să se subjuge. Din nefericire, Erika nu este într-atît de talentată încît să devină pianistă, iar statutul de profesoară este o suplinire şi o posibilitate de a-şi focaliza dispreţul faţă de tot ce înseamnă tinereţe exuberantă, asupra tinerelor eleve. Erika Hohut locuieşte cu mama sa, şi mai mult, împart chiar “patul conjugal”. Mama ştie exact ce face fiica sa atunci cînd lipseşte de acasă. Domnişoara Kohut nu are viaţa socială, rarele sale ieşiri sunt reprezentate de micile concerte de cameră. Erika nu vizitează pe nimeni şi nimeni nu îşi doreşte s-o viziteze pe Erika. Mai tîrziu, aflăm că uneori concertele sunt pretextul unor escapade nocturne prin suburbiile Vienei. Se hrăneşte din mizeria caracteristică părţilor lăuntrice ale oraşului, unde noaptea nimeni nu ar trebui să umble singur pe străzi, alimentîndu-şi mintea cu imagini ce afundă în sexualitate perversă şi violenţă. 
     Totul culmineză cu o scenă de automutilare. Cînd unul dintre studenţi se îndrăgosteşte de ea, Erika îşi exprimă sexualitatea refulată pînă în acel moment printr-o scrisoare în care descrie un ritual sado-masochist. Se spune ca “cu greu poate fi găsită o carte în care dragostea fizică să fie prezentată în culori mai  dezgustătoare”.
     În esenţă cartea de faţă poate fi considerată o critică dură la adresa dominaţiei masculine, iar pentru a puncta acest lucru este suprinsă relaţia bărbat-femeie într-un mediu brutal şi murdar ca cel al cartierelor rău famate. Descrierea raportului dintre mamă si fiică este halucinantă, cele două sunt dependente una de alta. Desi reproşează constant mamei lipsa de libertate, de fiecare dată cînd simte “pericolul” de a trăi o experienţă autentică, singurul ei gînd este cum să ajungă mai repede acasă unde confortul sufragerei şi o seară în faţa televizorului alături de îmbrătişarea maternă alcătuiesc o copie ieftină a ceea ce se poate numi  viaţă. În concluzie, Pianista este o carte dură, deranjantă, uluitoare. În paginile ei nu vei găsi fericire, speranţă, frumuseţe. Scriitura durǎ, rece poate fi uneori surprinzǎtoare însǎ alteori, din contrǎ sǎ plictiseascǎ. O carte lipsita de clisee, inflexibilǎ, radicalǎ, dar pe alocuri devine anostǎ, iar la sfîrşit îţi lasǎ un gust amar.
      În anul 2001, Pianista a fost ecranizat de regizorul Michael Haneke. La Festivalul de la Cannes, filmul a obţinut Marele Premiu, precum şi premiul pentru cea mai bună  actriţă şi cel mai bun actor.

ISSN 1584-1715


 

© marţi 2003-2005, hosted by altair net