nr. 25-27 (166-168)
31 mai 2005
 

 Florin Poenaru

acum, ca şi în ‘38

     Doamnelor şi domnilor, vă rugăm ridicaţi-vă, urmează imnul Europei. Acum 60 de ani, naziştii erau înfrînţi şi astfel se năştea prilejul de bucurie de azi. De la un capăt la altul al Europei festivităţile sunt în plină desfăşurare. Eroii sunt dezgropaţi mediatic şi plimbaţi prin documentare encomiastice pe la toate televiziunile. Acum 60 de ani europenii buni au învins barbarii cei răi, iar ajutorul american a fost neglijabil, deci avem ce sărbători. Suntem o Europă Unită puternică şi bună. Şampanie şi odă.

     Gata, acum trecem la lucruri serioase:

Europa n-a învins pe nimeni

      Ceea ce aţi aflat la şcoală şi apoi la televizor (sau invers, sau doar la televizor), e corect doar dacă priveşti istoria în maniera Scurtu & co. Europenii cei Buni nu l-au învins pe Hitler cel Rău. Victoria a venit de peste ocean odată cu paraşutiştii americani. Asta nu înseamnă că n-au fost victime europene în luptele pentru eliberare şi în rezistenţe, dar intervenţia americană le-a făcut să conteze la ceva. O primă surdină pe bucurie pe care n-o va pune nimeni zilele astea pentru că s-a dat directivă pentru sărbătorire, iar istoria e una singură: aia călduţă, cu aerul strident al unei curve pozînd în fată mare, tocmai bună de plimbat prin saloanele diplomatice şi prim media, atît de grijulii la nealterarea ideologiei oficiale. Europa n-are ce sărbători pentru că nu are nici un merit în toată povestea. Pînă să intervină americanii, europenii se uitau la Hitler ca la un zeu scăpătat, sperînd la o mică amînare a finalului oricum previzibil (vezi Franţa 40). După americani, s-au inventat disidenţe şi eroi, s-a relativizat şi s-a nuanţat. În raport cu Hitler şi cu nebunia războiului, Europa arată asemănător unui părinte care din lipsă de tact şi simţ pedagogic elementar, creşte pe lîngă el un mic monstru (tolerîndu-i prea multe în numele unui pacifism inventat), care apoi începe să-şi snopească părintele în bătaie. Cînd vecinii îl trimit pe monstru acolo unde îi este locul, părintele desfigurat e primul care ţipă victorie, care salută momentul şi intră în rolul de victimă nedreaptă cu multe poveşti de spus. Dacă priveşti aşa povestea războiului II mondial, parcă nu-ţi mai arde de festivităţi de sărbătorire, ştiut fiind faptul că tu ai făcut posibil, la nivel moral cel puţin, toată catastrofa. A doua surdină: europenii (cei buni şi festivali) sunt creatorii propriului călău pe care n-au putut să-l oprească. Aici intervine discernămîntul sau măcar bunul simţ. De obicei. Dar cum nu există birocraţie şi directive date pe baza valorilor de mai sus, 9 mai va fi o zi plină. De eurolimbaj de lemn şi istorie prefabricată.

În deplină miopie

     Dacă istoria fără ideologie ne arată că nu prea sunt motive de sărbătoare, poate prezentul ne justifică spectacolul care urmează. Este Uniunea Europeană, acest proiect născut ca urmare directă a războiului II, un motiv de bucurie? Nu pot fi reluate la nesfîrşit aceleaşi critici aduse Uniunii, pentru că devine mai plictisitor decît este de la sine subiectul. Toate criticile aduse de analişti binevoitori pentru proiectul Uniunii, au fost constant refutat de la înălţimea unei noi directive bine plasate. Proiectul Uniunii se clatină serios chiar la el acasă, în Franţa şi Germania, unde din ce în ce mai virtuala Constituţie Europeană va trece la limită de referendum, iar nemţii se trezesc cu o problemă la care nu s-au gîndit pînă acum foarte clar pentru că erau prea ocupaţi să-i denunţe pe americani: economia pare în regulă doar dacă ai băut trei litri de bere înainte să o analizezi.

     În aceste condiţii, ne pregătim de sărbătoare impusă acum ceva timp de nişte băieţii atenţi la toate detaliile, mai ales la acele cu multă ideologie încorporată. Apropo de moment, starea actuală din Europa, la nivel de miopie generală, îmi pare foarte apropiată de un anumit an, cel mai des asociat cu Munchen.

ISSN 1584-1715


 

© marţi 2003-2005, hosted by altair net