nr. 25-27 (166-168)
31 mai 2005
 

Denisa Cîrlomaneanu

Andreea Pavel

poveste simplă cu doru şi sandra

      Era o zi în care anotimpurile se amestecaseră cîte două. Cerul era pe pămînt şi pămîntul în cer şi castani de jur împrejur. Poate era o oră, poate erau două, cine mai ştie… sau cine crede că a ştiut cîndva? Doru era o fată frumoasă cînd o cunoscusem eu. Doru era o fată frumoasă cu părul lung şi blond şi stătea pe o stradă în cerul de pe pămînt.Avea o grădină mare, plină cu *trandafiri albi.   Doru iubea florile şi iubea dimineţile în care soarele se aşeza în mijlocul străzii şi o invita la dans. Poate dansau tango, poate vals… cine mai ştie sau cui i se pare că a ştiut vreodată? Doru avea o stropitoare argintie şi o rochie roşie de fiecare dată cînd uda trandafirii. Doru credea că este îndrăgostită de Soare dar era o impresie. Soarele credea că tangoul şi valsul sunt un singur dans cînd dansează cu Doru.

     Într-o zi Doru l-a cunoscut pe **Sandra. Trecea prin faţa casei ei şi se priveau în fiecare sîmbătă în ochi. Şi asa începuse Doru să-l privească pe Sandra poate de o săptămînă sau de două…la urmă cine-a ştiut vreodată cîte trecuseră cînd Doru a început să plîngă. Şi-a-nceput Doru să plîngă în fiecare seară puţin cîte puţin înainte să se culce .Şi cîteodată Sandra rîdea de lacrimile ei. Şi lacrimile ei rîdeau de Fericirea din braţele lui Sandra .Şi de-atîta plîns s-a apucat Doru să scrie. Şi scria Doru un cuvînt pe o bucată de curcubeu şi o împrăştia pe stradă şi Sandra trebuia s-o caute şi s-o repare şi să alerge în urma ei ca să nu spargă şi altele. Părea într-o zi că Sandra o înţelege pe Doru şi în alta părea că n-o mai înţelege. Ce zi a fost aceea cine mai ştie… sau cine crezi tu că a ştiut? Dar parcă atunci Doru plîngea şi mai tare şi era palidă şi rece cînd o găsisem pe colţul mesei. Se uita la mine şi îmi spunea că totul e o mare greşeală şi că a spart toate bucăţile din curcubeu. Şi Sandra nu mai vine sau poate că nici n-a venit vreodată. Şi atunci eu mă gîndeam că poate Doru m-a minţit cînd a spus ca Sandra parcă se ***întorsese. Şi mă gîndeam că poate Sandra a aflat ce ţine în braţe dar ea mi-a zis că de fapt lui îi este frică. Şi atunci i-am spus eu ei că unde pune ea suflet răsar florile. ,Şi a început Doru să pună suflet pe marginea mesei si răsăreau buchete întregi de narcise galbene şi bătute şi albe şi zambile. Şi alerga Doru într-un suflet şi punea suflet pe marginea şoselei şi răsăreau grădinile pline de trandafiri şi de lalele. Şi mergea Doru şi punea suflet în faţa fiecărei case din cerul de pe pămînt şi se umpleau ochii tăi de flori, mai ţii minte? Punea Doru suflet şi în faţa blocului şi în parc şi în cer şi pe soare şi pe celălat pămînt şi explodau toate de culoare şi miros şi ghirlande de flori. Şi s-a dus Doru să-şi pună sufletul pe braţele lui Sandra că oricum nu mai avea nimic de pierdut si ups s-a amestecat toamna cu toamna brusc si… 

 

 *(Doru mi-a spus odată la o cafea cînd m-am întîlnit cu ea ca visase ceva ciudat. Se făcea că s-a dus la florărie să-şi cumpere un trandafir. În faţă la intrare era o tejghea unde florăreasa pusese un trandafir bătut într-un pahar de plastic .Pe pahar era lipită o hîrtie de şaizeci de mii. Doru a cerut un trandafir dar n-a vrut de şaizeci de mii. Atunci a apărut unul înalt şi alb .Florăreasa l-a împachetat în ţiplă si i-a spus că face nouă sute de mii. Doru şi-a întors privirea şi i-a spus florăresei că nu are bani dar că ii plac florile.)

**(În Sandra erau doi băieţi. Unul era înalt şi frumos şi avea părul lung şi negru. De multe ori avea şi o floare galbenă în păr sau poate avea două. Sandra ducea cu el în braţe mereu Fericirea dar niciodată nu-şi dădea seama. Celălalt era parcă un băiat de care mă îndrăgostisem eu.)

***(Îmi povestise Doru la aceeaşi cafea că la un moment dat îl visase pe Sandra în curtea unui liceu. Parcă ea alerga după el să-l salute dar oricît se chinuia, faţa nu i-o putea vedea. Sandra era schimbat sau aşa ceva şi avea părul mai scurt ca de obicei. Cînd s-au despărţit, Sandra s-a pierdut în mulţime şi Doru a intrat pe cealaltă uşă.) 

Denisa Cîrlomăneanu

  

      Azi nu mai trecuse pe la teatru, dar se întîlnise cu Doru, la intrare. De dimineaţă mă privea senin. Înainte să plece, Sandra mi-a întins o frunză de castan. Am întors-o…

     Mergea spre curtea unui liceu. Era hotărîtă ca azi să nu mai intre pe cealaltă uşă. Privea-n pămînt şi-şi grăbea paşii. Nu-i plăcea să întîrzie, dar nici nu avea de gînd să-şi scurteze drumul de sub castani. Atunci, se izbise puternic, mult prea puternic de Doru, un băiat care se plimba întîmplător pe acolo, pe unde ea păşea atît de des. N-a vrut să-şi ridice privirea. Nu voia să întîrzie, dar nici să plece pur şi simplu, nu mai puteau. Doru şi Sandra şi-au zîmbit. Lui i-a plăcut mult asta. Ea n-a zis nimic; promisese ultima oara să fie mai atentă. Să nu se mai lovească de nimeni. De data asta privirea-i părea că strigă  nu e vina mea. Dar i-a plăcut. Ceva…

     Au stat de vorbă fie un ceas, două, sau cu siguranţă mai multe. Nimeni nu mai ţine minte. Dar în ziua aia, Sandra nu a întîrziat la şcoală.

     Şi-au mai vorbit încă o săptămînă, sau poate două. Apoi, o cunoştiinţă comună mi-a şoptit că Lumea i-ar fi văzut împreună, într-o cafenea drăguţă, împrejmuită de un gard de zîmbete . Se vorbea adesea despre ei că dau bine împreună. Că parcă li se aseamănau pînă şi chipurile. Dar nimeni nu le cunoşteau  privirile : li se întîlneau, deveneau una, care hoinărea pe urmă ore-ntregi, ba chiar şi zile, prin minte, gînduri şi pe alte străzi cu nume ciudate. Odată, pe una dintre străzile astea, sosise un teatru ambulant. Era pe o străduţă lăturalnică, îngustă toţi se întrebau cum de n-au ales alta mai mare.  Întîmplător, erau tot împreună, iar Doru a invitat-o la teatru; ea a fost încîntată. Din cauza asta, Doru a suit-o pe scenă. Voia să-i spulbere îndoielile; ea a plîns, dar n-a zis nimic. Era supărată şi nu-l mai înţelegea; el i-a zîmbit din nou şi s-a dus lîngă ea. De-atunci teatrul n-a mai plecat… Amîndoi jucau atît de bine, oamenii îi admirau. Ea nu vroia să le mai vorbească şi nici să mai joace: era pe la amurg şi trebuia să meargă acasă. A îndrăznit să coboare fără Doru. El a rîs atunci. Ştia că  Sandra se va împiedica, dar trebuia s-o lase. Aşa a fost. Sandra n-a putut să rîdă ştia că scăpase Fericirea din braţe, iar acum or să o certe toţi. Trebuia să ascundă cioburile. Şi le ascundea: rîzînd, cum o învăţase Doru şi zîmbind, cum învăţaseră unul de la altul. Mulţi şi-au dat seama. N-au vrut s-o mai certe… Se lovise rău la un picior şi credeau că n-o să mai poată merge vreodată. Sandra era tristă. Păstrase un ciob prăfuit. Avea o scînteie ciudată, într-un colţ. Amîndoi şi-au dat seama că bucăţica aia nu va mai fi pusă la loc. Dar au păstrat-o. Sandra mai păstrase din ziua aia şi o privire încruntată. Pînă şi-a revenit şi a putut merge mai departe. Pe urmă, a ascuns-o sub ciob. Atunci Doru a suit-o din nou lîngă el. Îi părea rău că n-a fost mai atent cu ea. Vroia sa o împace şi să-i zîmbească din nou. Aşa au început să scrie. Făceau asta de mult. Fiecare pentru altceva. Dar nimeni nu-i auzea. Acum, însă, toţi îi ştiau, vorbeau de ei, ziceau că scrisul şi jocul îi fac unul . Şi Doru ştia asta, dar îi explica Sandrei mai mereu, că plimbările de unul singur îl plictisesc. Pur şi simplu nu durează îndeajuns. N-o să meargă nimic, dar că totuşi îi este dragă. Sandra simţea la fel ca Doru, de cele mai multe ori. Cînd se întîlneau cu Lumea, chiar ajunseseră să vorbească. Fără cuvinte, învăţau multe împreună. S-au mai furişat aşa, şi alte nopţi. Prin camerele lor, s-au mai trezit multe dimineţi, adormindu-i. Sandra nu se mai despărţea de Doru. El n-o mai văzuse demult. Se întreba ce s-a întîmplat. Era foarte curios, de obicei. Ea se îmbolnăvise şi cineva i-a zis că e mai bine să n-o mai caute. Doru s-a grăbit să uite totul…

     Trecuseră zile fără zîmbet, iar acum se-ndrepta către curtea unui liceu. Părea că Doru o aştepta din nou…  Sandra a trecut grăbită pe lîngă  banca de sub copac. Ar fi vrut să mai fie timp . Nu-i plăcea să întîrzie…

     O privire. Un salut. Un zîmbet vechi, apoi albastrul şi iarba începeau din primăvară.  Lumea părea să-i fii văzut iar. Îmi şoptea o altă cunoştiinţă că Doru ar fi uitat tristeţea  Sandrei de la teatru. Întîmplător, şterseseră praful, tot împreună. Iar Sandra nu aruncase ciobul. Nici privirea. I le amintea adesea lui Doru, dar el cînta. Îi plăcea să cînte; mai ales cînd era fericit. Sandra simţea că era mai mereu. Că nu-i fusese frig nici o clipă. Aşa era.

     Doru îi adusese Sandrei sfîrşitul primăverii. Şi începea să se încălzească totul. Chiar şi ochii Sandrei, cînd scria. Îşi amintea iarna lui Doru… Acum trecuse: îşi zîmbeau. Vorbeau, dar nimeni nu-i auzea. Nici măcar ei. Şi nu mai era ca înainte. Pînă cînd Sandra a ieşit în ploaie. Ploua tare de vreo săptămînă. Sau două… Era prima oară cînd ieşea în ploaie. Mirosea a iarbă proaspătă, a lalele şi narcise, a Doru şi Sandra. Tocmai de aceea şi Doru ieşise în ploaie. Întîmplător, s-au întîlnit şi au stat împreună. Nimeni nu ştia că Sandrei i se făcuse frică. Lumea nu ştia nici de ce. Dar Doru înţelegea ce se petrece. Îi dăruise jumătate din el, ca să-i fie bine. Fata tremura şi îngîna o amintire. Doru îşi promisese să nu se mişte de lîngă ea. Vroia să o ajute.  Sandra i-a împuns atunci ciobul rămas din Fericire, într-un colţ stîng. El era mulţumit: făcuse o faptă bună. Doru nu ştie nici acum ce-l înţeapă…  

     Am privit peste umăr:  Sandra se pierdea de una singură prin toamnă. Cînta...

 Andreea Pavel

ISSN 1584-1715


 

© marţi 2003-2005, hosted by altair net