frizerii minţii

      Ce frumos trozneşte în ultima vreme publicistica noastră culturală, de-atîtea dezbateri de idei şi civilizate polemici! Ca un motoraş de dacie gata să-nfulece kilometrii de-autostradă, să treacă-n viteză şi cu degetul ridicat de mercedeşi, rollsuri şi alte toyote! Au fost mai întîi, dacă ne amintim bine, replicile schimbate între Mircea Mihăieş („Oierii minţii”, în România literară) şi universitarii români din străinătate, mai ales cei americani, care n-au ezitat să-şi scoată bicele şi să-l ceară pe autorul Femeii în roşu afară din Institutul Cultural Român. Apoi a fost editorialul lui Mircea Cărtărescu („Vierii minţii”, în Jurnalul naţional), care troznea şi el de-o scîrbă imensă (acumulată aşa, în vreo şase ani) faţă de fostul (şi între timp demisionatul) preşedinte al Uniunii Scriitorilor, acuzat de Doina Cornea că ar fi turnat la Securitate. Între timp, Mircea Mihăieş a revenit (cu „Oieri, boieri şi vieri”, în Cotidianul), continuînd ideea lui Cărtărescu, conform căreia adversarul real al intelectualilor români n-ar fi deloc subţirătatea ideilor şi tonul nervos, ci vierii minţii, adică „supravieţuitorii comunismului de lăcomie”. Ce să ne facem cu universitarii americani (oierii, în frunte cu Bogdan Suceavă) care n-ar fi, în viziunea dlui Mihăieş, decît un fel de „stalinişti din anii ’50”, adică mai răi decît vierii? Alte variaţii la aceeaşi temă au apărut pe Internet (precum un editorial al lui Ştefan N. Maier, „Oieri, boieri şi cetăţeni”, în Acum) şi, fireşte, este un deliciu în sine să ne imaginăm cum vor continua ele: cu Gunoierii, Minerii sau Pompierii minţii? În ce mă priveşte, dacă tot este s-o dau pe bîrfe, am ales acest titlu (zic eu, mai „rezervat”), pentru a îmbogăţi climatul creativ al polemicii de faţă: Frizerii minţii. Ce sînt aceştia, se va întreba cititorul deja leşinat de năuceală (şi pe bună dreptate, după tot felul de vieri, gunoieri, oieri şi pompieri)? Sînt pur şi simplu aceia care, atunci cînd literatura română n-are încă un premiu Nobel, cînd traducerile cărţilor fundamentale ale culturii române nu există, cînd însăşi această cultură nu este, pentru occidentali, decît un amestec de Hagi cu Mutu, îşi pierd timpul şi nouă ne consumă nervii cu discuţii idioate despre „grupuri de influenţă” într-un establishment bananier – şi care va rămîne aşa tocmai pentru că „frizerii” ăştia nu fac decît să ne tot tundă blana ursului din pădure. Este ridicol ca o carte totuşi onestă, în limitele ei (Boierii minţii, a lui Sorin Adam Matei), şi care trasează filiaţii cunoscute de toată lumea (de tipul Noica-Liiceanu-Pleşu-Patapievici), să fie percepută drept o „orchestrare diabolică” la adresa capitalului de prestigiu al personalităţilor amintite (de parcă ar fi ceva jenant să te revendici în descendenţă noiciană…) Şi, pînă la urmă, este dezonorant să transformi presupusele campanii anti-prestigiu în campanii pentru propriul prestigiu. Ce să mai spunem de degetul ridicat, în viteză (dar către cine?), dintr-o dacie, totuşi, atît de obosită? Unde oare - mă întreb eu însumi cam năucit – au trăit frizerii minţii în aceşti ultimi cincisprezece ani? Este imposibil să nu fi înţeles nimic. Cel mai probabil este însă că trebuie, ei înşişi, să se mai tundă.