nr. 25-27 (166-168)
31 mai 2005
 

Raluca Şerban

mic tratat despre bestiarul borderline

     Nu de mult, încercînd să fac o anchetă care viza receptarea critică a literaturii tinerilor, am recoltat următoarea opinie comună despre fracturism: acesta n-ar fi decît un balon de săpun scos pe nas de nişte rebeli fără cauză, huliganici prin limbaj, fără carte şi de care nimeni nu-şi mai aduce aminte. Romanul de debut al fracturistului Adrian Schiop, pe bune / pe invers (Editura Polirom, 2004) este un contraargument tare adus acestei percepţii, o explozivă luare în răspăr a clişeelor şi condiţionărilor culturale care ţin de establishment, a Kestiilor, după cum le numesc personajele textului.

     Strategia lui Schiop seamănă cu a aliens-lor care parazitează corpul uman, se dezvoltă în el şi apoi îl sfîrtecă pentru a ieşi: el intră în interiorul culturii elitiste, o asimilează cu profesionalism şi apoi îi dezarticulează mecanismele, supunînd-o ridicolului. Principalele sale arme de luare cu asalt a valorilor înalte sunt limbajul violent şi alegerea personajelor marginale. Un homosexual fără experienţe homosexuale finalizate (personajul reflector şi narator) se mişcă într-un grup pestriţ unit în primul rînd de dorinţa de a se integra într-o ordine a discursului ca o echilibrare faţă de modalitatea haotică în care membrii săi îşi trăiesc realitatea cotidiană. Cu toţii sunt atinşi de morbul intelectualismului, doresc să-şi legitimeze modul de raportare la realitate fie prin „ficţiuni” şocante (zoofilii, pedofilii, onanii etc.), fie prin dialoguri în care „inflaţionismele” („marile naraţiuni ale umanităţii”) sunt dezarticulate. De la un timp totul este aşa de tezist încît mă îmboldeşte din text o întreagă bibliografie despre condiţia postmodernă. Atinse de artificial sunt şi personajele care se înscriu în tiparele unei clasificări a marginalilor pe care Schiop o face chiar pe la începutul cărţii: „Loserul era tot o specie de ratat, dar fără complicaţie malignă, mai aveai o şansă, ‹sunt loser pentru că n-am ambiţii şi-s mai de-a-n-pulea›. Loserii aveau umor grămadă, rataţii, ca şi copiii de KoRn, mai puţin.” Reprezentanta categoriei „copii de KoRn” este Cristina: skinhead, alcoolică, adîncită „în trăiri din ce în ce mai egocentrice”, partener de ficţionalizări hardcore al personajului narator, care el însuşi experimentează diverse avataruri ale ratării. Un loser tipic este Mircea: „fiinţă compozită, fragilă, artificială, o chestie kitschioasă de artă pop”, îmbrăcat în stil camp, second-hand, rujat, cu mişcări feminine, „de paţachină”, uluind prin limbajul specializat, „ca al structuraliştilor” prin care îşi exprimă opiniile despre diverse teorii lingvistice. Aceste două personaje, deşi au apariţii episodice, mi se par cel mai bine închegate dar şi dintre cele mai „preţioase” în argumentarea tezelor care îşi arată colţii rînjind prin carnea textului.

     Cu toată parada livrescă mascată printr-un limbaj licenţios, n-aş putea spune că nu există impresia de „viaţă”. E în romanul lui Schiop o lume cu care te trezeşti că rezonezi, ca o modalitate de eliberare de sub povara complexelor pe care ţi le inoculează societatea de consum prin trasarea datoriei de a avea succes. Fragilitatea acestor fiinţe pentru care „viaţa nu e suportabilă decît în stare de ebrietate alcoolică, sexuală etc.” (Umberto Eco) e surprinsă atît de convingător încît empatizezi involuntar cu acestea, căci, nu-i aşa, „oamenii sunt fiinţe caritabile”, vorba unuia dintre personaje.

     Interesantă în acest text mi se pare şi parabola „neputinţei spintecării burţilor de balenă”. Deşi comportamentul lor exprimă violent opţiunea eliberării din convenţiile sociale, libertatea mult rîvnită („relaxarea”) nu e obţinută, pentru că raportarea la celălalt este inevitabilă, iar această raportare implică şi frustrare.

      Dincolo de toate plusurile şi minusurile sale, romanul place cel puţin pentru arta lui Adrian Schiop de a face ca fiecare pagină să urle: „fuck the system!”

ISSN 1584-1715


 

© marţi 2003-2005, hosted by altair net