nr. 25-27 (166-168)
31 mai 2005
 

Alex Porc

degete verzi

     Mai întîi, chiar cînd s-a trezit din beţie, îl dureau mîinile şi picioarele, dar nu oricum, ci într-un hal cum nu i se mai întîmplase vreodată. Ce să-i faci? Riscurile meseriei. Asta îi trecea prin cap la ora aceea, nu mai ştiu exact care. În timp ce se spăla pe faţă, observă un lucru destul de ciudat, dar nu foarte important. Deocamdată. Degetele mîinilor începuseră să capete o culoare verzuliu-gălbuie, ceea ce îl cam puse pe gînduri. Din cauza asta s-a şi tăiat în timp ce se bărbierea. Înjură scurt, nu în gînd. De ce i se întîmpla tocmai lui? Nu ştiu. În timp ce mînca salată de boeuf cu măsline, se uită din nou la degetele de la mîini, total neintenţionat, ceea ce-l făcu să exclame „Ai, fir-aş al dracului!”, cu voce baritonală. Culoarea verzulie se accentua aproape vazînd cu ochii. Întuneric total în ceea ce priveşte cauzele acestei transformări. „Se putea şi mai rău!” Nu era însă tocmai sigur. Poate că mai rău nu s-ar fi putut. Ce să mai vorbim, degetele de la propriile-i mîini ajunseseră, în maximum un sfert de oră, să-l scoată din sărite. Tatăl lui, văzîndu-l atît de posomorît, îl întrebă, cu cele mai bune intenţii posibile: „De ce mă priveşti aşa duşmănos?” Ceea ce i-a fost fatal. Răspuns: „Pentru că mi se frunzică!” „Ce ţi se...?” La care fiul pur şi simplu îi arătă degetele lui din ce în ce mai verzi. „Uite ce mi se!” Tatăl fu foarte spontan în a se îngrozi şi a sări pe fereastră, fără să vrea totuşi. Fiind vorba de etajul 9, ajungînd jos nu mai reuşi decît o pictură abstractă pe asfalt. Iată un artist adevărat, care-şi sacrificase artei chiar viaţa. Pictura aceea efemeră de pe asfalt (din cînd în cînd anumiţi oameni curăţau străzile cu ajutorul unor maşini imense) conţinea inima şi sîngele lui, viaţa lui întreagă. Dar inima nu-i mai bătea, aşa că trebuiră să-i distrugă opera (strîngînd-o pe un făraş) şi s-o îngroape. În tot timpul înmormîntării fiul îşi ţinu mîinile în buzunarele pantalonilor, prietenii (adică noi) ştiind de ce. Rudele, oameni care niciodată nu avuseseră o părere prea bună nici despre tată, darmite despre fiu, îl catalogară drept nesimţit (nu dăduse la înmormîntare mîna cu nimeni) şi/sau nebun. Pe el asta însă nu-l interesa absolut deloc. El voia să se debaraseze de coloritul degetelor, deşi culoarea în sine era foarte frumoasă, era un verde de iarbă de aprilie care îi încînta privirile. Dar..., totuşi, să ai degete verzi nu e tocmai plăcut, cînd toţi oamenii le au rozalii. Se hotarî în cele din urmă să consulte un medic. Medicul de familie, evident.
     Foarte emoţionat, reuşi totuşi să apese clanţa uşii de la cabinetul doctorului, pe care îl chema, pe care îl chema... Nu mai ştiu. Odată, mai demult, ştiam, dar acum am uitat de tot, poate.
     Medicul de familie: Bună ziua. Ce vînt te-aduce pe la mine, tinere?
     Pacientul: Să trăiţi!
     M.f.: Mulţumesc, asemenea.
     P: Mă aduce un vînt de primăvară.
     M.f.: Acum, în 1 Decembrie, ziua naţională a României? Adică, vreau să spun, iarna?
     P: Nu e vina mea, vă rog să mă credeţi, mi s-a întîmplat fără să ştiu de ce.
     M.f.: De unde să ştii dacă n-ai făcut medicina?
     P: Mi s-a întîmplat ceva foarte ciudat acum cîteva zile. Din cauza asta a murit şi tatăl meu.
     M.f.: A murit bătrînul tău tată?
     P: Da, ieri l-am îngropat.
     M.f.: Atunci trebuie să-l tai de pe lista pacienţilor mei. (Scoate un registru, adică nu un registru, ci chiar registrul cu pacienţii, şi îşi îndeplineşte „promisiunea”). Cum a murit?
     P: S-a zdrobit de asfaltul din faţa blocului nostru. A sărit pe fereastră.
     M.f.: Condoleanţe.
     P: Mulţumesc, asemenea. Pardon, voiam să spun mulţumesc. Vă rog să mă scuzaţi, nu mai ştiu ce vorbesc.
     M.f. (după ce se uită urît la el): Nu face nimic, te înţeleg. Dar de ce s-a aruncat?
     P: Nu cred că a fost ceva intenţionat. A sărit cînd i-am arătat ce am păţit.
     M.f.: Ce-ai păţit? De asta ai venit, nu?
     P: Da. (Îi arată medicului degetele, pe care pînă atunci le ţinuse în buzunar. Medicul rămîne înmărmurit, apoi încearcă şi el să se arunce pe fereastră, dar aceasta e închisă şi termopană, aşa că se loveşte cu capul de ramă şi se prăbuşeşte la podea.
     M.f. (aproape K.O.): Vai de mine, dar ce ţi s-a întîmplat, pentru numele lui Isus Cristos?
     P: Nimic, doar m-am trezit într-o dimineaţă şi am observat că degetele de la mîini începuseră să mi se înverzească. Şi de atunci mi s-au tot înverzit pînă au ajuns să aibă culoarea asta.
     M.f.: E o culoare frumoasă.
     P: Mulţumesc, şi mie-mi place. Dar vreau să scap de ea, vreau să am şi eu mîini normale, mîinile pe care le aveam înainte.
     M.f.: Cum adică, acum ai alte mîini? Sunt mîini de lemn astea?
     P: Nu, m-am exprimat eu greşit. Vreau să-mi recapăt culoarea originală a mîinilor.
     M.f.: Înţeleg. Dar ce lungi îţi sunt degetele! Ai degete de pianist. Cînţi la pian?
     P: Nu, tot de cînd au început să mi se înverzească îmi şi cresc. Întruna. Şi asta mă enervează şi mai mult decît verdele. Ce ar trebui să fac?
     M.f.: O să-ţi scriu o reţetă cu nişte medicamente. (Începe să scrie reţeta. După ce o termină de scris.) Ăsta e un unguent cu care să te dai de două-trei ori pe zi, şi astea sunt nişte pastile. Două pe zi. La medicamentele astea nu se dă compensaţie, dar nici nu sunt foarte scumpe. Le iei pe astea, şi treci pe la mine... Azi e miercuri?
     P: Da.
     M.f.: Treci marţi pe la mine, să vedem cum evoluează boala. Sper să nu fie nevoie de operaţie.
     P: S-ar putea să fie nevoie?
     M.f.: Da. E o boală foarte rară, clorofiloză se numeşte, care apare doar iarna, şi numai la persoane nostalgice după primăvară. Organismul bolnavului suferă o transformare care se cheamă autoclorofilizare şi care vine să îi ofere un fel de antidot împotriva albului zăpezii. Dacă nu reuşim să te vindecăm de ea pînă la primăvară, nu mai scapi de bisturiu. Nu cred totuşi să fie un caz atît de grav.
     P: Mai e ceva: de cînd a început prostia asta, mă şi dor foarte tare mîinile. Singura poziţie în care durerea mă lasă aproape de tot e cu mîinile ridicate drept în sus. (Îşi ridică mîinile.) Aşa.
     M.f.: E ciudat, clorofiloza nu are, din cîte ştiu eu, astfel de simptome. Ce să-ţi zic? Stai cu ele ridicate, dacă te simţi mai bine.
     P: Da, dar dacă le ţin ridicate multă vreme încep să îmi amorţească muşchii, şi de aici alte dureri.
     M.f.: Ia medicamentele pe care ţi le-am dat, şi treci marţi pe aici, să vedem cum stăm. În funcţie de cum îţi reacţionează organismul, o să-ţi dau şi alte medicamente. Treci pe la asistentul meu să-ţi pună ştampila pe reţetă.
     P: Mulţumesc. Pe la ce oră să vin marţi?
     M.f.: Orarul e pe uşă. Hai, la revedere!
     P: La revedere.
     Şi ieşi. Îşi cumpără şi medicamentele, ba chiar le şi luă. Degetele rămîneau însă verzi, şi continuau să crească. Făcu progrese şi în privinţa muşchilor, după două zile putea deja să stea trei ore încheiate cu mîinile ridicate, şi avea nevoie doar de zece minute să se relaxeze, după care îşi relua poziţia de imploraţie transcendentală. După trei zile degetele mîinilor sale atinseseră deja dimensiuni ce băteau spre 20 de centimetri, motiv din care nici nu mai îndrăznea să iasă din casă. Stătea acolo, înăuntru, singur cuc, citind (lucru care îi devenise destul de incomod deja) şi ascultînd „Anotimpurile” lui Vivaldi şi „Simfonia fantastică” a lui Berlioz, singurele discuri pe care le avea. Mama sa murise în urmă cu trei ani, nu mai apucase să vadă ruşinea, fiul dezonorat de un capriciu al soartei. Fusese o femeie foarte cucernică, şi dacă şi-ar fi văzut fiul înverzind, şi-ar fi făcut cruce, ar fi scuipat în sîn şi ar fi început să se roage pentru sufletul fiului. L-ar fi sfătuit şi pe el să facă acelaşi lucru, şi aşa mai departe. Nu are rost să insistăm asupra elementelor de genealogie legate, mai mult sau mai puţin, de clorofilă.
     După şase zile, adică marţi, nici vorbă să mai meargă la doctor, după cum fusese programat (fără a fi robot), fiindcă deja, dacă era în picioare atunci cînd ridica mîinile, atingea tavanul cu unghiile. „Dacă mai cresc, va trebui să stau tot timpul întins pe spate, şi la un moment dat va trebui să ies din casă să am loc să îmi întind degetele.” Îşi tot admira degetele, şi avea de ce. Arătau de parcă ar fi fost făcute din plastic, ebonită, sau ceva asemănător, iar culoarea verde le dădea un aspect de artificial care de multe ori îl făcea să le muşte ca să se convingă de apartenenţa lor la trupul din care făceau parte. Norocul lui era că proviziile pe care le avea i-ar fi putut ajunge chiar şi pentru două luni, aşa că singura problemă reală era continua creştere a degetelor.
     După două săptămîni de la „eveniment”, stînd întins pe spate putea zgîria tavanul, şi foarte greu mai reuşea să umble prin casă. Dar deja se obişnuise şi cu poziţia culcat, ba chiar şi dormea cu mîinile sprijinite de tavan. Spre seară, trezindu-se, observă că degetele îi intraseră în tavan preţ de aproximativ un centimetru. Încercă să şi le scoată, chiar reuşi, dar îşi dădu imediat seama că îi e mult mai comod cu ele aşa, înfipte în tavan. Cu mare greutate reuşi să meargă să îşi ia ceva de mîncare. Ideea de a mînca se dovedi a fi fost foarte bună a doua zi dimineaţa, cînd degetele crescuseră atît de mult încît se înţepeniseră în tecile lor din tavan. „Pfui, drace, ce mă fac acum? Cum să merg la budă ? O să mor înfipt în tavan, ca o plantă agăţătoare? Am devenit o plantă, un mic pom domestic, doar că nu am rădăcini. Oare cît trăieşte un om fără apă şi fără mîncare? Sunt un copac, sau ce dracu’? Totdeauna mi-au plăcut mie pădurile, dar nu în halul ăsta, încît să devin un copac. Un copac cu flori (mai puţin), şi un colţ uitat de cer (deloc)... Ce tîmpenie! Nu am ce face, trebuie să-mi tai degetele şi apoi să merg la doctor. Da, dar cum să mi le tai, aşa ţintuit de plafon cum sunt?” Alt noroc: tocmai sună Cineva la uşă.
     Pacientul: Cine-i?
     Cineva: Eu.
     P: Intră!
     Cineva intră, îl vede pe P, şi apoi încearcă să se arunce pe fereastră, dar nu reuşeşte decît să se lovească de ramă, fiindcă fereastra e închisă.
     P: Dar ce aveţi toţi, de vreţi să săriţi pe geam afară cînd mă vedeţi?
     C: Nu te vezi cum arăţi? Cum să nu mă speriu? Dar ce experimente faci iarăşi?
     P: Nu fac experimente, degetele mele au luat-o razna. Au tot crescut şi au tot crescut pînă cînd am rămas ţintuit de tavan ca un animal din cine ştie ce bestiariu.
     C: Ce degete? Ţi-au crescut unghiile şi ţi-a fost lene să ţi le tai. Ce te făceai dacă nu veneam?
     P: Nu, uită-te mai bine, mi-au crescut degetele, nu unghiile.
     C: Se vede clar că sunt unghiile. Uite: degetele sunt rozulii, şi unghiile sunt verzi. Sau eşti chiar aşa daltonist?
     P (după ce îşi priveşte mîinile cu atenţie): Ştii că ai dreptate? Mă întreb doar cum mi-au crescut aşa repede.
     C: Repede? Astea sunt unghii de cel puţin cîţiva ani.
     P: Se poate, dar mie mi-au crescut în mai puţin de două săptămîni. Hai, te rog, taie-mi-le!
     C: Eu ţi le tai la o mînă, restul faci tu. Dar ce te făceai dacă nu treceam pe aici? N-am mai fost pe la tine de vreo cinci ani. Iar acum am ajuns pur întîmplător.
     P: Din moment ce ai venit, înseamnă că trebuia să vii să mă salvezi.
     C: Tot teorii din astea îţi umblă prin cap!
     P: Dar nu sunt teorii. Aveai un motiv anume să vii să mă vezi chiar azi?
     C: Da, mîine plec, şi azi am venit, deci numai şi numai azi aş fi putut veni.
     P: Da, e adevărat. Dar cum de ai venit în oraş tocmai azi?
     C: Acum sunt liber, şi basta! Ajunge cu tîmpeniile! Mai bine spune-mi cu ce să-ţi tai unghiile.
     P: Uite acolo, în cămară, este un ferăstrău.
     Cineva ia ferăstrăul din cămară, şi după aproximativ o jumătate de ora de trudă reuşeşte să-i taie prietenului său unghiile de la mîna dreaptă.
     C: Celelalte ţi le tai tu.
     P: Te rog taie-mi-le tu, că mie-mi ia o zi întreagă.
     C: Bine, dar apoi mă scoţi la o bere.
     P: Te scot nu la una, te scot la zece beri, numai eliberează-mă de tavan! Pe urmă, berile să curgă ca pe bandă rulantă!
     Cineva, băiat bun, se mai chinuie o jumătate de oră cu cealaltă mînă, şi apoi merg împreună pe o terasă să bea nişte beri. Atît am auzit eu. În rest... cine naiba le ştie pe toate?

ISSN 1584-1715


 

© marţi 2003-2005, hosted by altair net