nr. 25-27 (166-168)
31 mai 2004
 

Laura Sandu

fotopoesie indecentă cu barthes

     Insaţiabili şi devoratori, ne aruncăm asupra acestei lumi (ce a mai rămas din ea) precum mulţimea hipnotizată asupra lui Grenouille. Încordaţi, cu degetul pe trăgaci, ochim ţinta şi o prindem ca pe un fluture moale sub ascuţimea unui ac. Prada noastră nu se revoltă şi nu se zbate. Ea nici nu simte că a fost capturată. Pentru că ceea ce am ţintit noi, inconştienţii, a fost sufletul ei, aerul ei cel mai intim, identitatea ei altfel intraductibilă, pe care, ca de atîtea alte ori, am scăpat-o.
     Asta facem toţi cu lumea pentru că toţi suntem pasionaţi de fotografie. Şi la urma urmei, de ce să nu fim? Totul pare atît de simplu. Prindem imaginile din zbor, le captăm cu micul nostru gadget tehnologic de generaţie recentă, deci decentă (nimic nu mai e decent dacă nu e recent), apoi le transferăm jubilînd în mica-marea noastră memorie mcluhian extinsă în files and folders şi ne simţim mai bogaţi. Sufleteşte, evident (cine ne asigură că în cîţiva ani nu ne vom putea extinde tehnologic nu doar memoria, ci şi sufletul?) (cine ne asigură că nu am făcut-o deja?) Nu ne rămîne niciodată timp să privim, să ne aşezăm cuminţi undeva la marginea drumului, să ne retragem în noi înşine... V-aţi edulcorat, domnişoară, parcă-i aud pufnind pe prietenii mei updataţi. Pentru ce să ne retragem în noi? De la tsunami încolo, planeta s-a mutat de pe orbită iar timpul trece mai repede, ce rost are să-l pierdem cu contemplarea? Avem jurnalişti răpiţi în irak, avem inundaţii în vest, şi o integrare de alcătuit. Cine mai are timp de elucubraţiile dumitale de pension? De fapt, sincer, pe noi nu prea afectează toate astea, dar nu ne permitem să uităm nici o clipă pe ce lume trăim. Rămînem surferi adevăraţi, întotdeauna pe val şi pe site-ul care contează. Iar viteza cu care prindem imaginile ţine de sensul lumii noastre, o lume mozaic, mtviană, fragmentară şi strălucitoare. Avem de toate în folders-urile noastre cu fotografii: peisaje cu căpiţe mai galbene decît galbenul însuşi, cu ceruri mai albastre decît ne puteam imagina albastrul, avem cele mai neobişnuite perspective, de la cele mai trendy concerte, avem veneţii, londre şi viene, avem delte cu desişuri şi stufărişuri şi pe noi înşine vîslind în bărci decojite, avem mănăstirile din nordul Moldovei şi Vama Veche, avem nuduri cu prietenele noastre, cu pielea lor perfectă, avem bulele dintr-un pahar cu pepsi fotografiate de foarte aproape, fulgere peste cîmpuri în nopţile cu furtună, avem portrete de babe cu feţe pe care stau anii ca nişte şanţuri uscate, etcaetera etcaetera. Totul îmi trece pe sub ochi ca un film dadaist, nu am timp să-i rog pe prietenii mei să se oprească puţin ca să pot să privesc. Ei mă obligă să trăiesc în orizontul unui next perpetuu, într-un viitor recent fără nici o substanţă sau însemnătate din moment ce-l voi fi uitat în clipa în care va fi dispărut de pe ecran. Şi totuşi, ceva reţin. Reţin perfecţiunea asemănării dintre imaginile pe care mi le-au arătat şi imaginea zeiţei Fotografia din revistele de profil. Isteria culorilor intensificate la un simplu clic, privilegiul providenţial de a putea scoate din sau adăuga în cadru după pofta inimii, artisticul efectelor de care dispui cu ultima variantă a photoshop-ului, pe toate le folosesc ca să atingă ceea ce cred ei acum că e Fotografia. Netezimi, străluciri, contraste, violenţă limpede şi manifestă, frumuseţe care nu se oferă, ci este, dialog intercultural, culori care tind să-şi atingă Idea.
     Cînd să mai ai timp să priveşti? Să înţelegi ce anume este ceea ce faci? Mai poţi afirma acum impreună cu Barthes că noema Fotografiei este acest-lucru-a-existat-cîndva? Fotografia digitală, prelucrabilă, este mai aproape de „imaginea cea mai pură şi artificială care poate fi întîlnită” a lui Baudrillard decît de „realul în starea de trecut” al lui Barthes. Şi totuşi, organul Fotografului rămîne mai mult decît oricînd degetul, şi nu ochiul, aşa cum afirma Barthes. (pentru că acum degetul nu este numai cel care declanşează obturatorul, ci şi cel care alege funcţiile programului care optimizează imaginea). Barthes a văzut bine... Cu toate că azi dintr-o fotografie de nimic, străină de orice kairos, poţi face o lucrare decentă cu toate că nu mai poţi căuta cu răbdare punctum-ul şi medita asupra lui atunci cînd imaginile prelucrate de prietenii tăi se succed în cascadă însoţite de un mic ticăit şi tot ce-ţi rămîne în minte este netezimea (pe care, de ce să nu recunoaştem, Burke o făcuse sine qua non al frumosului); şi cu toate că nu mai ai răgazul să gîndeşti acel ceva propriu Fotografiei care face ca in Ea o persoană să fie aproape de fiecare dată doar parţial ea însăşi.
     Barthes a intuit că atunci, în mod esenţial, fotografia era contingenţă, singularitate şi aventură. Astăzi contingenţa poate fi ajustată, iar aventura programată. Astăzi, prelucrarea fotografiei digitale exprimă tendinţa de a atinge acea perfecţiune a imaginii, cu totul artificială, în care se regăseşte identitatea recentă a Fotografiei. Barthes nu mai e valabil. Nu-l mai citiţi. Ridicaţi şi voi din umeri ca prietenii mei fotografi şi spuneţi că textele sunt timp irosit. Fie ele şi poezie pură şi indecentă despre imagini.

ISSN 1584-1715


 

© marţi 2003-2005, hosted by altair net