nr. 25-27 (166-168)
31 mai 2005
 

Ioan Stoleru

omu’ şi păcatu’

     Stai în camera ta, te uiţi la tavan şi, cu o uşoară remuşcare, îţi aprinzi ultima ţigară din pachet, cumpărat cu bani împrumutaţi de la o colegă, căreia i-ai spus ca îţi trebuie pentru nişte pastile de tuse. Încă te gîndeşti la tipul cu care te întorceai sîmbătă pe la 5 jumate dimineaţa din văgăuna în care te duci în fiecare vineri, care îţi povestea cum s-a lăsat el de heroina cu ajutorul methadonului, că nu-l mai ţinea vena. „Unde se duce lumea asta?”, te întrebi. Imediat îţi aminteşti că asta trebuia sa fie ultima ţigară, că, de mîine, te laşi de fumat. Oare a cîta oară este cînd îţi spui asta? Mai tragi un fum din ţigară şi închizi ochii. Poate că nu e chiar aşa de rău. Pînă la urmă, toată lumea are viciile ei, fiecare se distinge prin ceva, tu de ce nu le-ai avea pe ale tale? Ce-am fi fără vicii? Nu obsesii, doar vicii, orice, alcool, tutun, psihoactive, orice care să te scape de monotonie, de rutină, de obişnuit, orice care să-ţi ofere o mică doză de calm, bunăstare. Continui pe firul ideii şi îţi aminteşti primul pachet de ţigări din clasa a 8-a, început la baia băieţilor şi terminat pe undeva pe străzi, prin oraş, alături de nişte prieteni. Îţi revin în minte culorile, luminile oraşului, ale străzilor, emoţia şi pericolul, ideea de libertate şi de păcat, sentimentul că poate curiozitatea din acea dimineaţă, combinată cu o uşoară dorinţă de a impresiona, îţi vor afecta întreaga viaţă. Curînd ai început să descoperi o viaţă pe care pînă atunci n-ai cunoscut-o niciodată, o viaţă incitantă, înfricoşătoare şi uimitor de periculoasă.
     Aceste mici refugii ţi-au oferit o lume în care să te ascunzi ori de cîte ori e nevoie (şi ai bani), ori de cîte ori te macină stresul sau 3-ul luat la mate mai devreme.
     Amintindu-ţi prima ceartă cu părinţii, cînd ţi-au găsit pachetul de ţigări în ghiozdan, începi să te gîndeşti la părerea celorlalţi, a lumii, despre vicii, la prejudecăţile, ideile preconcepute şi mustrările ce le înconjoară. Îi vezi pe toţi în jurul tău cum le aclamează, cum le critică şi cum se bat cu piatra-n piept cum că ei ar fi rezistenţi la astfel de tentaţii. Cîţi nu te-au mustrat pentru viciile tale, umilele tale vicii, pierdute printre atîtea dorinţe de mai bine, inconştienţi sau aparent nepăsători faţă de propriile lor slăbiciuni, slăbiciuni pentru care şi ei, la rîndul lor, sunt mustraţi de către alţii. Şi totuşi, ce-ar fi lumea fără ele? Ce-am fi noi fără ele? Fără micile scăpări din vieţile noastre de păcătoşi şi fără un set de obiceiuri autodistructive într-o oarecare măsură (încadrate totuşi aproape perfect în modurile noastre de viaţă complet sănătoase, de altfel, şi lipsite de orice pericol) am deveni uşor-uşor nişte maşini, roboţi. Ia omul „perfect”, fără vicii, fără dorinţe interzise şi fără păcate, şi uită-te la el. Un om normal, care se trezeşte în fiecare dimineaţă, se duce la muncă sau la şcoală, se întoarce şi se culcă. Acelaşi program în fiecare zi, aceeaşi rutină enervant de plictisitoare. Aceleaşi obiceiuri şi acelaşi comportament. Aşa că începi să te gîndeşti dacă nu cumva percepţia celorlalţi asupra normalităţii nu e cumva aiurea, dacă nu cumva a fi normal nu este aşa de bine cum ar trebui, cum cred ceilalţi. Pînă la urmă ce înseamnă a fi normal, să fii la fel ca toţi cei din jur, să gîndeşti şi să te comporţi la fel ca ei într-o încercare de a fi acceptat şi de a te încadra în nişte standarde pe care toţi le iau de bune. Nu te-ai gîndit niciodată că poate standardele nu sunt aşa de bune cum crede toată lumea şi că nu trebuie să urmezi un model, să fii normal, nu te-ai gîndit ca poate e mai bine să fii doar tu, cu viciile tale, cu defecte şi păcate, greşeli şi sentimente aşa zis rele, să fii un om? Şi de ce te-ai lăsa subjugat voinţei lor, de ce-ai renunţa la micile tale plăceri, la refugiul tău zilnic, la părticica aceea a ta nocivă, plină de narcotice, chimicale şi păcate? De ce să te gîndeşti la sănătatea ta de peste 40-50 de ani şi să uiţi de stresul de acum, cînd, oricum peste acei 40-50 de ani deja vei începe să aştepţi cu resemnare inevitabilul?
     Te ridici şi te duci la fereastră, să mai vezi lumea de afară. Peste stradă, nişte vecini se ceartă pe cine ştie ce temă politică, discuţie care, probabil, va mai dura vreo 2 ore şi juma’ de pachet (unul din ei are un pachet de ţigări în buzunarul de la cămaşă). Îţi termini şi tu ţigara şi o arunci pe geam, nimerind pisica din faţa blocului. Încă nu ştii de ce simţi o uşoară satisfacţie de fiecare dată cînd faci asta. Arunci şi pachetul, închizi geamul şi te bagi în pat. Stingi lumina, te înveleşti bine şi te gîndeşti cum să faci rost de bani mîine, pentru următorul pachet de ţigări şi cafeaua din ora de mate.

ISSN 1584-1715


 

© marţi 2003-2005, hosted by altair net