nr. 6-7 (147-8)
29 iulie 2003
 

Dan Perşa

tartorul
fragment de roman

     Aşa porniră tuscinci mai departe, către Pasul Prislop, ca să treacă în tînguita Basarabie... şi Rusia cea largă. Dar a le povesti pe toate cîte-au fost, întocmai cum s-au întîmplat, uşor nu-mi vine. Căci dacă avînd muzica după care se dansează din buric, atunci poţi dansa din buric, apoi nu e totuna cu a spune despre cum au dat piept sfinţii cu dracii. Şi cine-mi erau dracii? Ia, nu unii de colea, ci Tartorul cu ceata-i. Am mai amirosit noi în urma lor, şi am dat cu tămîie, ca să cureţe sfînta mireasmă duhoarea pucioasei, care le pare dracilor duhovnicie. Dar în zilele noastre disodia-i aşa grea şi în aşa măsură – mai că fără măsură! – împrăştiată în lungul şi în latul lumii, încît părul ţi se zburleşte şi mai că, biet mirean, mintea ţi se cufundă drept în puţul fobiei topite ca smoala, puţ înfipt drept în talpa iadului, fiindcă nu mai vezi cale, nici la sfînt nici la om, şi nici năzuinţa măcar, de a scăpa din ghearele satanei omenirea... sfînt fior... Aşa că pe cînd abia făcură slăvitele noastre personagii... dragii noştri actanţi... pe care i-am urmat atîta cale, nu mai mult de cîţiva paşi, cam cîţi să fi fost, nu ştiu, cam cît o seamă de cuvine, le apăru în faţă, nici a-ţi veni să crezi, calea ferată. Apoi una ca asta n-am mai pomenit, rosti, spus-a cu glas tare adică, Iştvănescu. Şi glăsuind el aşa, le fu dat tuturor să cadă pe gînduri, căci din gura marelui iezuit, critic imperial, cuvintele ieşiră direct în româneşte, întocmai cum s-a întîmplat într-o vreme cu vorbele în ungureşte gîndite de Gavril Hevenessy şi scoase de el de pe limbă, din propria-i gură şi cu buzele lui, cu bolta palatină ce nu a altuia era, direct în româneşte. Dacă i-o fi trecut cuiva prin cap acum, în clipa asta chiar, că limba, buzele şi cerul gurii, corzile vocii, laringele, faringele şi esofagul le-a fost luat vreo clipă doar celor doi în puterea drăcească, acela se înşeală. Nu, alte pricini concură la o atare situaţie. Nu, nu e aici vreo aluzie la bietul Hippias, care una gîndea şi alta spunea, Hippias, aidoma căruia toţi sîntem. Ci o fi vreo cauză ascunsă, dar netulbure în adîncimea ei, cu mîna pe inimă spun asta, o cauză atît de ascunsă, încît de-ar fi să înlătur acum prepusurile cititorului, că nu-i nici laie, nici bălaie, nu mi-ar ajunge zece tomuri. Nu, nici de tărîmul Transilvaniei nu-i vorba, deşi nu-i el străin de aste întîmplări, nici vreun sfînt trecut între cei drepţi n-a coborît din cer, trimis de Domnul, să îndrepte vreo rea alcătuire, nici n-a urcat vreun drac să facă pocinogul, să-şi vîre coada-mbîrligată, ca să împoncişeze gîndul şi cu vorba. Atît era, nimic mai mult şi fără nici un înţeles aparte, că vorbele ieşeau din gura iezuiţilor în româneşte... Nu, nu fiindcă erau iezuiţi şi nici vreun apropo nu bat la dragii mei compatrioţi. Nesfîrşit de departe de mine asemenea gînd... Şi de-ar fi să caut încă să îndrept pricina, tot mai rău m-aş încurca în iţe, încît... Nu, dragii mei, nu-i vorba de iţele satanei, pe care cu-atîta osîrdie le ţese. Aşa că mai bine spun de-a dreptul: în astă întîmplare nu-i vreo aluzie la absolut nimică, la nimicuţă. Aşa a fost – şi întocmai trebuie s-o luăm... Apoi alta, iaca na! că am spus de linia ferată şi va crede vreunul mai cu carte că bat cu gîndul spre locomotivă, la care m-aş uita chiondorîş, ca la vreo diabolică invenţie a civilizaţiei noastre, fiindcă, de, grozav mai era huţanul, încălecai, hop, în şa şi te duceai încotro îţi vedeau ochii, nu ştiai unde. Pe cînd trenul! Din haltă în haltă, cu gările însemnate pe harta CFR, te poartă tot pe-un drum bătut. Dar ajungi repidie-repidie unde ţi-a fi ţinta, iubite cetitor şi nu mai e azi om fără ţintă, vreunul măcar zăcut în dorul lelei, cu frunza doinaşe între dinţi. Nu, nu de trenul cu labe de tuci, care-a întrecut prizăritul de mînz, este vorba. Dar, totuşi, cînd Iştvănescu puse urechea pe şină, ca să asculte sunetul acela nesfîrşit al benzii de oţel, pe care-l bănuia, simţi tac-tacul roţilor de fier şi auzi?... un moody-blues batjocoritor? Poate s-a înşelat, căci Paul Bárányi, căzut pe gînduri, nu urmă îndemnul fratelui său întru Hristos de-a asculta, cu toţii, muzica aceea – care gustului critic versat al criticului imperial îi păru sublimă. Căci mărturia lui Paul Bárányi de-ar fi rămas, am fi ştiut fără cîr-mîr despre şina ferată că ori cînta drăceşte, ori ba. Dar el nu şi-a plecat urechea... Bădia Vasile însă, după ce ascultă, făcu trei mătănii şi şapte cruci mici. Ionuţ rămase cu gura căscată, căci cîntecelul semăna cu sumbra armonie auzită de dînsul în piaţa Kremlinului. Iar de-ar fi fost acolo vreun oarecare dintre noi, ar fi rămas holbat pe veci şi cu limba ca un caltaboş în gură. Ah, limbă ce te faci parodică şi impostoare îndată ce vine un diavol pe tine. Stuche-l iute! Dar cum să-l stucheşti de pe limbă, cînd soarta noastră, iubite cititor, e să sfîrşim opul şi greu va fi să ne ferim a numi dracii. Noroc măcar că nici sfinţii părinţi, nici patriarhii nu s-au sfiit să le rostească numele, care-o fi fost, dar limba lor, ştiu bine ei, despătimită şi cu vlagă sfîntă, nu are cum se preschimba în boţ de carne cu sîngele şi limfa curse, ca a noastră. Să ţinem minte asta de cîte ori vom spune Belzebuth, Astaroth, Beuhol, Gorgon, Temnut, Hamos, Asmode, Dagon, Mamuth, Baal, Astoret, Isis, Horus, Moloh, Balmol, Briaroh, Brinmuter, Rimnon şi Belial, ori chiar numele slutului Asrafiel, ori fie de vom pomeni draci necunoscuţi lui Heliade Rădulescu... Asta e…  Ce-i diavolul dacă nu golătate, încît a scrie despre el înseamnă mare pacoste pentru un scriitor, căci dă peste un scris gol, vid. Să ne facem dar cruce, cu limba măcar, de ne vor fi înţepenit mîinile, spre a putea citi mai departe, nu, nu fără teamă, dar măcar luînd seama la primejdii şi cu viu cugetul îndreptat spre cele sfinte, astfel că puterile pitoniceşti să nu ia stăpînire asupra noastră… Cînd Iştvănescu puse urechea pe şină, auzi tac-tacul roţilor, căci trenul venea şi îl văzură: avea un ochi în frunte. Au luat-o, care-ncotro, ca potîrnichile, la goană. Pînă şi bădia Vasile o tulise, nu de frică, dar una ca asta nu i-a fost dat să mai vadă. Paul Bárányi crezu întîi că e căţeaua Nauka şi stătu, pasămite o să treacă pe lîngă el şi-o să-i vînture hainele, cum mai făcuse. Dar cînd a înţeles că nu-i cu şagă, o porni în pripă pe-un drumeag, care de-ar fi dus la Cucuieţi, acolo ar fi ajuns iezuitul. De Somlyo goni şi el, nu că s-ar fi temut, dar cum fugeau toţi, gîndi să nu facă altfel. Ba şi părintele Gheorghe, ridicînd poalele anteriului în mîini, porni spre detunata. Ionuţ Pirofobie atît şopti: focul, focul – şi dispăru pe loc din ochii celorlalţi. Un ceas mai apoi bădia Vasile îl zări pe cer, plutea în roate largi, în senin. Ni, mă, Icar, grăi cu ironie transilvană bătrînul, căci spaima îi trecuse. Şi-a dat căciula de pe fruntea asudată spre ceafă, ca să-l vadă mai bine şi făcea semne cu mîna, să afle băietanul că primejdia a trecut, dusă. Nu-i nimic, a trecut acceleratul, zise cu voce ascuţită părintele Gheorghe şi tuşi, ruşinat, să-şi dreagă glasul. Dar nu era acceleratul. Căci, martore notiţele criticului imperial Iştvănescu, singurul ce a rămas pe loc, ŕ técut un márfár… şi pe fiecare vagon scria Olah pop, adică preoţi valahi. Dar nu ce scria pe vagoane îl uimi pe Iştvănescu, ci arătarea aceea tuciurie, locomotiva. Era ca un ţílinder flínder, scrise el în carnet, ori, de mi-ar fi ieşit vorbele din peană englezeşte, cylinder flinders, pe care numai aşa le pot traduce româneşte, cum le-a tradus şi Iştvănescu: ţilindăr flindăr şi, poate, careva, odată, va înţelege ce-a spus criticul imperial cu aste vorbe, căci eu nu le pricep. Şi cum înserase de-a binelea, s-au tras toţi, hăt, la două poşte depărtare de linia ferată, ca să scape de primejdie şi bădiţa Vasile a scos cremenea şi amnarul şi au făcut focul. Ni un chíbrit, a spus Iştvănescu, dar ardelenii priveau cu suspiciune alcătuirile tehnologiilor moderne. Şi flăcările au săpat un puţ în întuneric şi în puţ, jur-împrejurul focului, s-au aşezat. Popa Gheorghe cu ochii umflaţi de praf şi nesomn, de Somlyo cu ligheanul de alamă pe cap şi coada suliţei în pămînt sprijinită, Ionuţ, cu imaginea Kremlinului în globii ochilor, bădia Vasile cu cocoşul în braţe şi cine mai era… a, Paul Bárányi. Spuneţi că-i omul un ţilinder flinder? se întrebă el, privind, dus pe gînduri, în foc. Apoi îi aşé, o tristeţe… cujetă bădia Vasile cu glas tare. De Somlyo tuşi sec şi îl sperie pe Ionuţ, care pasămite adormise cu ochii deschişi. Îi un alean, zise şi popa Gheorghe.  Din pricina somnului ce ne-a cuprins, iar noi mai credem că sîntem treji. Nu ştiu dacă dormeau într-adevăr, cînd i-a trezit un huruit de care şi un întreg convoi veni spre ei. Dar ştiu că atunci cînd a trecut convoiul mijea de ziuă şi în aerul rece ca în preajma unui fluviu, convoiul trecea, cu oamenii dormind în timp ce mergeau, cu mîna sprijinită pe stinghiile carelor. Apăi ce să fie, oameni buni, a întrebat bădia Vasile pe un om  bătrîn ca şi el. Ce să fie? întrebă şi acela, oprindu-se în loc. Este că au prins preoţii din toată Transilvania, i-au urcat în vagoane de marfă şi îi duc la Oradea-Mare, să-i închidă. Iar noi ne bejenim dincolo de munţi, că altfel ne deportează. Cine? spuse bădia Vasile, curios să afle. Diavolul, răspunse în locul omului Paul Bárányi. Apăi tăt ţinutul s-o pustiit, spuse şi omul şi se duse în drumul lui. Şi în ceaţa ce se lăsase, Paul se îndepărtă de ceilalţi. Prinse cu mîna un fir al păienjenişului şi trase. Era tare şi elastic ca o viţă, nu se rupea. Frigul, ceaţa, l-au pătruns pe iezuit, dîrdîia, dîrdîia ca atunci cînd a fost cuprins de milă. Dar acum tremur din cu totul alte pricini, îşi spuse. De frig, doar de frig. Iar senzaţia aceea că o mare greutate îi apasă pieptul, îi strînge toracele, încît îl făcea să răsufle gîfîit, părea a fi un sentiment. Şi întreaga căldură a trupului îi urca în obraji, încingîndu-i, şi tot sîngele i se aduna în craniu, ca o mare presiune ce îi înfiora arcadele, zburlindu-i sprîncenele. Şi părea sîngele că vrea să-i iasă prin urechi, aşa îl dureau timpanele şi vîjîiau. Acesta sînt eu, gîndi Paul, aş vrea să fiu altfel, să fiu un Gavril Hevenessy. Sau măcar aş vrea ca Gavril să se afle aici, fiindcă, iată, l-am părăsit în somnul lui. Şi gîndi în acel ceas la viitor şi avu revelaţia ciudată, că viitorul e întotdeauna prezentul. Da, o revelaţie ciudată pentru mine, cel ce scrie de Paul Bárányi, o revelaţie ciudată pe care oricît am răsucit-o ş-am întors-o, tot fără vreun înţeles limpede mi-a rămas. Adevăr spun, ochii mi-au lăcrimat gîndind la ea, mai cu seamă cel drept, dar nu din pricina vreunei impresii aparte, care să-mi fi stîrnit melancolia, ci, pur şi simplu, pentru că aşa au vrut glandele lacrimare, mai ales cea din colţul ochiului drept. Mi-am repetat de mai multe ori cuvintele ce exprimau revelaţia lui Paul (fireşte, în gînd, ca să nu mă audă careva şi să mă creadă scos din fire), cam în felul acesta: viitorul e întotdeauna prezentul… viitorul e întotdeauna prezentul… viitorul e întotdeauna prezentul… şi aşa mai departe, zile în şir, pînă cînd am simţit că mintea e gata să îmi coboare în inimă şi atunci, de spaimă, am tăcut. Da, de spaimă, căci dacă mintea îţi coboară în inimă, pe dată devii cu totul altul, rupi cu toată viaţa trecută, din care nu mai înţelegi o iotă, pentru o altă viaţă, cu totul nouă şi de neînchipuit. Şi tocmai asta m-a speriat, anume că viaţa cea nouă e de neînchipuit şi deloc nu mă îngrijorase că aş fi părăsit viaţa mea cea veche, ba chiar mă bucura asta. Cum, unui nevrednic asemenea mie, să-i coboare în inimă mintea, de la cîteva vorbe pe care le-a rostit în zorii unei zile ceţoase Paul Bárányi? Şi după ce mi-am cerut iertare de la Domnul pentru lipsa mea de îndrăzneală spre cele cereşti, am cercetat vorbele, să văd de se află în ele ceva sfînt, căci mă bătea gîndul că s-ar putea să aibă puterea pe care ruga inimii o are. Dar întrebînd apoi oameni sfinţiţi, ei mi-au mărturisit că nu ce vorbe spui contează, ci doar să le repeţi de-atîtea ori, pînă cînd orice înţeles de-al lor piere şi atunci mintea nu mai are pe ce se sprijini, căci toate minciunile pier, încît inima devine simţitoare şi cuprinde în ea mintea. Nu ştiu de vor fi avînd dreptate cei sfinţi, dar trebuie să-i credem, căci sînt cu mult mai vrednici şi mai adînc cunoscători ca noi. Aşa am păţit şi era s-o paţă înaintea mea şi Paul. Căci după ce avu revelaţia, repetă şi el, la nesfîrşit, cuvintele, pînă ce mai că fu să părăsească lumea de alean şi de chin, pentru alta, de neînchipuit. I-ar fi crescut şi lui aripi, ca lui Ionuţ? Cine o poate şti! Iar eu, nevrednicul şi neîndrăzneţul, nu pot da mărturie că s-ar fi întîmplat aşa, fiindcă în clipa cea mare, prielnică prefacerii, m-am oprit, m-am întors, am dat bir cu fugiţii din faţa minunii. Căci asta ar fi însemnat schimbarea vieţii mele: o minune. Ieşire din fire şi dintre cele trecătoare. Iar de m-aş fi ales cu vreo pereche de aripi, apoi sigur puteam spune că şi Paul Bárányi se putea alege. Iar acum nici nu ştiu de am făcut bine ori ba, dar sigur e că de m-aş fi încumetat să fiu altul, bun ca Adam înainte să muşte din fructul oprit, cartea aceasta n-o mai scriam. Căci aşa se nasc cărţile, din mult încărcata de griji inimă, iar nu ca faptele sfinţilor, dintr-un prisos de cuminţenie. Şi de nu am fi păcătoşi, netrebnici şi doldora de neştiinţă, nici nu am avea nevoie de cărţi, căci toate bucuriile ştiinţei întregi le-am avea adunate în suflet şi nimic nu am tăgădui şi nimic nu ne-ar mai întrista. Dar dacă din păcat se naşte cuvîntul omului de rînd, ca mine, nu i-or prisosi inimii doar cele rele, ci vor fi în ea şi unele puse de Dumnezeu în plinul ei. Şi-acest prisos bun e cuvîntul. Iar acum, că ştim asta, se poate înţelege şi cum de-am avut îndrăzneala să scriu despre sfinţi: cu gîndul curat am scris. Doar că aşa nevolnic cum mă aflu, am făcut încît sfinţii par oameni de rînd – şi astfel trebuie să-ţi fi părut ei şi ţie, iubite cititor, citind rîndurile de mine însăilate. Dar cum eu nu-i pot înfăţişa după măsura lor întocmai, tu păstrează în minte că ei sînt cu adevărat sfinţi. Întocmai Paul Bárányi, care ne-o fi părînd un biet şi nevolnic muritor, plin de gînduri ce pe noi, păcătoşii, mai că ne-ar face a încolţi vreun zîmbet, dar care e cu totul altfel decît pare şi, adevăr spun – ca să zic aşa -, nici nu ni l-am putea închipui, de-ar fi să-l descriu întocmai cum e. Pe cînd astfel, înfăţişare lui e cea pe care i-o puteam zugrăvi şi pe care o putem înţelege. Căci a scrie despre ceva de neînţeles, cum ar veni? Cel ce scrie n-ar pricepe o iotă, iar dintre cei care citesc, doar celor aleşi de li s-ar vădi adevărul. Căci de înţeles ori nu să fie cartea, cum o fi, adevărul stă fără îndoială în ea. Fiindcă nu noi scriem şi nu noi citim, ci doar Dumnezeu scrie şi citeşte. Cine ştie, altfel de ce-ar fi pus scînteia în noi? Sau n-o fi nici ea decît un ţilindăr flindăr?
     Şi cum se luminase de-a binelea, Paul Bárányi vru să se întoarcă alături de tovarăşii săi, spre a le spune că e vremea să plece. Căci iezuitul cercetase consistenţa păienjenişului, pentru a vedea încotro au de mers şi credea că găsise drumul. Acela era, tot spre nord, căci într-acolo păienjenişul se îndesea. Dar nu făcu decît doi paşi pînă ce cîinele Nauka îi ieşi înainte ca taur şi îi aţinu calea. Fornăia, boncăluia şi bătea cu copita. Se vede treaba că e cu adevărat furios de data aceasta, îşi spuse Paul, privind ochii roşii ai taurului. Şi vru să-l ocolească, dar Nauka iar îi aţinu calea. Îşi plecase capul, pentru atac, iar cînd îl ridică, pufni pe nări un abur spurcat, ce se răspîndi peste cîmp şi care îl ascunse cu totul. Şi îndată ce nu mai văzu taurul, ci doar ceaţa din jur, Paul Bárányi, pînă atunci, cît a avut fiara în faţă, stăpîn pe sine, se înspăimîntă. Mai stătu doar o clipă locului, apoi se întoarse şi porni şovăielnic prin pîclă. Merse pînă ce văzduhul iar se limpezi. Cîte un mort, gol şi dezmembrat, îl întîmpina ici-acolo pe cîmpul pustiu, întins ca o tavă, în care sta înfipt cîte un singuratic copac pipernicit. Iată, diavolul îşi face lucrarea, gîndi Paul Bárányi… Iar cînd ceilalţi s-au trezit din somnul lor nefiresc, nu l-au mai aflat pe iezuit alături de ei. Parcă l-ar fi înghiţit pămîntul, spuse popa Gheorghe, căci o clipă mai devreme l-am zărit lîngă copacul acela. Iar acum, privind spre copac, în crengile lui erau atîrnaţi duium de oameni schingiuiţi. Şi nu era strop de sînge închegat în jur. Părintele Gheorghe îşi făcu cruce şi spuse o rugă. Apoi, le vorbi celorlalţi: de-ar fi părintele Ioan aici, ar şti ce înseamnă aceasta, dar noi nu ştim. Pasămite diavolul lasă stîrvurile fără sînge şi ar fi bine să pornim în calea noastră, încotro ne-or vedea ochii. Şi întocmai făcură, pornind să rătăcească peste cîmp… Estimp, Paul, întors în sine după spaima ce-l petrecuse o vreme, îngreţoşîndu-i rărunchii, apucase să se întrebe şi începuse să ghicească. Iată, mai întîi trenul ne-a răzleţit, dar ne-am adunat înapoi. Însă cîinele Nauka a reuşit să mă rupă de ceilalţi. (Căci, vorba povestariului: mare-i Dumnezeu şi meşteru-i dracul!)… De Somlyo, cu suliţa săltînd ca o suveică, înălţată ca paratrăsnetul şi cu ligheanul de alamă pe cap, Să-mi arunci, te rog, voinice şi cel cal, să pot pleca, spuse aceste vorbe ce ieşiră fără vrere din el, încît duse mîna la gură, privind mirat în jur, ca să caute de nu cumva altul le-a spus. Că doar n-oi da bir cu fugiţii, se mustră el. Şi nu dădu, ci îşi aminti cam în ce fel s-au adunat iar la un loc după ce trenul cu labe de tuci, i-a împrăştiat care încotro, unul hăis, altul cea: băietanul, cel zburat în cer, gîndi de Somlyo, el ne-a adus la un loc – şi spuse aceasta celorlalţi. Atunci Ionuţ, îndemnat de ei, neavînd alta a face şi cum se împotrivi, s-a înălţat în slavă pe aripile lui. Paul Bárányi nu era prea departe şi îl zări copilul la o aruncătură de băţ, rătăcea peste cîmp, fără putinţa de-a hotărî încotro să pornească. Dar şi Paul îl văzu pe băiat, urcat în cer aidoma unui ciocîrlan, însă atît de mare, că-ţi dădea fiori pe spinare şi lacrimi de bucurie în ochi, fiindcă o făptură tîrîtoare, iată, se putea sălta între nouri, încît gura iezuitului se lărgi într-un zîmbet şi îndată găsi drumul către prietenii săi. Cînd se alătură lor, cocoşul bădiei Vasile cîntă cucurigu, prelung, cu foc. Pasămite îndrăgise pe Paul. Acum nu ar fi rău să stăm la sfat, spuse bădia Vasile cuminte, căci dacă pînă atunci istoria merea în treaba ei, în vreme ce bădia gîndea la ale lui, acum simţea cum istoria îl apucase de glezne, gata să-şi întindă iederile către genunchii lui, iar tălpile bătrînului călcau deja în bîhla ei. Nu m-oi pricopsi carecumva cu reumatism, gîndise bădia, încît, cînd şi cînd, îşi sălta un picior din lăcovişte, apoi pe celălalt, ca un bîtlan cînd se plimbă netulburat prin bălţi… Dar care să fie vorba bună a sfatului, cercetarea lor n-a desluşit. Încît Paul Bárányi îi îndemnă la drum, dar rătăciseră deja calea… Aşa se face că n-au mers mult şi pe cîmpul brăzdat de rîpe roşii, pe care din an în paşte răsărea cîte-un copac sleit, li se înfăţişă înainte o masă regeşte îmbrăcată în brocarturi şi catifea grena, alesături ţesute-n aur şi argint şi doldora de bunătăţi: pite ce abureau, mistreţi copţi şi cu mărul în gură, lubeniţe tăiate felii, sosuri şi mirodenii care mai de care, vinuri bisericeşti ce aromeau din balerci pîntecoase, ciosvîrte de miel rumenite pe jar, lămîi tăiate în felii, praz cu frunza atîrnată şi brobonită de rouă – şi guri flămînde ce plescăiau, purtate de zefir, în jurul ăstor bunătăţi, dar nici una nu era lăsată să ajungă la ele. De Somlyo înghiţi în sec, dar văzînd că toţi ceilalţi se prefac a nici nu vedea îmbelşugata masă, trecu şi el mai departe. Eu aş fi mîncat un peşte, bădie, spuse Ionuţ tînguios, dar nu era nici un peşte pe masa aceea. Ba să nu aud de caracudă, spuse bădia Vasile, căci îşi amintea vremea cînd a fost bucătar pe rîbniţa din Oceanul Arctic. Aşa că numai Iştvănescu îndrăzni, cînd trecu pe lîngă masă, să întindă mîna şi apucînd între degete o măslină, o înghiţi cu totul. Nu vă spun, dar îndată i se răspîndi în toate simţurile, de parcă papile gustative ar fi fost, gust de cenuşă şi iz de pucioasă. Iştvănescu scuipă, scîrbit, dar era prea tîrziu. Frate întru Iisus, se căină Paul, au oare nu ştiai că diavolul ne scoate în faţă bogăţia, care nu-i decît un miraj ce ascunde răul? Noroc baremi că ai luat măslina, îi ieşiră părintelui Gheorghe din gură vorbele acestea, încît privi în jur, să vadă de nu altul a vorbit, întocmai cum făcuse de Somlyo un ceas mai devreme. Apăi n-o fi bine să ne aşezăm la sfat? întrebă bădia Vasile. Ba da, bădie, spuse Ionuţ, fiindcă locotenentul a vorbit fără sineşi, iar acum părintele Gheorghe a vorbit fără sineşi, încît de ne vom sfătui, poate vom afla ce şi cum. Însă nu îndrăzniră să stea locului şi încă aproape de masa ce acum era un morman de tăciuni, ci se sfătuiră din mers, ducîndu-se încotro le vedeau ochii. Dar cu cît înaintau, criticul imperial simţea cum îi înlemnesc mădularele, care au început să-i scîrţîie într-o vreme, ca un copac scorburos pe vreme de furtună… De ce ai spus: noroc baremi că ai luat măslina? întrebă Ionuţ către smerit părintele Gheorghe, căci începuse sfatul, prin cercetarea întîmplărilor. Apoi iaca aşa mi-a venit, spuse părintele. Iar de cuget mai adînc, e fiindcă în măslină nu se poate aduna doldora otrava, căci sub măslin a stat Iisus, ca să cugete la cele sfinte. Iar de cumva peste omul acesta a da vreun rău din măslina cea înghiţită, lesne nu va fi să-l lecuim, dar pînă la urmă leac tot vom găsi. Pe cînd de-ar fi luat alta din masa cea îmbelşugată, pierit era. Aşa grăi părintele Gheorghe, iar Ionuţ întrebă pe de Somlyo: spune-mi, locotenente, de ce ai spus cum ai spus: să-mi arunci, te rog, voinice şi cel cal, să pot pleca?
     -De se va ascunde în aste vorbe un înţeles, apoi eu nu ştiu, zise de Somlyo îmbufnat, căci se simţea rănit în sentimente. Credea, din cîte îi păruse, că a fost la un pas să-şi lase tovarăşii în voia sorţii, iar el să purceadă încotro i-ar fi văzut ochii, numai de urmă de copită de drac să nu dea. Dar a mărturisi una ca asta, nu-i era la-ndemînă. Au nu oare cumva, întrebă atunci Ionuţ, calul şi Cuvîntul sînt una? Şi toţi se mirară de înţelepciunea băietanului, dar nimeni nu înţelese ce-a vrut să spună cu vorbele lui şi nici de sfat n-au mai avut vreme. Căci Iştvănescu, bată-l vina, mai că rupt de firea ce face din om sărman rătăcitor pe aceste meleaguri pe care pămînteşti le credem, se oprise în loc, nu din vrere, ci din neputinţa de-a mai urma. Şleahtă de pehlivani, se auzi un glas, nu v-a fost care cumva să gustaţi din bucatele drăceşti? – şi în faţa lor se ivi un pustnic urît în cap şi picioare, cu un săculeţ de linte la gît. Mîncaţi de vă săturaţi, zise şi scoase săculeţul, îl desfăcu la gură şi turnă fiecăruia în pumnul căuş linte. Aşa să vă desfătaţi, spuse, cum se desfăta făcătorul de minuni Visarion, cu astfel de dulceţuri. Iar în vremea în care a vorbit, lui Iştvănescu îi ieşise din degetul mare al mîinii un ram de măslin. Părintele Gheorghe recunoscu pustnicul şi căzu în genunchi. Multe am auzit despre domnia ta, preafericite Nichita, spuse el. Iar călugărul nu-l lăsă a sfîrşi. Eu mi-s Nicola Ciurcia Cojocariu, grăi el şi mulţi mă ştiu ca Nicodim. Acum aţi făcut pocinogul, zise el şi nu-i uşor de îndreptat… Căci, adevăr grăiesc (spre a spune aşa), prin mădularele lui Iştvănescu ieşeau la soare lujeri şi ramuri de măslin, de-a gata înverzite. Şi cum trupul lui mare se făcea crăcuros, numai ochii îi mai erau vii în cap, încît privea în toate părţile, holbat de spaimă. Iar de-ar fi vrut să spună o vorbă, nici geamăt măcar nu-i mai putea ieşi din gură, căci înlemnise... O fi blestemat vreun profet: să te piardă lăcomia, omenire, roabă poftelor şi ahtierii! Nu ştiu, dar cărturarii sigur vor şti şi mă vor îndrepta, de greşesc eu, iar de mă vor pune în astă omenire roabă poftelor şi firii, păguboasă, căci e gata să piară îndată ce pune o boabă de dulceaţă pe limbă, ei nu vor greşi. Fiindcă vezi, dumneata, darul drăcesc e dar grecesc. Aşa ne învaţă buni dascăli, iar noi să-i credem, căci de te vei înfrupta din bunătăţi, îndată o să te vezi înjunghiat. Posteşte, deci şi fă rugă zilnică spre Domnul să-ţi dea doar iertare de păcate, ca să ajungi în Rai şi nu cerşi alta, vreun bun pămîntesc, fiindcă toate cele pămînteşti sînt greceşti. Chiar şi măslinele, cu care s-au hrănit unii sfinţi, ba pînă şi acrele lămîi, tot de la greci ne vin. Numai că nu ne-om teme noi de cele ce-a păţit Iştvănescu. Necumpătatul! Căci criticul imperial de-a dreptul înflorise. Era un ditamai măslinul, deloc pipernicit, dar noduros şi plin de vînă, încît vîntul abia de-i clintea frunzarul, necum crengile. Noroc cu Sfîntul Nicodim! Care făcînd semn în aer, în spatele lui se ivi un preot. Sărut-mîna, părinte, spuse îndată bădia Vasile, îşi descoperi capul şi îi sărută poala stiharului. Cîntă una de-a ta, un Irmos, îl îndemnă Nicodim pe părintele Ioan (Popa Tunsu, cum îl ştim noi mai bine pe nume), căci de aceea te-am adus. Iar părintele Ioan slobozi cîntecul şi pre cînd cînta, ramurile cele groase ale măslinului se subţiau, nodurile se sugeau ca baloanele ce se dezumflă, iar frunzele îngălbeniră şi căzură ca toamna, lăsînd un aşternut molatic pentru pas. Şi îndată ce Iştvănescu fu iar pe picioarele lui, om ca toţi, iar nu măslin înfipt în glie cu rădăcini, Sfîntul Nicodim, fără a mai scoate o vorbă, adică fără a rosti divinul discurs ce s-ar fi cerut în acel ceas, discurs în care să-şi dea mîna figurile retoricei bătrîne şi vocea înălţată, pocni din degete şi dispăru, împreună cu părintele Ioan. Ştim ce-ar fi putut spune Nicodim, de ar fi fost orator, dar ştim nu din pricină că ne-am aflat acolo, căci nu ne-am aflat şi nici din pricină că ne-ar fi povestit cineva, căci nu ne-a povestit, ci ştim fiindcă scriitorul e musai să aibă, întocmai cum grăieşte Ion al lui Platon, „cunoaşterea a ceea ce e potrivit să vorbească bărbatul şi se cade să spună femeia, sclavul şi omul liber, supusul şi cîrmuitorul”. Ştim, dar din toate vom păstra numai închipuirea blîndei mustrări ce-ar fi făcut şi lauda, cu potrivire în gura acestui schimnic, nepregetatului ajutor, pe care l-ar fi dat în orice chip acestor oameni sfinţi, dar pătimaşi, gata să înghită o măslină… Pătimaşi, dar şi mult mai cuminţi de-ar fi fost, cu ispita diavolului nu te pui, tu, biet muritor, căci de ţi s-ar ivi înainte o masă, şi umilă, cu bucate umile şi tot nu te-ai putea împotrivi tochiturii cu mămăligă aburindă şi mujdei, necum să te înfrupţi doar cu-o măslină, ca bunul Iştvănescu. Ba încă ai mai vrea şi-o brudie iubeaţă pe urmă şi te-ai boieri atunci ca un vel-vornic… Iştvănescu, scos din pacoste de cei sfinţi, cam torturat ce-i drept de cele întîmplate, îşi scoase oglinda-oglinjoară, îşi netezi cu grijă şuviţele rebele ale meşei cănite, îşi iră vîrful nasului cam roşcovan şi laba-gîştei de la colţul ochilor, apoi îşi pălmui cu grijă faţa, s-o mai îmbujoreze. Nu spuse un cuvînt, căci făpturii sale semeţe i se potrivea mai bine tăcerea, iar nu ca pricăjitului de scrib, locvacea iscusită născocire. Apoi, de s-ar fi dat în vorbă cu oamenii aceştia, cum oare i-ar mai fi putut spiona? Căci spionul e bine să fie neştiut, mut, ba chiar şi nevăzut, fiindcă altfel, de s-ar amesteca poporului, ar fi bun de nimic: s-ar lega la prieteşug cu unii poporeni şi mai va apoi să-i torni! Iar criticul imperial nu era un scîrbelnic neştine, care să-ţi lingă faţa şi să-ţi muşte dosul. Ci avea pofta măririi, pe care cine dintre oameni nu o are, fie de n-o mărturiseşte, cum trufaşii, fie de-o strigă-n gura mare, precum orgolioşii. Dar, ce-i drept, limba îl mînca pe criticul imperial, fiindcă avea multe de povestit, de mirare chiar şi pentru un om blînd, darămite pentru ardelenii, scoşi din fire de veghea la cele cereşti şi pămînteşti. S-a visat, cît i-a fost să fie măslin, s-a visat măslin, de nici nu mai ştiu cum să zic, căci acestui măslin, cu rădăcini aşa adînc înfipte-n glie, de ajungeau la borta prin care se trece în tărîmul de veci, măslinului acesta care era Iştvănescu, i-au crescut mîndreţe de aripi, largi ca de vultur, dar din care bătea ca păsăruica, neputincios să se înalţe, căci rădăcinile îl ţintuiau de tină. Iacă-tă, un copac cu aripi! Una ca asta n-am mai auzit, pînă ce visul criticului imperial nu l-a vădit c-ar putea fi… De asculta aşa basnă Ionuţ, el singur dintre toţi, mai ager şi aprins la minte şi la închipuire, îndată ar fi zis: întocmai omului e copacul cel cu aripi şi toţi se minunau de bunul gînd al băietanului. Dar noi nu ştim ce şi cum, aşa că n-om spune vreo trăsnaie, ca să-i stea mintea-n loc dragului cititor. Ci vom spune cinstit, iar şi iar, că nu ştim. Aşa a fost să fie – şi mi-am tot închipuit apoi, zile în şir, un copac cu aripi, care se tot întinde să zboare şi cît chin încape în el că nu poate. Astfel cu Iştvănescu, dar nu vom lua seama la el, căci deşi om de ispravă, cum îl ştim, dacă interesu-i poartă fesul, chiar de l-am îndrăgit, ne-om face că nici nu-l vedem. Căci fie de e dorinţă interesul, nu e o dorinţă tocmai curată, fiindcă te îndepărtează de oameni, într-un ascunziş păcătos… Apoi nu-i vorbă, că am spus şi eu asta numai aşa, că ne-om face că nici nu-l vedem pe Iştvănescu. Tulai, Doamne, cîtu-i de mare, îţi sare în ochi. Şi nici tăcut cum am spus că ar fi, nu era. Mai zicea una, alta, încît pînă la urmă chiar şi ardelenii mai că au înţeles ce-i cu el. Dar bine crescuţi cum erau, s-au făcut că nu aud, iar nu ca locotenentul de Somlyo, care a izbucnit în rîs, de gata să se prăpădească. Fiindcă, aşa cum a spus, era trecut prin lume şi atîta naivitate nu mai văzuse la alt om. Auzi, tu, frate dragă, zise de Somlyo, cum vrea iezuitul să se căpătuiască! Nu i-o fi de ajuns că a muşcat din fructul satanei, din măslina cea neagră, ci vrea, nici mai mult şi nici mai puţin, decît să ajungă grămătic imperial, umblînd ca spion.
     -Frate dragă, nu-ţi fie cu bănat, i-a spus lui Iştvănescu, dar ca să ajungi mare în lumea asta, trebuie să fii tare de virtutea cea rea, să ai un ochi la spate, fiindcă doar prostul se uită numai înainte, să rîzi de toţi pe care n-are rost să-i loveşti şi să dai în toţi ce rîvnesc ca şi tine. Să ai coate tari şi piele groasă. Dar precum văd, cu obrazul tău aşa sulemenit, că pielea îţi pare de prunc, cum să ajungi mare în lumea asta? Mult mai tîrziu, după cîteva luni, după un an poate, părintele Gheorghe avu şi el o vorbă bună despre Iştvănescu: iată că naivitatea l-a adus între sfinţi. Mi-a plăcut vorba asta, fiindcă aşa am înţeles că naivitatea e o cuminţenie şi o curăţenie a firii, dar mai cu seamă fiindcă dacă o fi să ne luăm după ea, sfinţii se înmulţesc în lume cu mult peste ce ştim noi: că doar n-o fi un singur naiv printre oameni, ci vor fi destui. Paul Bárányi judecă şi el asupra acestei vorbe, dar nu spuse nimănui ce înţelese. Dar scribul ştie, fiindcă asta e treaba lui, să ştie cele neştiute, chiar dacă de cele ştiute n-are habar şi e un prost pe lume: naivul nu poate fi prins în lucrarea satanei, aşa a gîndit Paul şi pe bună dreptate. Căci omul naiv n-are cum dobîndi puterea, care e partea dracului… Să lăsăm însă vorba, nu de alta, dar cale lungă mai au de făcut sfinţii şi ardelenii, cu Iştvănescu dimpreună, care-i spiona, nici el nu ştia musai de ce, dar aşa apucase, încît mai că spionatul îi devenise rost, ca acelora ce pîndesc de la ferestre ascunşi după perdea, adică spiona tam-nisam de florile mărului, căci nu avea cui raporta vreo faptă de-a celor urmăriţi, decît numai o încredinţa carnetului său, într-o cronică ritmată şi rimată – şi bine a făcut! După el urmăm şi noi scrisa, căci ne-a ajuns carnetul în posesie printr-o întîmplare ciudată, pe care n-oi povesti-o acum, ci altădată. Şi mare noroc de carnet, mărturisesc cu inimă deschisă asta, că altfel lăsam baltă istoria ce m-am încumetat s-o scriu, istorie pe care nici cu gîndul n-aş gîndi-o, nici mi-aş putea închipui-o cum a fost, încît de-ar fi să fie de la mine, slabă nădejde de-a se închega am nutri şi m-aş spăla de ea pe mîini, fiindcă munca e ostenitoare, iar cînd te gîndeşti că azi-mîine vine cutremurul cel groaznic, care o casă măcar n-o lăsa în picioare pe pămînt, la ce bun să te mai osteneşti? Poţi merge în Rai şi odihnit, cu mintea limpede şi fără poveri. Nu de alta, dar istoria aşa cum o cunoaştem, aş scri-o eu, dar ce te faci cu istoria ascunsă, încît n-aş putea cu nici un chip da seama de ea, de n-ar fi carnetul criticului imperial, ce-i drept sărăcăcios şi el, fiindcă mai mult de oglindiri şi chipu-i de nimfă a scris Iştvănescu în el, decît despre cum au făcut dracii lucrarea. De ar fi rămas de la Paul Bárányi mărturii, alta ar fi fost treaba, eram în stare să spunem istoria aceasta fără a răsufla, căci el a văzut-o cu ochiul sfinţit, ba şi aşa istoria drăcească tot rămînea neclară, fiindcă dracul e în stare să pună aşa pîclă pe cele făptuite, încît de oameni credem noi că sînt făcute şi aşa relele cad, toate, în seama lor. Întocmai cum în seama mea cad cele în ultima vreme scrise aici, fiindcă m-am tot lungit cu vorba, însă nu cadă păcatul asupra capului meu! Căci m-aş duce înainte ca Ionuţ în zbor, numai că, vezi dumneata, pînă şi căile Domnului sînt ascunse, fără ca măcar El să vrea să le ascundă, ci pe toate cele ce se cad ni le-a spus prin sfinţi şi profeţi şi prin Fiul Său încă, darămite căile satanei, care anume le-mbîrligă, de-ai crede că sînt alta. Aşa că sărăcan de mine, să mă descurc în iţe nu mi-e lesne. Că treaba o fac de unul singur şi n-am măcar cum întreba pe cititor de o şti cum a fost, ca să nu îndrug eu verzi şi uscate. Numai că nefiind gata cartea, nici cititor nu este încă, drag cititor – şi tare mă simt însingurat. Dar mă voi strădui să duc la bun sfîrşit azbuchea, căci vom desluşi din ceaţa drăcească adevărul şi vom descurca iţele diavoleşti, măcar dacă nu depănîndu-le, cum am vrea, răzbindu-le cu spada, cum a răzbit vînjosul Alexandru Îmbîrligatul Nod… Doamne, atîta te rog în ceasul de-acum, fiindcă văd că nu-mi pot curma vorba, spre a spune povestea mai departe, cum a fost: trage-l pe cel drac ce mi-a luat limba în stăpînire de zbenghiul din frunte şi trimite-l drept în iad, ca să pot urma pe cale. Că nu mă pot opri din vorbă şi anume vrea astfel Sarsailă, căci de îi va fi dezvăluită istoria, va fi să-l vedem despuiat şi una ca asta nu intră în socotelile lui, căci nu-i altă făptură aflată dincolo de fire, care să-şi sporească atît anonimatul şi să pună pe seama altora faptele-i întru ascuns făcute. Aşa.
    
     Şi în vreme ce bădia Vasile credea, cum i-a spus băietanului Ionuţ, că „nu noi merem, ci istoria mere”, de ar părea că oamenii se pot rupe de ea, Paul Bárányi, cu ochii săi sfinţiţi, era ferit de iluzii. Vedea istoria întocmai cum e şi istoria era păienjenişul diavolesc, în care oamenii rătăceau, tot mai rupţi de firea dată lor de Dumnezeu – şi era tulburat. Dar încă mai tulburat ca el era Ionuţ. Îi venise noaptea în vis un tartor gras, în chip de om: purta perucă pletoasă cu fir negru, cîrlionţat, pantofi ascuţiţi cu fundiţe, jambiere, colanţi, jiletcă, haină cu poale lungi, cămaşă cu revere din dantelă, mă rog, urmînd moda Curţii Vieneze. Un chip de om în care noi îndată-l recunoaştem pe generalul diplomat Antonio Caraffa, dar Paul Bárányi de îl vedea, cu ochii săi sfinţiţi, îndată ar fi recunoscut că-i alta omul, anume un drac. Şi Ionuţ îl văzu în vis pe general: plutea la trei palme deasupra pămîntului şi nu avea picioare, ci pîntecul lui mare cît un aerostat, îl ţinea în plutire şi îl purtau zefirii, pe care Paul Bárányi i-ar fi ghicit că nu sînt zefiri pămînteşti, ci o adiere bîhloasă din iad. Dar nu asta l-a speriat pe Ionuţ, ci vorbele pe care le-a rostit generalul şi pe care mult timp le-a ţinut secrete, ne-ndrăznind să le spună şi celorlalţi: cine luptă împotriva imperiilor pămînteşti, luptă împotriva imperiului meu, aşa a spus pocitania şi a pocnit ca o băşică de peşte umplută cu pucioasă şi funingine, încît zările se-ntunecară şi aerul s-a împuţit. Astfel că, deşi scos, îndată ce luă sfîrşit, din acel vis, cu o cutremurare, de îi păru că inima i-ar fi crăpat în piept şi pămîntul s-ar fi rupt în bucăţi, Ionuţ nu se putu bucura de aerul curat şi cerul senin al Transilvaniei, căci în minte i-a rămas năprasnica duhoare de catran, silitră şi pucioasă. Fiindcă ochiul său, nesfinţit de ajuns, după cum ne e dat nouă să credem, sau poate că sfinţit mai ortodox, nu vedea din istoria ascunsă, ca al lui Paul Bárányi, lucrarea diavolească şi bezna prin care se vede a Ardealului, ci întrezărea, asemeni Sfîntului Nicodim, cel dus în al treilea cer, din care se întorcea cînd îi era voia, ori cînd era trimis de Dumnezeu, înapoi pe pămînt, întrezărea cetele de îngeri şi arhangheli. Ba chiar pe Sfîntul Nicodim l-a ştiut, cînd s-a ivit cu părintele Ioan după el, să-l scape de măslină pe bunul Iştvănescu, l-a ştiut, însă nu avu îndrăzneala să o spună, l-a ştiut fiindcă îl văzuse în Ceruri, chiar în al treilea cer. Da, ca să înţelegeţi cît de sfinţit era Ionuţ, aflaţi că el ghicise măsurile mădularelor divine, încît le-ar fi putut înşira pe rînd, precum am recita noi o poezie ori am citi un roman, căci înţeles pentru el nu aveau măsurile acelea, şi intuise substanţa trupului Celui în Întregime Sfînt – iar cînd intuieşti substanţa divină, doar un pas îţi mai trebuie să te îndumnezeieşti. Şi cu toate acestea, lucrarea satanei nu a fost lăsată ochilor săi ca ochilor lui Paul Bárányi, ci doar visului său, ce în coşmaruri îi relevau părţi ale relei faceri. Întocmai cum lui Paul Bárányi i-a fost lăsat să vadă lucrarea diavolească de-a fir în păr, firuţ cu firuţ, dar nu şi să pătrundă în tainele cereşti. Însă ce îl tulbura pe Ionuţ mai tare, nu era coşmarul, ci neînţelesul a ceea ce părea să-i fi vădit Dumnezeu: a fost ca o şoaptă: eu sînt, sînt cel ce este şi orice altceva e doar miraj. Poate că pentru unii din noi aceste cuvinte, venite în Ionuţ ca o sugestie, să aibă înţeles. Însă, aşa cum avea să spună Paul Bárányi mai tîrziu, lui Ionuţ i-a fost dat doar harul mistic, nu şi mintea de a scormoni în cele revelate. Sufletul său simplu trăieşte cele sfinte şi atît îi e de simplu sufletul, încît mintea sa nu umblă spre a scoate din cele în adevăr trăite falsele trăiri ivite din construcţiile gîndului, care atît de mult i-au îndepărtat de oameni de adevăr, spre a-i cufunda în iluzie. Ce să fi însemnat aceste vorbe ale lui Paul Bárányi noi nu ştim, sau nu ştim dacă sînt adevărate. Căci Iştvănescu, despre acelaşi lucru, a zis că băietanul ar fi sărac cu duhul, fiindcă nu altceva decît numai gîndul poate fi trăit. Ştim numai că bădia Vasile, tot ardelean, dar mai aplecat ca Ionuţ spre cele lumeşti, cînd a aflat că s-a născut România Mare, a spus mai misterioase vorbe: pe acest meleag viaţa se consumă. Aici nu este crimă, ci doar moarte. Nu este putere, ci doar neştire. Nu este voinţă, ci doar umblet. Încît mai va de-a te înţelege cu personajele ce le-ai făcut din oameni vii, autorule. De ar fi fost scornite, se aflau toate la mintea ta, mai mici şi mai fără vlagă ca tine, încît îţi puteau încăpea în tărtăcuţă umblau mai puţin decît ai umblat tu în viaţă şi nimic despre ele nu îţi era ascuns. Pe cînd aşa, silit eşti să le urmezi încotro nu ştii şi să te spăşeşti că nu le înţelegi. Căci o fi fost bădia Vasile mai aplecat spre faceri şi desfaceri lumeşti, dar ştiinţa lui, apropiindu-mă de ea s-o înţeleg, depăşeşte puterea mea de judecată. Ani în şir meditase, cu privirea pierdută, asupra tainelor Creaţiei. Şi i se năzărise că lumea e alcătuită din numere şi litere. Zece numere au fost întîi, spunea – principiile metafizice ale Creaţiei, cum le-am numi noi. Iar literele sînt elementele din care Dumnezeu a Făcut, credea el. Aşa că şi Făptura şi Cuvîntul se nasc din alfabetul divin, aşişderea fiind. Această din urmă cugetare a lui m-a bucurat. Nu cumva, mi-am zis în sine-mi, în vorba omului, fiind el Făptură, se află literele alfabetului divin şi atunci scrisa scribului e una cu Făptura şi Cuvîntul? Bine ar fi să fie aşa, iar de ar mai trăi Socrate, măcar de n-ar desluşi ce şi cum, tot ar cerceta cauza în adînc, pe cînd noi… Unde să mai afli putere-a cugetării în zilele noastre, ca la bădia Vasile măcar, ca să ai siguranţa că va fi vreun adevăr în vorbele noastre şi-ar fi cu măsură a crede noi în ele? Ori să ai măcar puterea lui Ionuţ de-a vedea Cerurile ca pe un munte, munte al cărui vîrf e Tronul pe care stă Cel Nevăzut, Neauzit şi Neînţeles. Şi în fiecare Cer e un Tron, aşa văzuse băietanul, un Tron născut din Foc, cu care Dumnezeu coboară, cînd se împlineşte o soartă, pe pămînt. A coborît cu Tronul din primul Cer, cu Tronul din al doilea Cer, cu Tronul din al Treilea Cer. Cu tronul din al patrulea Cer a coborît pe Muntele Sinai, iar cu Tronul din al cincilea Cer pe Golgota. Aşa s-au împlinit cinci perioade, credea Ionuţ şi va mai fi doar o coborîre a lui Dumnezeu, înainte ca El să vină cu Slava-I întreagă.
     -Că bine zici, cînd spui „o să vină cu Slava-I întreagă” – cugetă părintele Gheorghe cu glas tare la auzul acestor vorbe cînd Ionuţ, codindu-se, le-a spus. Căci mult am gîndit asupra Slavei şi întocmai aşa este: Slava s-a înfăţişat numai profeţilor şi de fiecare dată în alt chip. Dar la sfîrşitul lumii o vom afla întreagă – şi atunci vom cunoaşte tot viitorul, care nu va mai fi, şi tot trecutul, care atunci vom şti că nu mai este.
     Auzind aşa, Iştvănescu, asemeni mie, scribului, zîmbi prosteşte, ca să arate că a înţeles, încît toţi îl priviră nedumeriţi. Fiindcă pînă şi părintele Gheorghe se miră de ce-a spus şi, de şi-ar mai fi ţinut minte vorbele, le-ar fi întors pe toate părţile, dar ele i-au şi ieşit din cap îndată ce-a rostit – şi tuturor aşişderea, încît nu le-a mai rămas decît în urechi timbrul vocii părintelui şi nimic altceva. Iar eu, nici nu mă mir de-o aşa întîmplare pe acel tărîm şi în acel timp, cînd dracii începuseră a-şi face imperiul în lume, încît nici a o cerceta nu-mi vine, ştiind eu, de la mine, că fără folos ar fi. Doar într-o vreme, cînd oamenii vor dobîndi ştiinţa adîncă, iar din credinţa veche a zorilor lumii, un dram va fi să se mai încuibeze în noi, atunci toate fiind desluşite, vom şti ce va fi să însemne întîmplarea aceasta, iar vorbele părintelui Gheorghe despre cum vom cunoaşte viitorul şi trecutul, ce nu mai există, vor fi şi ele la mintea cocoşului. Să fi fost ele, chiar atunci, la mintea cocoşului bădiei Vasile? m-am întrebat înfiorat. Dar cum cu cercetarea orătăniei ne-am dat prea mică osteneală, ştim tare puţin despre ea. N-am aflat nici cum credea că vede Dumnezeu lumea, nici ce crede despre sineşi, nici ce-ar putea să zică de vreo faptă sau alta a oamenilor. Tot ce mi-a ajuns la ureche era că striga cucurigu la ore anume alese din zi, iar privitor la cele ce îşi dorea nici o ştire n-a rămas în istorie, ca să vădim  cititorului – aşa cum s-ar fi cuvenit. Poate că singura lui dorinţă, după cum a presupus un istoric, a fost să nu fie tăiat, jumulit… spintecat ca să-i fie scoase măruntaiele… şi pus pe jar la rumenit şi mîncat fript. Barbară faptă! Fiindcă şi cocoşii, la o adică, seamănă oamenilor şi aidoma lor le e soarta. Doar nu aiurea Platon a definit esenţa omului, dînd să se înţeleagă despre cocoş că i-ar fi prototipul. Omul: biped fără pene, care are unghii late. Bine că nu i-a venit în gînd filozofului  vreun măgar. Cocoşul, orişicît, are o voce mai demnă – doar nu degeaba au ţinut cocoşul galic francezii pe blazon. Dar fiindcă veni vorba de gali, să tăgăduiesc acum, pe loc, orice gînd al cititorului, de o fi gîndit la una ca asta, că bădia Vasile ar fi de spiţă galică, la al nouălea neam, poate. Mai degrabă Ionuţ să fi fost dintre galinacee, dar nici el nu era. Nu, cocoşul s-a vînturat prin carte nu din vreo pricină anume aleasă cu înţeles de scrib, ci numai fiindcă scribul întocmai a aflat faptele şi le înfăţişează întocmai, fără a se abate de la ele. Că astfel au fost, nu ştiu, dar nepărtinitor le-am scris, exact cum mi-au ajuns la ureche, fiindu-mi chezaş auzul. Doar una am aflat despre cocoş, din carnetul lui Iştvănescu. Cocoşul credea că lumea e un întreg egal în toate părţile lui (m-am gîndit eu o vreme la asta, dar nu mi-am dat seama prea bine cum vine), dar din pricină că ochii, fiind de o parte şi de alta a capului, văd lumea cînd într-un fel, cînd în altul şi numai pe bucăţi, ne înşelăm asupra ei. Mai credea că nu din inteligenţă se naşte adevărul, ci adevărul este şi nu-l putem atinge decît prin mistică. Iar cum mistica înseamnă o anumită experienţă, e musai ca din această experienţă să ia naştere ezoterismul. Aşa, după cum credea cocoşul, la mintea lui, în lume n-ar trebui să se afle decît o singură religie, mistică şi ezoterică. Numai că nu vă luaţi după cocoş, fiindcă realitatea îi infirmă credinţa. Ce-i drept, ne-o infirmă şi nouă, fiecăruia în parte, dar acesta nu-i un motiv de restrişte, căci căutarea mereu a ce nu ştim şi nu vom afla sigur vreodată, e chezăşia spiritului nostru – şi asta e cea mai mare bogăţie de rîvnit. Dar mai cu seamă, e de notat cum vedea cocoşul oamenii. Nu-i vedea pe toţi la un loc, ci pe fiecare în parte şi gîndul nu-l ducea altundeva decît îi arăta vederea. Unul ca un cauciuc uzat ce se rostogoleşte pe coasta unui deal, altul ca o clapă de pian, pe care îndată ce-o atingi, scoate un murmur. Alţii: ca peştii sufocaţi de alge şi scoşi să împînzească ţărmul; ca deodorantele consumate; ca pachetele de ţigări goale; ca nişte călimări de cerneală cu capac spart; ca pereţii coşcoviţi; ca robinetele care picură ca scaunele demodate din podul caselor bătrîneşti; ca nişte cărţi scăpate-n untdelemn; ca nişte dicţionare ce n-au fost construite după principiul alfabetic; ca sticlele de plastic aruncate în mizeria străzii; ca nişte căni hîrbuite, ca nişte cioburi de faianţă ca nişte cutii de conservă desfăcute cu briceagul; ca ghemotoacele de hîrtie de ambalaj purtate de vînt; ca sarmalele reci; ca iahnia sleită ca borcanul de borş cu drojdie la fund; ca nişte site astupate de mălaiul îmbîhlit; ca lămîile stoarse; ca găoacele ouălor sparte. Şi aş putea înşira la nesfîrşit cum vedea cocoşul oamenii, de nu m-aş teme că mă vor lua confraţii la rost, zicînd că fac din scris o joacă – departe de mine aşa gînd -, joc literar ce din chaos se desprinde, hîrtia-i devine mumă, iară el devine tată. Departe de mine aşa gînd! Căci în vreme ce bădia Vasile mai credea, cum i-a spus băietanului Ionuţ, că „nu noi merem, ci istoria mere”, Paul Bárányi, cu ochii săi sfinţiţi, era ferit de iluzii. Vedea istoria întocmai cum e ea şi istoria era păienjenişul diavolesc, în care oamenii rătăceau, tot mai rupţi de firea dată lor de Dumnezeu – şi era tulburat. Şi tocmai în tulburarea lui, în acel peisaj rîpos, cu cioturi de arbori şi fîşii de ceaţă, încît ceata întreagă pe care o ştim se afla zgribulită şi fiecare se înghesuia spre celălalt, uitîndu-se în toate părţile, cu frica de ce-o să mai apară din senin răsărit înainte-le, Paul văzu ieşind dintr-o rîpă un cal alb, răpciugos parcă. Un cal alb, dar cu ochi albaştri, încît iezuitul cînd îl zări, inspiră aerul cu cinci suspine în şir şi i-au dat lacrimile. Fiindcă îşi aminti un vis de demult, de atunci de cînd a intrat în Transilvania şi în acel vis i se arătase un cal alb cu ochi albaştri, despre care el a crezut că trebuie să fi fost Iisus. Chiar scăpă vorba din gură, privind calul ce ieşise din rîpă: Iisus. Încît bădia Vasile, pe care-l dureau tălpile, nu de la atîta cale bătută în jurul lumii şi încă prin tot Ardealul, ci de atunci de cînd i–au fost puse pe jeratic şi a jucat Rock’n’Roll, zîmbi, şi cu ironie transilvană, dar şi cu amar. Cu ironie, căci şi-a dat într-o clipită seama că Paul a spus Iisus din pricina ochilor albaştri ai calului. Şi amar, deoarece gîndi cam aşa: „de-ar fi fost un cal cu ochi căprii, puteam spune că-i Iisus al nostru şi-l încălecam eu”. Şi întocmai se întîmplă. Iezuitul se apropie de cal, îi dădu ocol, cum în visul lui de demult calul i-a dat ocol, ca să vadă de-i blînd şi nu i-o da iar vreo copită, apoi luîndu-şi inima în dinţi, îi săltă în spinare. Erau acum doi călări: de Somlyo pe calul negru, cu ligheanul de alamă pe cap, suliţa ca o suveică şi hainele-i negre cu roşie vipuşcă, şi Paul Bárányi, cu haine de monah, de o nedefinită întunecată culoare: ba păreau cafenii, ba verzi, ba indigo -  pe calu-i alb.
     Şi îndată ce încălecă pe cal, lui Paul i-au venit gînduri ce îl uluiră, dar ştim cu siguranţă, calul nu are legătură cu ele şi nici încălecatul însuşi, deşi acum iezuitul vedea lumea un pic mai de sus. Ba nu lumea, ci peisajul: un pămînt scrumuit şi ca zgura, cu lapilii vulcanice tuflite pe sol şi scorii negre, ce în adîncituri de umbră băteau în roşu, ca şi cînd sub pămîntul pe care călcau, ar fi fost lavă ce inunda cavităţile. Dar nu era lavă, ci negreala era în aşa hal dezmăţată acolo, încît apărea ochiului ca o roşeaţă. Aşa trebuie că e în iad, gîndise bădia Vasile o clipă mai devreme, iar Ionuţ, care prin dragostea ce i-o purta bătrînului îi era acestuia simpatetic, gîndi că, da, prin vreo întîmplare nefirească, au păşit prin porţile cele negre care duc în Tartar. Dar tot Paul Bárányi vedea mai bine: sîntem aproape de iad, gîndi, însă nu pentru că am fi noi aproape ca oameni, ci numai pentru că iadul – dar spunînd numai, stîlci acest cuvînt cu un non, ca şi cînd l-ar fi sfărîmat între dinţi, speriat de înţelesul lui -, ci numai pentru că iadul îşi întinde stăpînirea de o vreme şi peste lumea oamenilor şi iată că noi am dat de o excrescenţă de-a lui. De Somlyo gîndi mai simplu: ne-a rătăcit dracul calea – şi înclin să cred că avea dreptate şi el…
     Dar nu acestea au fost gîndurile lui Paul îndată ce a încălecat, fiindcă ştia de mult, ca toţi creştinii, de domnia iadului ce se pregăteşte asupra pămîntului, încît constatarea aceasta nu-l lua prin surprindere. Ci îi năvăli în cap un gînd simplu: multe cunoaşte omul, dar ce nu ştie, este cînd îi va fi sfîrşitul. De bună seamă că oricui acest gînd al iezuitului îi pare prostesc: nu e între oameni vreunul să nu-l ştie. Numai că îndată apoi Paul gîndi alta: omul nu cunoaşte viitorul; ştie trecutul, iar clipa prezentă e ca o pînză neagră în calea vederii viitorului. Exprimarea lui e confuză pentru cine nu i-a putut urmări şirul profund al cugetării iuţi ce însoţeşte gîndirea care se exprimă. Nu îl vom urmări nici noi aici, fiind prea lung şi încîlcit pentru biata rostire omenească, dar putem arăta limpede că Paul Bárányi, cel care pornise dintr-un secol trecut şi se afla în unul viitor, nu gîndea la faptul că omul nu poate purcede prin timp, ca pe o apă, încotro i-ar fi voia, ci la faptul că dincolo de acest timp al lumii, prin care poţi hălădui, fie trecut sau viitor, mai există un timp, cu totul altul şi cu totul în afara istoriei, anume timpul omului însuşi. De se va duce în viitor, omul tot nu-şi va putea afla viitorul, fiindcă viitorul lui nu se află în istorie, ci în el însuşi. Omul îşi poartă propriul timp cu el, spuse Paul Bárányi şi un şir de cugetări profunde însoţi acest gînd exprimat. Un şir ce lega Facerea omului de către Dumnezeu de Rai, de pămînt şi de iad. Dumnezeu i-a dat omului un timp al său, cu totul altul decît timpul istoriei, îşi spuse Paul. Mărturisesc că am întors pe toate feţele această cugetare a iezuitului – şi faptul că există un timp al omului, ce se vădeşte a fi absolut, mărturisind despre originea-i divină, un timp cu totul altul decît cel al istoriei, m-a uluit. Eu încaltea nici nu mi-am bătut capul cu una ca asta pînă să o aflu de la Paul. E drept că mi-am bătut capul cu alta. Auzisem eu de o vreme, în juneţe, cum că unii oameni, mai cu seamă asceţii, s-ar putea adînci în propriul lor trecut, încît să-şi afle vieţile trecute. Şi unii au aflat că au fost ba domni, ba domniţe, ba preoţi, ba taumaturgi, ba prinţi, ba bancheri. Iar cînd am făcut şi eu ca ei, urmînd sfatul amănunţit al unei cărţi ce arăta cum să urci şarpele Kundalini din anus pe şira spinării şi să-ţi deschizi aşa ochiul lui Shiva, am aflat, nici mai mult, nici mai puţin, că în viaţa trecută am fost cosaş. Nu cosaş din aceia ca în cîntec: şi-au plecat cosaşi la coasă, tri-li-li-li-lai, ci am fost făptura aceea blajină care întreaga viaţă ţopăie de colo-colo prin iarbă. Iaca, la una ca asta nu mă gîndisem, cînd toţi cei de care am auzit, spun că au fost tot oameni în vieţile de dinainte de cea a iluminării. Nu ştiu, poate că nu voi fi urmat bine sfaturile cărţii de care aminteam, de la care nu m-am ales, ridicîndu-mi eu şarpele Kundalini, decît cu dinţii sfărîmaţi de la clănţănitul ce m-a apucat din pricina marii puteri dezlănţuite, pe care n-o puteam stăpîni bine, făcînd toate acestea în pripă, fără preparativele ce se cereau, mult prea lungi pentru un om nerăbdător ca mine. Nu dezlănţuiţi, dar, puterea din anus, dragii mei, că-i de rău! Dar ştiu că nu de asta-i pasă cititorului acum, tocmai cînd pelerinii se află atît de aproape de iadul ce s-a întins din împărăţia întunericului veşnic pe pămînt… Bine măcar că între oameni nu e vreunul care să fi văzut cu ochii lui un drac, ci a văzut doar oameni luaţi în stăpînire de diavoli, care şi ei, la o adică, sînt tot draci, numai că nu aşa hîzi. Căci de l-ar vedea aievea vreun om pe Dagon, născutul din ochiul lui Asrafiel (ori cum îi spun mirenii, Sarsailă), cu faţa care pare roşie din pricina negreţii, îndată ar da în bîlbîială.
     Şi al doilea gînd al lui Paul, după ce încălecă pe cal, fu unul încruntat, căci se văzu cu prietenii săi, o ceată pestriţă şi se întrebă de ce s-au adunat ei împreună. Dar tocmai atunci, din senin, părintele Gheorghe vorbi, spuse: toate purced din inimă. Şi atunci în mintea lui Paul se făcu lumină şi gura lui largă, cu colţuri scăpătate, se descleştă în zîmbet, iar pe şira spinării i se prelinse un frison senzual, care-l cutremură. Asta ne adună împreună, gîndi, inima dăruitoare.
    
     -Păcătoasă şi proastă inimă, spuse atunci bădia Vasile şi privi în jur spre a vedea dacă nu altcineva a vorbit. Şi a fost de mare minunare pentru mine aceasta, fiindcă între toţi, călcînd pe gîndurile sale, iar nu umblînd în istorie, bădia Vasile îmi părea omul cel mai departe de-a vorbi fără sineşi. Mult m-am întristat, dar, pasămite, mi-am spus, aşa trebuie să se fi orînduit toate prin vrerea Cuiva, cel aflat mult deasupra a toată ştiinţa noastră, dincolo de firea proastă a omului şi dincolo de ce am putea noi gîndi şi închipui. Şi aşa, gîndind eu acestea, mă umplui de mirare că tocmai de firea proastă a omului am spus, căci dacă firea îi e proastă şi firea purcede din inimă, cum îi e inima altfel decît aşa cum a spus bădia Vasile? Numai că vezi, iubite cititor, unde bate gîndul prost al autorului, lipsit de imbold spre dincolo de cele fireşti. Cînd de fapt bădia Vasile vorbind, a spus cu totul alta, cuvinte purcese de la Trimiţător şi cu totul alt înţeles decît acela ce ne-ar putea nouă trece prin minte, noi cei învrăjbiţi cu suprafirea. Aşa a reieşit înţelesul vorbelor bădiţei Vasile din cercetarea lui Ionuţ, dar nu e vremea a spune cum au fost cercetate cuvintele şi le-a fost scoasă la lumină noima de migala sufletească a băietanului, ce nu judeca nici ca oamenii simpli, nici precum teologii, nici nu se deda la speculaţii despre cele ce au fost, sînt şi vor fi, nici nu lua seama logicii, ci mistuindu-le pe cele cu mirare aflate de noi în sinea lui, i se înfăţişau cu vremea în adevărul lor, printr-un har ce-l avea şi care îi e dat rar unui om. Nu-i vremea a le spune, fiindcă povestea ne trage după ea, chiar dacă de un timp am eu o bănuială că povestea nu-i decît minciuna prin care Satana caută să-şi ascundă adevăratul chip, încurcînd limba scribului de-aşa fel, încît toate cele ce vin de la Trimiţător să fie astrucate într-o ruină de cuvinte, ascunse încît nimeni să nu le recunoască, să nu creadă în ele - să nu afle şi să nu ştie. Aşa am chitit în ultima vreme spre cele ascunse şi sentimentul că sînt înşelat, iar eu la rîndu-mi îl mint pe cititor, iartă-mi, Doamne, nu-mi dă pace şi mă ia cu călduri în plină iarnă, iar în dogoarea verii îmi trece gheaţă pe spate, încît mai că m-aş crede bolnav, de n-aş avea aşa bună poftă de mîncare, încît mănînc măsline de cinci soiuri, dar din cele care în loc de sîmburi sînt umplute cu bucăţele de gogoşari muraţi. Dar cu astă pricină să nu-ţi baţi tu capul, ci mai degrabă mistuie în tine, ca Ionuţ, povestea, ori, de nu, ca Iştvănescu măslina şi nu te lăsa înşelat ca mine, ci scoate din ea la iveală adevărul, fie care va fi să fie el, înlăturînd cu totul basna, ce de la diavol vine, spre a-ţi vădi însuţi ţie înţelesul, ce e de la Trimiţător. Nu te lăsa în seama Amăgitorului, aşa cum mi s-a întîmplat mie şi-am scris întreagă istoria aceasta şi încă voi mai scrie pînă n-o să rămînă nimic din ea, adică o voi sfîrşi, odată ce tot am început-o şi-am adus-o pînă aici, pentru ca tocmai astăzi să-mi vină în minte că-i toată o minciună – şi asta aflînd acum cîteva ceasuri, dintr-o scrisoare de la un om din Răşinari, cum a cercetat Ionuţ vorbele bădiei Vasile. Şi tare-mi stă în vîrful penei să arăt cum s-a petrecut cercetarea, să scriu măcar şi-o frază din cele rostite de Ionuţ, dar atunci întreagă cartea mea ar sfîrşi, chiar pe loc, fără o încheiere a poveştii, încheindu-se ea  de-adevăratele. Dar cum prin ce vrajă nu ştiu, am ajuns să fiu autor, nu mă pot dezbăra cu una cu două de a-mi însăila istorisirea, nici chiar acum cînd am aflat că-i mincinoasă, şi să-mi curm vorba, lăsînd pustiei toate cele pe care le-am gîndit mai dinainte, spre a fi ele puse în cartea ce se scrie. Dar le voi înşira şi pe acestea, fără să uit ce-a spus Ionuţ, care a vorbit precum urmează:
     -N-o fi vremea să cercetăm pe îndelete vorbele rostite de unii din noi fără sine? întrebă el într-o vreme, cînd se aflau toţi, bădia Vasile, Iştvănescu, părintele Gheorghe, de Somlyo şi Paul aproape de graniţa cu Rusia, porniţi către Kremlin, după cum credeau ei, spre a lovi Tartorul cu crucea în creştet.
     Şi noroc că graba nu le-a dat voie să cerceteze îndată, fiindcă atunci chiar eram nevoit a sfîrşi opul. Iată numai una ce-a zis:
      -Apoi, din cîte înţeleg, nu aiurea vorbim fără sine, ci se află în noi adevărul, venit în orice clipă în inima fieştecărui om, dar noi ni-l ascundem nouă înşine şi cum cu toate astea îndemnul inimii tot îl urmăm, îl urmăm în neştire şi aşa făptuim în istorie, războindu-ne cu ce ni se năzare a fi răul.
     Mult m-au durut la suflet aste vorbe ale băietanului, mai cu seamă cînd Paul Bárányi i-a spus lui Ionuţ:
     -Ştiu ce vrei să zici, băiete. Anume că purtăm în noi o lume relevată, pe care nu o putem înţelege, dar o urmăm cu îndemnul inimii, acţionînd în istorie împotriva cauzelor ascunse ale răului.
     Numai că băietanul nu fu de acord cu iezuitul, ci îşi duse mai departe gîndul, unde, nu e acum clipa a spune. Ci spun doar că m-au durut la suflet aceste cuvinte ale lui: războindu-ne cu ce ni se năzare a fi răul.
     Dacă, mi-am zis, mi se năzare că stă răul în cele pe care le-am descris pînă acum, punîndu-mi personajele în războire cu acesta - şi cînd colo totul să fie o minciună? Că nu degeaba am simţit că oamenii toţi şi scriitorii în cărţile lor fac războire cu un Rău, de par a prinde muşte nevăzute, încît te duce gîndul că rădăcina răului nu-i decît înşelătorie a minţii, oricît am desfăta-o în construcţii metafizice care să-i dea oarece concreteţe, treabă sterilă, departe de adevărul a tot ce rezultă din lumea în care trăim. Şi am arătat eu în cartea mea cu degetul răul, iar cînd colo, scrisoarea omului din Răşinari mi-a desluşit că e falsă imaginea, pornită dintr-o ţintă a căutărilor falsă… Dar cine ştie de o fi aşa – poate pînă la urmă cartea să desluşească asta, chiar dacă n-om fi noi, semeţii, cei care s-o-nţeleagă, ci nişte oameni mai puţin păcătoşi, din viitor… Însă cum va fi de noi la Judecata de Apoi nu ştiu, că fără judecată fiind, parcă ne prind bine vorbele lui Iisus: nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi.

ISSN 1584-1715


 

© marţi 2003-2005, hosted by altair net