nr. 6-7 (147-8)
29 iulie 2003
 

Pr. Bogdan
Papacostea

scurta poveste a creştinismului protestant şi-a fiului său bun, capitalismul

     După Marx, religia părea exclusă definitiv din categoria disciplinelor care contează. Totul era explicat in afara ipotezei spirituale, singura cheie a hibelor de tot soiul fiind o mai veche divinitate greceasca propovăduită de atomişti: materia. Clase sociale, revoluţii,  gînduri şi sentimente, toate proveneau din aceasta sursă inepuizabilă. În contextul de mai sus, studiul lui Max Weber (1864–1920) „Etica protestantă şi spiritul capitalismului” (1905) a fost o apariţie stranie. Părintele fondator al sociologiei, cum îl numeşte „Enciclopedia Blackwell a gîndirii politice”, demonstra cu acurateţe modul în care creştinismul protestant generează, prin anumite mecanisme, cel mai performant sistem economic: capitalismul. Demonstraţia cristalină a lui Weber a rămas însă la periferia conştiinţei publice, mai ales pentru că ideea şi argumentele sale sufereau de un defect fatal pînă astăzi: rafinamentul şi complexitatea. Îndrăznesc deci să cred că o expunere pe scurt a demonstraţiei weberiene n-ar reprezenta tocmai un exces.
     Weber defineşte mai întîi capitalismul ca nefiind simplă acumulare de capital, fapt banal de altfel, ci acumulare de capital realizată în vederea reinvestirii acestuia. Cu alte cuvinte, capitalist este cel care atunci cînd pune mîna pe un ban se străduieşte să-l înmulţească şi nu să-l cheltuiască pe Porsche cu piscină şi blondă cu ataş.
     Cum s-a ajuns însă la acest comportament deviant, după ce o istorie întreagă cea mai populară investiţie fusese azvîrlirea cu galbeni în capetele supuşilor ?
     Explicaţia, spune Weber, constă în etica protestantă, în modul de viaţă al urmaşilor lui Luther, Calvin, Zwingli şi Hus. Acest mod de viaţă era şi este pînă azi, pe alocuri, caracterizat de două trăsături esenţiale: spiritul ascetic, necheltuitor, pe de o parte, şi angoasa în faţa predestinării, teama permanentă de un verdict negativ al Divinităţii în ce priveşte mîntuirea personală, pe de altă parte. Dacă în cazul primei trăsături problema se explică prin sine, cea de a doua provoacă o uşoară mirare: ce-are a face angoasa bietului credincios protestant cu acumularea de capital? Are! Printr-un mecanism surprinzător de simplu şi de popular, grija chinuitoare pentru destinul viitor al sufletului, a cărui mîntuire se află la absoluta discreţie a unui dumnezeu arbitrar, se transformă într-o hermeneutică intensivă a faptului cotidian. Altfel spus, credinciosul respectiv va încerca să identifice în viaţa lui semnele doritei dar nesigurei hotărîri mîntuitoare a lui Dumnezeu. Dacă îi merge bine afacerea, credinciosul cu pricina va avea cumva siguranţa că viaţa îi este binecuvîntată, că Dumnezeu îl ocroteşte acum, dar mai ales atunci.
     Demonstraţia lui Weber mi-a părut la început cam exagerată în direcţia psihologizantă, dar mi-am revizuit opinia după ce un credincios mi-a cerut să-i fac o sfeştanie ca să-i meargă mai bine vînzarea la magazinul de pantofi. Aşadar, din întîlnirea fatală a spiritului econom cu teama de iad, ambele mixate armonios în protestantism, a rezultat cea mai de preţ himeră a poporului român, capitalismul.
     În materialul de faţă am prezentat prin intermediul lui Max Weber modul în care mentalitatea de tip religios ne poate influenţa suficient de subtil ca să ne permitem să o ignorăm. Voi continua, în numărul viitor, cu expunerea lui Erwin Panofski despre legătura subterană dintre stilul gotic şi gîndirea scolastică.

ISSN 1584-1715


 

© marţi 2003-2005, hosted by altair net