nr. 6-7 (147-8)
29 iulie 2003
 

Alexandra Radu

 

       


 






 







 








 

 

 

 

 

 




 




 

 

 

 

 

Aurel Ghioca

hei

     Să ne închipuim revista „Hei!”, revistă pentru tineret, apare bilunar. Ea, bineînţeles, conţine două pagini de can-canuri din lumea muzicii a filmului, şi nu numai. Evident că oferă şi trei topuri, precum şi nelipsita pagină psihologică şi nu de puţine ori parapsihologică în care trei adolescente frustrate trimit o dată la două săptămîni, încă de la prima ediţie, aceleaşi trei scrisori: „Sînt grasă”, „Am sînii prea mici” şi „M-a părăsit pentru că am refuzat să facem dragoste”. De asemenea, în fiecare număr (cum s-ar putea altfel?), retardata studentă în anul trei la agronomie, recomandată de redacţie ca „psihologul care vă înţelege şi vă stă întotdeauna la dispoziţie” răspunde la aceste trei scrisori cu aceleaşi trei clişee: „Greutatea nu contează (de altfel nici mărimea, dar asta e din altă revistă)”, „O să-ţi crească” şi „Ai luat decizia corectă”. Aceasta este revista „Hei!”, revistă pentru tineret, apare bilunar.
     Dacă însă vă închipuiţi că acesta este singurul tip de publicaţie pentru adolescenţi, vă înşelaţi. Există persoane care pot mult mai mult şi revistele la care acestea scriu. Bineînţeles că şi în acestea vom găsi bîrfe, topuri şi scrisori ale copilelor disperate, dar aceste publicaţii sînt mai mult decît atît. Ele conţin pagini întregi (vai copacilor tăiaţi pentru ele) de opinii legate de societate şi de prejudecăţi, de eseuri pe teme tabu, şi nu în ultimul rînd, în forma cireşei de pe tort, de filosofie. Aceasta este pînă la urmă măsura valorii întregii reviste şi a efortului depus, pagina de filosofie, iar tema care respiră atît de flagrant din toate rubricile de acest fel este una singură: dumnezeirea.
     Aceasta este concluzia la care am ajuns: este la modă să scrii despre Dumnezeu, şi nu numai să scrii, ci şi să vorbeşti, să te cerţi, să te păruieşti prin cafenele pentru a-ţi apăra punctul de vedere. Nu de mult o înaltă faţă preoţească îmi spunea că spiritul voltairian a murit de mult şi că tinerii din ziua de azi nu mai simt nici o plăcere din a-l desfiinţa pe Dumnezeu. Am constatat însă, mai tîrziu, că se înşela amarnic. Tinerii se împart azi în două categorii: rebelii - nu toţi atei, dar eretici – şi indiferenţii – în general nişte fiinţe subumane. Habotnici mai întîlneşti unul la zece mii iar aceia care mai iau apărarea crediţei o fac sub forma individualismului, solipsismului sau a aberantelor variaţiuni misticiste. Şi atunci inevitabil mă întreb: să fie doar vîrsta sau revine moda? Nu sînt un sociolog bun şi nici un psiholog perspicace, dar înclin către prima varianţă: adolescentele minţi în formare sînt foarte uşor de influenţat şi cum ideile eretice (cum le spune biserica) se găsesc pe toate drumurile, tentaţia e mare. Tinerii văd răzvrătirea faţă de biserica sub care au crescut ca o emancipare, o îndrăzneală pentru care ar trebui să fie felicitaţi, dar de foarte multe ori lupta lor se reduce doar la dorinţa de a fi admiraţi. Adesea problemele palpabile, erotice, familiale, şcolare sau de orice altă natură se transpun în plan metafizic pentru că ei se simt neglijaţi, neprotejaţi de către Dumnezeul lor – expresie a recent uitatei esenţe parentale. Ceea ce adaugă un plus de nemulţumire este că nici unul dintre adulţii din jurul lor nu pare a le lua în serios suferinţa, nici părinţii, cărora de cele mai multe ori le vine şi mai greu decît copiilor lor să comunice, şi nici consilierii, psihologii, doctorii, duhovnicii, etc - oameni la care niciodată nu vor apela de bună voie.
     În realitate preoţii (căci despre ei vorbim aici), mai ales cei trecuţi de o vîrstă, se interesează mai mult de-o grămadă de soarta tinerelor oi rătăcite şi nici nu dau o covîrşitoare importanţă „neruşinatelor” opinii pe care acestea le exprimă. Lucrul este în schimb scuzabil, iar preoţii îşi văd de acatistele lor asemenea caravanei lătrate de cîini, pentru că marii majorităţi a acestor revoluţionari „le va veni mintea la cap”. Interesantă este însă deducţia ce se desprinde din acest raţionament. Cum rămîne cu cei care se simt în continuare revoltaţi şi contestatari, deşi de mult au început să se bărbierească în fiecare dimineaţă? Înseamnă că încă nu şi-au încheiat socotelile cu adolescenţa şi că undeva, într-un cotlon prăfuit, închis pentru renovare, ascunsă, dar încă în viaţă o problemă se află în stand-by. Aşa sa fie oare? Chiar orice angoasă metafizică să aibe în background o frustrare meschină şi materială? Prefer să vă las în suspans pentru că acesta este subiectul unui cu totul alt articol.

ISSN 1584-1715


 

   


© marţi 2003-2005, hosted by altair net