Să ne închipuim
revista „Hei!”, revistă pentru tineret, apare bilunar. Ea, bineînţeles,
conţine două pagini de can-canuri din lumea muzicii a filmului, şi nu
numai. Evident că oferă şi trei topuri, precum şi nelipsita pagină
psihologică şi nu de puţine ori parapsihologică în care trei adolescente
frustrate trimit o dată la două săptămîni, încă de la prima ediţie,
aceleaşi trei scrisori: „Sînt grasă”, „Am sînii prea mici” şi „M-a părăsit
pentru că am refuzat să facem dragoste”. De asemenea, în fiecare număr
(cum s-ar putea altfel?), retardata studentă în anul trei la agronomie,
recomandată de redacţie ca „psihologul care vă înţelege şi vă stă
întotdeauna la dispoziţie” răspunde la aceste trei scrisori cu aceleaşi
trei clişee: „Greutatea nu contează (de altfel nici mărimea, dar asta e
din altă revistă)”, „O să-ţi crească” şi „Ai luat decizia corectă”.
Aceasta este revista „Hei!”, revistă pentru tineret, apare bilunar.
Dacă însă vă închipuiţi că acesta este singurul tip de publicaţie
pentru adolescenţi, vă înşelaţi. Există persoane care pot mult mai mult şi
revistele la care acestea scriu. Bineînţeles că şi în acestea vom găsi
bîrfe, topuri şi scrisori ale copilelor disperate, dar aceste publicaţii
sînt mai mult decît atît. Ele conţin pagini întregi (vai copacilor tăiaţi
pentru ele) de opinii legate de societate şi de prejudecăţi, de eseuri pe
teme tabu, şi nu în ultimul rînd, în forma cireşei de pe tort, de
filosofie. Aceasta este pînă la urmă măsura valorii întregii reviste şi a
efortului depus, pagina de filosofie, iar tema care respiră atît de
flagrant din toate rubricile de acest fel este una singură: dumnezeirea.
Aceasta este concluzia la care am ajuns: este la modă să scrii despre
Dumnezeu, şi nu numai să scrii, ci şi să vorbeşti, să te cerţi, să te
păruieşti prin cafenele pentru a-ţi apăra punctul de vedere. Nu de mult o
înaltă faţă preoţească îmi spunea că spiritul voltairian a murit de mult
şi că tinerii din ziua de azi nu mai simt nici o plăcere din a-l desfiinţa
pe Dumnezeu. Am constatat însă, mai tîrziu, că se înşela amarnic. Tinerii
se împart azi în două categorii: rebelii - nu toţi atei, dar eretici – şi
indiferenţii – în general nişte fiinţe subumane. Habotnici mai întîlneşti
unul la zece mii iar aceia care mai iau apărarea crediţei o fac sub forma
individualismului, solipsismului sau a aberantelor variaţiuni misticiste.
Şi atunci inevitabil mă întreb: să fie doar vîrsta sau revine moda? Nu
sînt un sociolog bun şi nici un psiholog perspicace, dar înclin către
prima varianţă: adolescentele minţi în formare sînt foarte uşor de
influenţat şi cum ideile eretice (cum le spune biserica) se găsesc
pe toate drumurile, tentaţia e mare. Tinerii văd răzvrătirea faţă de
biserica sub care au crescut ca o emancipare, o îndrăzneală pentru care ar
trebui să fie felicitaţi, dar de foarte multe ori lupta lor se reduce doar
la dorinţa de a fi admiraţi. Adesea problemele palpabile, erotice,
familiale, şcolare sau de orice altă natură se transpun în plan metafizic
pentru că ei se simt neglijaţi, neprotejaţi de către Dumnezeul lor –
expresie a recent uitatei esenţe parentale. Ceea ce adaugă un plus de
nemulţumire este că nici unul dintre adulţii din jurul lor nu pare a le
lua în serios suferinţa, nici părinţii, cărora de cele mai multe ori le
vine şi mai greu decît copiilor lor să comunice, şi nici consilierii,
psihologii, doctorii, duhovnicii, etc - oameni la care niciodată nu vor
apela de bună voie.
În realitate preoţii (căci despre ei vorbim aici), mai ales cei
trecuţi de o vîrstă, se interesează mai mult de-o grămadă de soarta
tinerelor oi rătăcite şi nici nu dau o covîrşitoare importanţă
„neruşinatelor” opinii pe care acestea le exprimă. Lucrul este în schimb
scuzabil, iar preoţii îşi văd de acatistele lor asemenea caravanei lătrate
de cîini, pentru că marii majorităţi a acestor revoluţionari „le va veni
mintea la cap”. Interesantă este însă deducţia ce se desprinde din acest
raţionament. Cum rămîne cu cei care se simt în continuare revoltaţi şi
contestatari, deşi de mult au început să se bărbierească în fiecare
dimineaţă? Înseamnă că încă nu şi-au încheiat socotelile cu adolescenţa şi
că undeva, într-un cotlon prăfuit, închis pentru renovare, ascunsă, dar
încă în viaţă o problemă se află în stand-by. Aşa sa fie oare?
Chiar orice angoasă metafizică să aibe în background o frustrare meschină
şi materială? Prefer să vă las în suspans pentru că acesta este
subiectul unui cu totul alt articol.