nr. 6-7 (147-8)
29 iulie 2003
 

Cosmin
Dragoste

iona mistuit de leviatan

     Die verlorene Ehre der Katharina Blum („Onoarea pierdută a Katharinei Blum”), nuvela lui Heinrich Böll, apărută în 1974, este o scriere tipică pentru autorul renan. Cîştigătorul premiului Nobel pentru literatură analizează aici (pentru a cîta oară?) raporturile individ-societate. Böll nu poate soluţiona acest raport decît tragic – şi aceasta este o constantă a întregii sale opere. Individul este mereu strivit de către planul macro la care încearcă permanent să se raporteze şi să se adapteze, fără nici un succes însă. Die Gesellschaft înfrînge aprioric individul, der Einzelne. Integrarea în structurile sociale este mereu sortită eşecului. Eforturile individuale se lovesc în permanenţă de autarhia socială. Căci la nivel mitic societatea, în opera lui Heinrich Böll, este un neiertător leviatan, imposibil de învins. Ca în tragediile antice, individul iese întotdeauna înfrînt. Der Einzelne trebuie să se resemneze (în cele mai multe cazuri) şi să-şi accepte destinul de învins. O anume transcendere, prin integrarea în social, este cu neputinţă şi aceasta conduce la implozia individuală.
     „Onoarea pierdută a Katharinei Blum” este şi o critică deosebit de virulentă la adresa libertăţii eronat interpretate a presei. Viaţa tinerei menajere este distrusă la modul cel mai barbar de o furibundă campanie de presă, menită doar să obţină, prin propagarea unui senzaţional ieftin, de proastă calitate, semificţional,  o audienţă cît mai sporită. Sfera particulară a existenţei Katharinei este invadată prin intermediul presei de scandal, este terfelită într-o campanie în care adevărul este, de cele mai multe ori, ocultat cu bună ştiinţă. Goana după senzaţional, inumană, distruge nu doar onoarea domnişoarei Blum, ci şi întreaga sa viaţă. Cu un simţ al onoarei desăvîrşit, anacronic oarecum, Katharina îl va ucide pe jurnalistul care declanşase campania de presă defăimătoare.
     Crima tinerei este instrumentul perfect prin care societatea îşi atinge scopul urmărit: abia acum Katharina se face cu adevărat vinovată de ceea ce, în mod eronat, se făcuse deja vinovată în ochii opiniei publice, prin intermediul acelei campanii de presă. Katharina Blum şi ziaristul Adolf Schönner sînt doar nişte pioni, sacrificaţi fără scrupule de acest leviatan în marşul suveran spre atingerea ţelurilor sale. Concluzia aceasta, la care se ajunge subtextual, este o permanenţă în scrierile marelui renan. În conflictul dintre David şi Goliath nu mai poate exista decît un învingător, diferit de acela pe care îl ştiam cu toţii.
     Crima Katharinei nu este un act de expiere. Nou Iona cu o cauză aprioric perdantă, ea nu se eliberează, prin acest sacrificiu eroic de sine, din reţeaua distructivă a monstruoasei Gesellschaft. Dimpotrivă: face, fără să vrea şi fără a şti, jocul monstrului. Nikos Kazantzakis ne vine în minte cu aceleaşi concluzii grave şi acuzatoare Nici un sacrificiu nu mai este mîntuitor. De data aceasta, lemnul crucii nu viază, ci ucide irevocabil, cu un zîmbet batjocoritor.

ISSN 1584-1715


 

© marţi 2003-2005, hosted by altair net