nr. 6-7 (147-8)
29 iulie 2003
 

Alexandra Radu

 

       


 






 







 








 

 

 

 

 

 




 




 

 

 

 

 Florin Poenaru

gîndirea suspendată, fetele fără sutien
şi integrarea europeană de la izvoru mureşului.
o abordare hermeneutică

     Şeful nostru (citiţi aici Mircea Ţuglea sau Tz) ne-a zis odată că dacă n-avem ce să scriem, dacă nu ştim să scriem şi alte situaţii dintr-astea atît de frecvente, ar fi mai bine să nu scriem decît să ne folosim de nişte artificii care de care mai expirate. Textul de faţă nu-l ascultă pe MTz pentru că textul de faţă este un artificiu. Nu că nu aş şti despre ce să scriu. Excludeţi din capul locului această posibilitate. Am capul (locului) doldora de subiecte, de idei, de maniere de abordare şi de puncte de vedere. Dar afară e cald. E foarte cald ca să fiu mai precis. Şi mă aflu într-un apartament de două camere în zona cea mai liniştită din Bucureşti: vis-a-vis de Gara de Nord. (Furnizez la cerere informaţii despre mersul trenurilor). Spuneam că afară este foarte cald, dar în apartamentul ăsta e deja caniculă. Iar vecinele mele au gătit. Nu pot să fumez pentru că părinţii mei sînt în vizită. Şi nici n-o să scriu pentru rubrica mea Flash (cred că aşa se numeşte). M-am plictisit deja de Led Zeppelin. Vroiam să scriu despre cultura de masă, despre intelectualii de consum, despre cetăţenii Gheorghe Andrei &  Mihaiu Liviu transformaţi în filosofi ai naţiunii, pornind de la Guttenberg via Caragiale, dar şi despre Cioroianu şi Cacademia Caţavencu, asta ca să ne amintim de un poet de masă (sau de casă, după cum poftiţi). Nevastă-mea mă enervează cu telefoane în care mă întreabă cum să-şi facă bagajul şi ca să-mi amintească a 15-a oară să-i aduc periuţa de dinţi. Profana, nu ştie că eu trebuie să scriu pentru marti.ro şi asta chiar pentru rubrica flash. Femeile astea... cum nu dormi o noapte cu ele, cum o iau razna. Am trecut pe Cesaria Evora – plicitsitor de melancolic. E abia 11 jumate, ce dracu. Să-mi fac bagajul, să nu uit să-mi fac bagajul. La 5 am tren spre Izvorul Mureşului şi poate  că va fi mai bine. Poate e mai răcoare şi acolo cu siguranţă o să fumez. Era să scriu să citesc. Aiurea. E vorba de o Şcoală de Vară. Integrarea Europeană şi Nanotehnica. Confluenţe. Iulian avea dreptate. Dar Iulian lucrează în publicitate deci nu se pune. Mă gîndeam să scriu ce cred eu despre Şcolile de Vară. Sau despre ce se întîmplă pe acolo. Sau ce legătură are Uniunea Europeană cu şcolile astea. V-aş fi vorbit cum e cu PR-ul la nivel înalt. Relaţii publice la nivel internaţional. Abordare pluridisciplinară. Cred că e foarte mişto pe vreo terasă la mare, să zicem la Mangalia. Nu, nu la Vamă. Fete tinere care nu şi-au tocit creierii cu Hegel şi-şi permit să facă plajă topless. Mă rog, nu ştiu ce legătură are una cu alta, dar sună bine. Vă mai plictisesc preţ de o jumătate de pagină. Nu ştiu ce cărţi să-mi iau la mine. Nu că aş citi vreuna din ele. Dar nu poţi să te duci acolo fără nimic la tine. E vorba de o marcă de identificare. De-abia aştept să le văd pe fetele acelea care şi-au tocit capul cu Hegel şi vin la Şcoala de Vară în loc să fie pe plajă topless, băgîndu-mi pe gît tot felul de cărţi despre fundamentele moderne ale Uniunii Europene, despre politica mondială de după ’89, despre filosofia pragmatică a nu-ştiu-cui sau despre evoluţia partidelor de stînga belgiene în ultimii 50 de ani. Apoi seara, la discoteca din sat, abia aştept să le aud perorînd despre coerenţa politicii externe europene şi despre tratatul României cu Rusia. Cred că am găsit: Reinhold Dorrzapf – Satana din nădragi. O istorie a relaţiilor dintre bărbaţi şi femei. Sau şi mai bine: Karel Capek – Cum se face teatru, cum se face film. Chiar, cum s-o face teatru? Ah, pe vremuri eram regizor. A trecut timpul, am îmbătrînit. O exista oare teatru-film? Dacă există teatru-sport nu văd de ce... Bere. Cred că ar fi bună o bere. Mai am puţin şi ajung la 100 de kilograme. Ba nu... rămîn la 80: wiskey on the rocks, multă gheaţă. Aţi citit multe texte de genul celui pe care îl încropesc eu acum. Texte în care autorii se adresează direct eventualului lector, sau eventualilor, spunîndu-le că n-are chef de scris, că e obosit că e plictisit, că n-are chef de scris. Aţi văzut cît erau de coerente, cît erau de bine gîndite. În toată bălmăjala din text se întrevedea... ce se întrevedea? Se întrevedea... ordinea, coerenţa, construcţia. Deconstrucţia e o construcţie pe invers. Apud Fl. A. Poe. Texte ce păreau atît de spontane. Să va spun ceva din teorie, pînă nu asud de tot asupra tastaturii... nu ştiu din care teorie. Cele mai bine şi mult gîndite texte sau discursuri sînt cele aşa zis spontane, autentice, plicitsite, negîndite. Aşa făceam şi eu cînd eram Adolescent. V-aţi dat seama că nu e cazul acum, nuuuu? Am un regret în legătură  cu textul ăsta pe care tocmai l-am recitit şi voi abia l-aţi citit. Că MTz n-o să-l publice. O să-mi facă nişte observaţii şi o să-l şteargă. Păcat, era un text bun, scris în cele mai vitrege condiţii (nevastă-mea a mai sunat de două ori). Tocmai am pus punct la un text care nu există. Dar dacă textul nu există nici fraza asta nu există, nici voi ca lectori ai acestui text care de fapt, aşa cum am văzut, nu mai există. Asta-i cam nasol. Înseamnă că o să fiu citit doar de colegii mei de la revistă. Oare ei or mai exista? Trăiască vara multilateral dezvoltată, whiskey-ul & fetele fără sutien.

ISSN 1584-1715


 

   


© marţi 2003-2005, hosted by altair net